În ciuda unei istorii de 180 de ani, clădirea Malmaison din București este ușor de trecut cu vederea.
Ascunsă privirii de o grădiniță pentru copiii angajaţilor Ministerului Apărării Naţionale și de garduri, clădirea de pe Calea Plevnei - din apropierea Gării de Nord - are în jur un spațiu care a devenit parcare privată, ticsită cu mașini în orice dimineață din timpul săptămânii.
Clădirea a avut mai multe utilizări de-a lungul istoriei sale. Acum este a companiei Iprochim, un institut de inginerie chimică. Pe lângă sediul institutului, aici se mai află și o policlinică privată.
Anul trecut, Societatea Naţională a Apelor Minerale s-a mutat și ea la parterul corpului B, acolo unde înainte era un spațiu de repetiții pentru diverse trupe.
Iar acum, și etajul unu, cunoscut sub numele de Atelierele Malmaison, riscă să-și piardă scopul actual.
Povestea Malmaison-ului bucureștean
Construită în 1844, clădirea a servit pe post de cazarmă pentru cavaleri în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. Însă Alexandru Ioan Cuza a fost cel care a botezat-o Malmaison - s-a inspirat de la numele domeniilor preferate ale lui Napoleon al III-lea al Franței - cu care împărtășea și afilierea la francmasonerie. Clădirea a fost și tribunal pentru ofițeri.
Malmaison a devenit notorie pentru istoria represiunii: a fost folosită pe post de închisoare în timpul dictaturii lui Ion Antonescu și a fost transformată în centru de detenție și de anchetă al Securității în perioada comunistă.
Aici au fost interogate și reținute diverse personalități politice care se opuneau instaurării regimului comunist, printre care Iuliu Maniu, Marcel Petrișor, Bebe Brătianu, George Tomaziu, Corneliu Coposu, Nicolae Steinhardt sau Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu.
Potrivit Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), în anii '50, la Malmaison au dispărut zeci de deținuți politici.
În 2020, câțiva artiști care își căutau un spațiu pentru ateliere au descoperit clădirea pe un site de anunțuri imobiliare.
Holurile lungi și încăpătoare, spațiile diverse, degradate, dar în care puteau să creeze în liniște, i-au convins pe Lea Rasovszky, Livia Fălcaru și Mircea Popescu să invite mai mulți colegi în această aventură.
Aproape patru ani mai târziu, peste 40 de artiști plastici lucrează în atelierele aici.
„Spațiul era într-o stare avariată destul de puternic. Nu era funcțional de ceva timp. Nu existau băi pe etaj. Existau doar câteva wc-uri funcționale în capătul holului”, povestește Lea Rasovszky, co-fondatoarea colectivului de artiști, pentru Europa Liberă.
„[Spațiul] fiind folosit pentru filmări și chestii de genul ăsta, toate intervențiile care s-au făcut pentru filmări rămăseseră și arăta destul de jalnic. Nu aveam curent electric în spații și sobele existau, dar nu erau branșate la gaz. Așa că spațiul nu era folosibil în momentul în care l-am găsit”, adaugă ea.
În primul an, artiștii au muncit intens la renovarea spațiului. Au branșat atelierele la curent electric, au amenajat toalete, iar proprietarul, compania Iprochim, s-a angajat să branșeze sobele la gaz și să repare ușile și geamurile.
Căldură există, însă unele uși sunt în continuare sparte de când, spun artiștii, aici se instalase o companie de criptomonede, care avea nevoie de aerisire pentru aparatura folosită.
De la represiune comunistă la libertate artistică
Holurile lungi și sumbre ale clădirii sunt acum decorate cu diverse instalații care atârnă din tavan și poze de la diverse evenimente organizate de artiști: târguri, ateliere cu copii, conferințe, vizite ale unor artiști din alte țări.
Pe aceleași holuri, în anii '60, deținuți politic precum Iuliu Maniu, Corneliu Coposu sau Nicolae Steinhardt erau împinși cu ochelari negri pe ochi de membrii Securității.
Aici a ajuns și Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu la 71 de ani, în 1960, pentru că a comunicat cu fiica ei fugită la Paris, Monica Lovinescu, vocea emblematică din exil a Radio Europa Liberă.
Conform Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), zeci de deținuți politici au dispărut în anii '50 după ce au ajuns la Malmaison.
„De datoria oricărui reținut ori deținut la Securitate este să știe numărul celulei în care se află. [...] Astăzi am izbutit. Sunt în celula 33. Însă m-a prins gardianul. Mă izbește cu nepăsătoare asprime. Nu-l învinovățesc. Și-a făcut datoria. Eu, pe a mea. Suntem chit. Pășim apoi pe câmpul de onoare pâna la ușa celulei, unde îmi predau ochelarii și mă pomenesc azvârlit de perete ca efect al îndreptășitului pumn pus în acțiune de omul legii.”
Astfel scria Nicolae Steinhardt în jurnalul său despre perioada petrecută în detenție în 1961 în clădirea a cărei istorie mai este amintită doar de artiștii care o ocupă în prezent.
„Ce putem face noi este ca de fiecare dată când primim vizite, să le povestim oamenilor. Oameni de regulă au și început să știe istoria acestui loc și în felul ăsta”, spune Rasovszky.
Ea spune că mai mulți artiști din Germania, de la un centru cultural amenajat într-un fost buncăr, au fost surprinși când au venit în vizită că nu există o politică de stat pentru a respecta istoria unor astfel de locuri.
„În Germania, ne-au povestit că se practică frecvent acest lucru când au clădiri cu o istorie foarte neagră și complicată - este singurul fel de a le pune în circuit într-un mod interesant și constructiv”, spune artista.
„[Autoritățile invită] entități din zona creativă sau artistică să poată să își desfășoare activitatea acolo, să poată lucra cu publicul, și așa mai departe. Adică ceea ce noi am făcut într-un mod instinctiv, în alte țări e o agendă întreagă”, completează ea.
Arta și istoria în fața realității economice
Acum artiștii mută dintr-o parte în alta, într-un cărucior de cumpărături, obiecte de mobilier, plante, pânze și sculpturi. Magazinul în care obișnuiau să își mai vândă lucrările este deja gol.
La finalul contractului inițial de închiriere, care a durat trei ani, Iprochim le-a propus un preț cu aproape 30% mai mare, redus la o perioadă foarte scurtă, potrivit artiștilor. Noile condiții îi obligă pe mulți să își părăsească atelierele.
„Pentru un artist e mai multă muncă să își ducă lucrurile într-un loc, să-și facă un mediu în care poate să creeze, darămite să mai și creeze gândindu-se că trebuie să plece imediat sau că nu știe ce se va întâmpla”, spune artista Adriana Preda pentru Europa Liberă.
Ea a început deja să elibereze cei 20 de metri pătrați pe care îi împărțea cu prietenul ei.
Artista a ajuns la Malmaison imediat după ce și-a terminat studiile, iar acest lucru a ajutat-o să se dezvolte și să continue să facă artă.
„Am foarte mulți prieteni care au terminat o dată cu mine și, din păcate, ori s-au oprit pentru că trebuiau să muncească, ori pentru că nu au avut un mediu în care să lucreze”, a spus ea.
Anticipând finalul contractului, Rasovszky a încercat încă din mai anul trecut să le prezinte proprietarilor îmbunătățirile pe care artiștii le-au adus clădirii, sperând că asta îi va convinge să le ofere aceleași condiții. Însă, artista spune că nu a existat loc de negociere cu Iprochim.
„Am fost surprinși că condițiile s-au schimbat brusc, respectiv în decembrie a fost o discuție, apoi în ianuarie o altă discuție”, spune artista.
„Acuzațiile artiștilor în sensul că «nu au putut negocia cu reprezentanții IPROCHIM condițiile noilor contracte din acest an» și că «au încercat să discute cu dumneavoastră încă din mai 2023» sunt nereale”, răspund reprezentanții Iprochim întrebărilor Europa Liberă.
Institutul de inginerie chimică IPROCHIM a fost înființat în 1948. Conform site-ului companiei, s-a ocupat cu documentații tehnice și economice pentru majoritatea platformelor chimice și petrochimice din România. Clădirea Malmaison i-a revenit în 1977.
După sfârșitul regimului comunist, IPROCHIM a fost privatizat și vândut pe acțiuni. Astăzi, acționarul majoritar al companiei este Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului.
Ce spun ministerele Economiei și cel al Culturii
„Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului apreciază eforturile pe care artiștii de la Atelierele Malmaison le-au făcut pentru a readuce clădirea în circuitul viu al orașului și de a transforma acest spațiu al suferinței, într-un loc al frumosului și al artei. Însă ministerul nu poate interveni în politica și în deciziile interne ale Iprochim, deoarece societatea nu beneficiază de resurse de la bugetul public de stat și se autofinanțează. Astfel, conducerea societății este nevoită să identifice orice oportunitate de maximizare a veniturilor din activitățile desfășurate, între care și activitatea de închiriere, iar societatea trebuie să își desfășoare activitatea de exploatare a activelor proprii în condiții de eficacitate, eficiență și profitabilitate”, a transmis ministerul pentru Europa Liberă.
Europa Liberă a contactat și Ministerul Culturii referitor la soarta Atelierelor Malmaison, dat fiind faptul că unul din rolurile instituției este descris astfel pe site-ul oficial.
Reprezentanții Ministerului au răspuns printr-un mail spunând că Raluca Turcan, Ministrul Culturii, i-a invitat pe artiști pentru a „încerca găsirea celor mai bune soluții pentru continuarea activității atelierelor.”
În același timp, „și-a exprimat speranța că împreună cu Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului și cu autoritățile locale, să stabilească cea mai bună variantă pentru ca actul artistic să nu aibă de suferit”.
În ciuda acestei „speranțe”, reiese din răspunsul oferit Europei Libere de către Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului că instituția nu va influența decizia Iprochim referitoare la contractele artiștilor.
Chiar dacă artiștii sunt pesimiști când se gândesc la viitorul Atelierelor Malmaison, ei speră că acesta nu va fi ultimul loc de acest fel din București.
„O concluzie pentru mine este că Atelierele Malmaison sunt doar un loc și că trebuie să se facă mai multe ca acesta, chiar dacă are un deznodământ nefericit”, spune Adriana Preda.
„Sper doar că vom găsi toți puterea să mai găsim un loc”, completează ea.
Povestea Căii Plevnei din București
Calea Plevnei, o arteră cu istorie bogată și strâns legată de evoluția Bucureștiului, este și martor al schimbărilor semnificative din oraș de-a lungul timpului.
Strada găzduiește numeroase clădiri istorice, inclusiv cele două biserici – Biserica „Sf. Împărați Constantin și Elena”, construită în 1785, și Biserica „Sf. Gheorghe”, care e din 1906. Ambele sunt pe Lista Monumentelor Istorice din România.
De-a lungul timpului, Calea Plevnei a fost și un centru al vieții culturale. Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa”, de exemplu, construită în stilul cubist al perioadei, a funcționat ca loc de cultură și artă încă din 1937.
O altă clădire semnificativă de pe Strada Pleveni este Casa Profesorului Nicolae Clinciu (construită în 1906), înscrisă în Lista Monumentelor Istorice. Arhitectura de tip „belle époque” păstrează detalii originale, inclusiv o scară din lemn sculptat și sobe din teracotă.
