În locul ei a fost numit un membru care nici măcar nu a trecut prin procesul de selectare și validare convenit de guvern și ONG-uri.
”Adriana Radu este singura candidată câștigătoare care nu a fost desemnată în Plenul CES, ceea ce indică respingerea de către Guvern a prezenței unei voci de sprijinire a drepturilor femeilor și egalității de gen, în contextul în care România înregistrează printre cele mai mari rate de graviditate în rândul minorelor, de violență domestică împotriva femeilor, o atitudine laxă a sistemului de justiție față de abuzurile fizice, psihice și sexuale împotriva acestora și multiple alte atacuri împotriva drepturilor femeilor și a minorităților sexuale”, transmit printr-o scrisoare deschisă 13 ONG-uri care i-au susținut pe activiștii desemnați să facă parte din CES.
În locul Adrianei Radu a fost numit reprezentantul Asociației pentru Securitate la Incendii, despre care ONG-urile susțin că nu ar îndeplini criteriile minime stabilite în colaborare cu Guvernul pentru candidați. Ultimul bilanț contabil ar fi fost depus în 2016 și nu sunt publice nici acum informații despre proiectele derulate de Asociația pentru Securitate la Incendii, mai reclamă societatea civilă.
Cazul mi-a amintit de un interviu pe care am încercat să-l fac în urmă cu doi-trei ani cu reprezentanta unei asociații care se lupta de ani de zile pentru deblocarea procedurilor de adopție și pentru bunăstarea copiilor.
„Nu am ce să vă spun. Sunt obosită și nu mai pot. Vă rog să mă credeți că nu mai pot și vreau să mă ascund, să dispar”, mi-a spus atunci la telefon, epuizată, interlocutoarea.
Așadar, de multe ori ONG-urile din România muncesc ani sau zeci de ani pentru o cauză și cel care ar trebui să le fie partener, Statul, nu face altceva decât să le închidă uși cu miile de chei pe care le are la dispoziție.
„Victoriile sunt infime, de etapă. Dar pentru noi orice victorie contează”, spun, pentru Europa Liberă, ONG-iștii pe care i-am întrebat cum au interacționat cu autoritățile și ce urmări au lăsat deciziile statului asupra psihicului lor.
Carmen Uscatu (Dăruiește Viață)
„Construim Spitalul de Oncologie și Radioterapie Pediatrică și pentru că Ministerul Sănătății avea un program cu Banca Mondială de dotare cu aparate de radioterapie a spitalelor de stat unde există buncăre, am aplicat și noi. Am cerut pentru cele două buncăre pe care le construim și pentru primul centru pentru copii din România două aparate. Am tot întrebat și n-am primit niciun răspuns.
După un an, doamna ministru Pintea împreună cu reprezentantul României la Banca Mondială au venit la Marie Curie pentru o întâlnire în care ne-au acuzat că suntem penale, pentru că nu dăm statului banii pe care noi îi strângem. Iar apoi, când am insistat să primim un răspuns, ne-au spus că ne-a fost refuzată cererea de către comisia constituită de Oncologie, pe motiv că acest centru nu va fi eficient. Pentru că ar fi puțini copii, iar cele două aparate nu ar funcționa la capacitate maximă.
Am simțit un mare dezgust. Noi intuiam, din moment ce nu ne răspunseseră de un an de zile, că nu vom primi aparatele.
Am simțit dezgust și dezamăgire, pentru că un asemenea răspuns este cinic. Nici măcar nu citiseră nota de fundamentare.
Și total neprofesionist, mai ales că precizasem că vom face o secție eficientă, prin aducerea adulților, pe circuite diferite. Nici măcar nu citiseră nota de fundamentare până la capăt.
A doua interacțiune cu statul român despre care vreau să vorbesc s-a întâmplat acum, la începutul pandemiei. Asociația Dăruiește Viață a făcut, împreună cu partenerii, un proiect de spital modular, care s-a și concretizat la Spitalul Elias. Pe cel de-al doilea îl vom construi la Piatra Neamț, unde a ars secția de Terapie Intensivă. Și cu acest proiect ne-am dus la guvernul României și le-am cerut să facă spitale modulare. Intuiam că spitalele noastre vechi nu vor putea să implementeze circuite separate pentru pacienți COVID și non-COVID.
Guvernul nu ne-a dat nicun răspuns. Am insistat și am obținut un răspuns informal în care am fost întrebată cât estimez că va costa acest spital cu 38 de paturi pe care l-am gândit noi și pe care ei puteau cu ușurință să-l replice. Când le-am spus că va costa în jur de două milioane de euro au răspuns că e prea mult pentru guvernul României. Ca apoi să aflăm că au dat 230 de milioane de euro la UNIFARM, bani pe care compania de stat i-a spulberat.
Explicația mea e că sunt oameni care rămân în linia a doua de 20-30 de ani și că este foarte multă incompetență. Nu-mi imaginez că politicienii nu-și doresc spitale care să le aducă un mare capital politic. Dar pur și simplu corupția și incompetența au ajuns la vârf și nu sunt capabili să facă aceste proiecte.”
Bogdana Pătrașcu (medic / Asociația pentru Ajutorarea Persoanelor suferinde de Atrofie Musculară Spinală)
„Noi am luptat pentru ca pacienții cu amiotrofie spinală să aibă acces la tratament și la dispozitive medicale. Pentru mine a fost cel mai greu când la televizor ministerul spunea că s-au alocat fonduri pentru tratamentul pacienților cu amiotrofie spinală și, ulterior, când am sunat la Casa Națională de Asigurări de Sănătate, am aflat cu stupoare că nu există niciun ban alocat. În ciuda declarațiilor de la televizor și a faptului că medicamentul întrunea toate condițiile să fie decontat și administrat pacienților. Și nu a fost singura situație în care lucrurile au fost pentru mine la limită și m-au făcut să mă întreb ce rost are totul. Am simțit de mai multe ori că vorbesc pereților.
Nici acum, în 2020, nu avem un program funcțional pe partea de amiotrofie spinală. Degeaba dăm milioane de euro pe un tratament foarte scump, când noi nu asigurăm standardele de îngrijire.
Am făcut de-a lungul timpului mai multe petiții, alături de mai multe ONG-uri, pentru schimbarea normelor de decontare a aparatelor de ventilație non-invazivă și de inducere a tusei. Degeaba pacientul primește tratament, dacă nu elimină secrețiile pulmonare. Mușchii lui sunt prea slăbiți. Folosesc tot timpul o comparație: e ca și cum am cumpăra cel mai scump carburant pentru o mașină fără roți, cu rezervorul spart.
Nu făceau altceva decât să-și noteze în agende, de fiecare dată, ce face acel aparat.
Am depus un act care avea partener inclusiv Societatea Română de Pneumologie. Am fost de cel puțin trei ori personal și am discutat cu președinții Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Am vorbit cu ei, cu medicul-șef și cu doamna director de programe curative. Și chiar am crezut sincer că au înțeles ce le-am explicat în privința aparatelor de asistare a tusei. Plecam de acolo foarte fericită de fiecare dată. Îmi ziceam „uite, oamenii aceștia au înțeles! Dar nu a existat niciodată un răspuns oficial.
M-am gândit de multe ori să renunț, însă tot timpul a fost ceva sau cineva care ne-a făcut să o luăm de la capăt. Nu se poate să renunțăm. Singurele alegeri sunt să continuăm sau să continuăm.”
Gelu Duminică (sociolog / Fundația ÎMPREUNĂ)
„Am vrut să renunț cu adevărat de vreo două ori în toată viața mea. Hamsterul are senzația că face o tonă de pași, dar de fapt stă pe loc. Simți nevoia să cuantifici și uneori ai senzația că nu se întâmplă nimic. Cumulul care acționează are nevoie doar de o picătură ca să explodeze. Așa mi s-a întâmplat, în cele două dăți. Nu sunt relevante episoadele în sine, pentru că ele veneau pe un anumit fond de epuizare.
Sunt multe momente în care ai senzația că pedalezi precum hamsterul în rotiță.
În ceea ce privește relația cu autoritățile, vă dau doar un exemplu. Recent a fost Ziua Minorităților Naționale. S-a organizat o întâlnire. Reprezentanta Ministerul Educației și-a uitat microfonul deschis pe Zoom. Și se aude la un moment dat cum spune „da’ să-i ia dracu’ pe toți țiganii”. Toată lumea a rămas șocată. De Ziua Minorităților Naționale, da? Partener era Centrul Național de Cultură a Romilor. Ce să mai zici, când auzi așa ceva?”
Irina Zamfirescu (ActiveWatch / OPTAR)
„Monitorizez Primăria Capitalei din 2008. Sunt două momente care m-au marcat foarte tare.
Primul este din perioada în care ne luptam să salvăm Hala Matache din București. După mai bine de trei ani simțeam că nu mai pot și mă gândeam să renunț la activism. De nervi, frustrare, dezarmare și tristețe, în același timp. Pentru că era una din cele mai materiale manifestări ale faptului că am eșuat. Clădirea era demolată sub ochii noștri, ai activiștilor. Cred că am ieșit din starea asta tocmai pentru că am văzut că nu sunt singură.
Relația dinspre autoritate e un monolog, cu foarte mici excepții de dialog. Și acela forțat.
A fost și cea mai absurdă interacțiune cu autoritățile. Cred că pur și simplu pentru a scăpa de noi și a mima un dialog, se formase un grup între organizațiile neguvernamentale și Primăria Capitalei, reprezentată chiar de primarul Sorin Oprescu, directorul de la Dezvoltare Urbană și de arhitectul-șef de la vremea respectivă. În tot acest demers prin care încercam să-i convingem să păstreze Hala în picioare, ne trebuia un aviz de la Departamentul de Infrastructură, care era cu două etaje mai sus, chiar la biroul arhitectului-șef. Ne-au promis victorii de etapă, dacă aducem acel aviz. A făcut parte din suita de hărțuieli pe care în mod natural Primăria o plănuia, după fiecare interacțiune pe care o aveam cu ei.
Și a mai fost un moment, în mandatul Gabrielei Firea. Chiar înainte de pandemie, când mi s-a spus „nu puteți intra, nu sunteți pe listă”. Era o situație pe care am crezut că am rezolvat-o și că oamenii pot intra liberi la ședințele de Consiliu General. Era singura victorie pe care o avusesem în toți acei ani.”
Cosmin Pojoranu (Funky Citizens)
„Primul meu moment de burnout a fost în 2013, la scurt timp după ce am început să mă implic în ONG. Nu știam că, de fapt, e un maraton și nu un sprint și nu mi-am dozat bine resursele. Făceam și voluntariat și am participat și la protestele Salvați Roșia Montană. Am stat trei luni în stradă și la final simțeam că sunt pur și simplu prăjit. Țin minte că am plecat la Constanța, am ajuns pe plajă, m-am așezat și mă uitam la mare.
Am să vorbesc de ultima interacțiune cu autoritățile, care m-a marcat și angoasat teribil. Noi, la Funky Citizens, milităm pentru lege și respectarea statului de drept. Am vrut așadar să respectăm legea și să facem o instalație artistică pe spațiul public, prin care să comemorăm victimele Revoluției. Nimic complicat.
Pe scurt, erau bețe luminate înfipte în pământ. Nu știam cum să facem acest lucru pe cale legală. Și am avut nenumărate interacțiuni. Cu viceprimarul. Cu primarul general. Și tot nu aveam sentimentul că suntem în deplină legalitate. Cumva a trebuit să găsesc o metodă, să mă descurc, ca orice român. Să am hârtia aceea pe care să scrie fără echivoc că avem voie să instalăm luminile. Și cu ocazia asta am aflat că nu există o legislație pentru instalații de Artă în spațiul public.
Noi îi ajutăm, le prezentăm datele, le facem rapoartele, analizăm bugetele. Și ei ne ignoră total.
Noi mergem la autoritățile publice și ne oferim cooperarea. Dincolo de micile frustrări cu birocrația stupidă, frustrarea cea mai mare e că noi vrem ca ei să ia decizii fundamentate, pe baza datelor. Fac tot cum știu ei. Au un control al informației și refuză să coopereze.
Ne frustrează răspunsurile pe care le primim în baza legii 544/2001. Trimitem sute de cereri de acces la informații de interes public. Cerem un buget, de exemplu. Și nu primim fișierul editabil, cu care să putem lucra în baza de date și să facem analize. Primim un prinț scanat în PDF al acelui fișier, pe care muncim apoi să-l facem editabil. Muncim degeaba de două ori, când puteau să ni-l dea direct.”
Context: Ce este CES și ce relevanță are decizia premierul interimar Ciucă
Adriana Radu, președinta Asociației „Sexul versus Barza”, a candidat cu sprijinul Coaliției pentru Egalitate de Gen și a obținut 304 voturi, clasându-se a doua în domeniul protecției drepturilor omului și a șaptea în clasamentul total ca număr de voturi.
„Vreau să fiu în CES ca să mă asigur că legislația antidrepturi reproductive - inclusiv dreptul la educație despre sănătatea reproductivă - să nu mai treacă așa, fără nicio problemă (...) Vreau să fiu în CES pentru că vreau să contribui la apărarea drepturilor femeilor. De exemplu, în România, în caz de viol, agresiune sexuală și hărțuire sexuală, decazi din dreptul de a depune plângere după numai 3 luni. Știați? Plănuiesc să investighez cum putem schimba asta. Ca membru în CES am mai ușor acces la conversații necesare cu parlamentari și membri ai Guvernului. Am competențe. Am fost aleasă și am muncit să fiu aleasă. Cer să fiu numită ca membru în CES - un mandat de 4 ani pe care nu o să-l irosesc”, scrie Adriana Radu pe Facebook.
Consiliul Economic și Social are un rol consultativ. Dar membrii săi sunt responsabili, printre altele, de inițierea și menținerea dialogului cu statul român și de aducerea pe agenda publică a unor fenomene sociale și economice cu impact pentru populație. Propunerile venite din CES ar trebui să se materializeze în legi gândite în beneficiul cetățenilor.
Cum explică Guvernul cazul din CES: „Sunați peste o oră și jumătate”
Europa Liberă a solicitat un punct de vedere de la Secretariatul General al Guvernului asupra cazului din CES. După un lung șir de telefoane și interioare am ajuns la Serviciul Juridic, unde ni s-au promis precizări, chiar de către șefa Serviciului:
Am revenit cu un telefon la ora agreată, dar nu a mai răspuns nimeni:
Europa Liberă a trimis și o solicitare scrisă la guvern. Până la ora publicării acestui articol nu am primit un răspuns oficial. Vom reveni.
