Revoluția Română din 1989 a fost o revoluție în adevăratul sens al cuvântului. Potrivit definițiilor clasice din istorie și politologie, rezumate în DEX, revoluție înseamnă o „schimbare bruscă și de obicei violentă a structurilor sociale, economice și politice ale unui regim dat”, ceea ce s-a întâmplat în modul cel mai concret.

Ceea ce nu spune DEX-ul, dar o spun Tocqueville, Arendt, Furet și mulți alți istorici și politologi, este că nicio revoluție nu ține o săptămână, adică „Cine a tras în noi, 16-22”, ci luni, ani, chiar decenii.

Aceștia explică, de asemenea, din diferite unghiuri și perspective, că toate revoluțiile sunt confiscate, în sensul că după prăbușirea Vechiului Regim (indiferent cum arată el), grupul cel mai puternic, cel mai bine poziționat și cel mai popular preia puterea. Fără excepție. De la Cromwell, la Căderea Bastiliei și Revoluția Rusă din februarie 1917, puterea se deplasează datorită răbufnirii populare dinspre regimul expirat spre cel nou, reprezentat de lideri carismatici și cunoscuți sau care devin repede cunoscuți. „Puterea poporului”, adică a celor din stradă, ține întotdeauna foarte puțin, dar ea este esențială.

De ce este esențială dacă ține câteva zile din sute sau chiar mii de zile? Exact în acele zile - 16-22 Decembrie 1989 în România - sunt așezate direcțiile programatice ale revoluțiilor. Aceste direcții, fie că actorii vremelnici realizează pe moment sau nu, își au originea în realități sociale profunde, în blocaje politice grave, în ignorarea nevoilor de comunicare liberă și schimbare, fenomene care își caută în timp rezolvarea în interiorul Vechiului Regim, dar negăsind-o, devin acute, aruncă sistemul politic respectiv în aer, și resetează întregul contract social.

Acest contract reînnoit se află in nuce, în documentul programatic al Revoluției respective, fie că vorbim despre Declarația Universală a Drepturilor Omului din Revoluția Franceză sau Declarația de Independență americană. Din acest bing-bang inițial, de obicei un episod violent, își trage legitimitatea noul regim politic, în cazul României, regimul democratic, pluralist și pro-occidental de astăzi.

Specificul Revoluției Române, dar și al Revoluției de Catifea de la Praga sau al Căderii Zidului Berlinului, ține de faptul că ele n-ar fi avut loc niciodată dacă țările respective nu ar fi fost ocupate de Armata Roșie după cel de-al doilea război mondial.

Regimurile comuniste au fost impuse prin teroare, iar când URSS a dat semnalul că nu va mai interveni militar pentru susținerea dictaturilor comuniste satelite din Europa Centrală și de Est, ele s-au prăbușit într-un singur an.

Acestea sunt motivele pentru care comunicatul Frontului Salvării Naționale, citit la televizunea publică în seara de 22 Decembrie 1989 este un document legitim al Revoluției Române. Reluând cererilor manifestanților de la Timișoara, București, etc, această proclamație pune capăt monopolului partidului unic, readuce în România principiul pluralismului politic și deschide granițele. Documentul a devenit abia retroactiv, dacă se poate spune așa, un gest de sfidare a Revoluției Române. Abia ulterior a devenit limpede că oficialul comunist care i-a dat citire, Ion Iliescu, și colegii săi urmăreau îndeaproape semnalele Moscovei și că au încercat sistematic să limiteze pluralismul asumat pe 22 Decembrie 1989 la o politică de glasnost (deschidere față de critici), tipică regimului perestroika (reformarea comunismului, nu înlăturarea lui) inaugurat de Mihail Gorbaciov în URSS, începând cu 1985.

„Detaliile” legate de transformarea Frontului Salvării Naționale în partid politic la finele lui ianuarie 1990, mineriadele și reformele cu jumătate de măsură până la acapararea principalelor active și pasive economice de către foștii responsabili din uzine, fabrice, PCR și Securitate, atât de importante pentru speranțele și planurile de viață ale oamenilor, nu sunt atât de vizibile la scară istorică.

Istoria reține că legea fundamentală adoptată în 1991 este una democratică, că în 1999, România a început demersurile de aderare la Uniunea Europeană, că în 2003, upgradarea Constituției a însemnat garantarea proprietății private și că în 2007, România a devenit țară membră a Uniunii Europene, cu drept de vot și de veto în instituțiile europene relevante.

Cronologic, istoria de manual (încă nescris, ce lipsă de prevedere!) reține că Revoluția Română a început la 16 decembrie 1989, la Timișoara, atunci când enoriașii preotului reformat Laszlo Tokes s-au adunat în jurul casei parohiale și a bisericii (sunt în aceeași clădire pe strada Timotei Cipariu) ca să împiedice izolarea lui într-o parohie de la țară. Aceasta la ordinul Securității (poliția politică comunistă) și a Comitetului Județean de Partid și cu binecuvântarea episcopului reformat din oraș.

Pastorul era astfel sancționat pentru că devenise foarte iubit. Și nu numai de reformați. Predicile sale erau ascultate în 1988-1989 de baptiști, ortodocși și catolici. Avea o manieră sinceră de a vorbi despre Dumnezeu și de a transmite oamenilor cele mai puternice cuvinte ale Evangheliei, începând cu „Nu vă fie frică!”, cel care ridicase deja Polonia prin mesajul papei Ioan Paul al II-lea. Cei care își amintesc acei ani vorbesc despre parabola lui David și a uriașului Goliat, ucis cu o praștie: „Nu contează cât de mic ești, important e să te opui răului!”, obișnuia să explice pastorul Tokes.

Numai că în apărarea lui Laszlo Tokes și cerând anularea ordinului de evacuare, au venit mai întâi baptiștii, chemați în ajutor când reformații au sesizat prea multe „figuri suspecte”, necunoscute comunității, infiltrându-se printre ei. Cum venea Crăciunul, credincioșii au început să cânte colinde, au aprins lumânări, iar trecătorii - informați de Europa Liberă și televiziunile sârbă și maghiară urmărite clandestin, despre imaginile cu brichete și candele aprinse de la Praga - au înțeles că acolo, pe strada Timotei Cipariu, colț cu Piața Maria, începe să se întâmple ceva.

Când parte din„schimbul trei” din marile centre industriale ale Timișoarei a traversat Piața Maria (o mică statuetă a Fecioarei din vremea Imperiului Habsburgic dă numele locului), mulțimea din fața ferestrei lui Laslo Tokes s-a îndesit. Dar nu erau decât câteva zeci de persoane. Istoricii au mult de lucru aici. Am intervievat câțiva. Scriitorul și conf. univ. Andrei Vighi mi-a povestit că erau cu toții tăcuți. Se uitau unii la ceilalți. Să fii la o adunare de protest era ceva cu totul și cu totul nou. „Se întâmpla ca la facerea lumii. Așteptam să se audă fiat lux!”

Și s-a auzit. O femeie a strigat de la o fereastră: „Jos Ceaușescu!” dând tonul revoltei. Un poet a oprit tramvaiele și a invitat pasagerii la protest.

Era deja întuneric. Forțele de ordine au intervenit. Ușa apartamentului lui Laslo Tokes a fost spartă. Manifestanții s-au risipit. Mulți au fost arestați și duși la o închisoare în afara orașului.

A doua zi însă, pe 17 decembrie 1989, protestatarii s-au adunat din nou, dar de această dată, în fața sediului Comitetului Județean al Partidului Comunist Român și în Piața Operei. Luați prin surprindere, șefii locali ai PCR și ai Securității nu au reacționat.

Manifestanții au intrat în clădirea „județenei de partid”, o librărie din centru a fost spartă ca să poată fi aruncate volumele cu portretului lui Nicolae Ceaușescu pe copertă. Mulțimea se multiplica.

La orele 17.00, pe 17 decembrie, Comitetul Central al Partidului Comunist, reunit la București, primea fără replică și în deplină obediență ordinul lui Nicolae Ceaușescu și al Elenei Ceaușescu de a se folosi muniție de război contra manifestanților. Ministrul Apărării, Vasile Milea, nu clipește. Nici șeful Securității, Iulian Vlad. Execută.

La Timișoara, ajung gen. Victor Atanasie Stănculescu, viitorul ministrul al Apărării în guvernul Roman, și gen. Mihai Chițac, viitorul ministru de Interne, în același guvern (chiar în timpul mineriadei din 13-15 iunie). Cei doi coordonează represiunea de la Timișoara. Centrul orașului e scăldat în sânge la propriu.

Prof. univ. Marcel Tolcea mi-a spus că soția i-a venit plângând din centru. Pantofii îi erau plini de sânge. A ieșit el însuși din nou în stradă și a văzut cum cadavre (sau răniți) erau transportați în portbagaje deschise. Fusese dimineață la protestul de la Comitetul Județean, manifestant pașnic. Acum oprea mașini cu prietenii să ceară benzină pentru cocktail-uri Molotov. Cumva trebuiau să se apere.

„E un început în tot sfârșitul”, se aude vocea inconfundabilă a lui Neculai Contantin Munteanu la Europa Liberă, în prezentarea înregistrării tulburătoare de pe treptele Catedralei: „Nu trageți, fraților!”, „Nu trageți!”. Dar au tras...

În numai câteva ore, la Spitalul Județean ajung 300 de împușcați, 50 de morți și 250 de răniți, după cum mi-a explicat chirurgul Horia Pleș care a operat în acea noapte ca în vreme de război. Unii demonstranți sunt salvați. Pentru mulți, e prea târziu.

Pentru alții, spitalul e o capcană. Există medici și asistenți care spun că au auzit focuri de armă în interiorul clădirii. Pagini din registrele de internări au fost rupte. La 20 decembrie, din ordinul Elenei Ceaușescu, la Institutul Mina Minovici din București, vor fi incinerate 43 de cadavre furate din morga Spitalul Județean de la Timișoara.

18 decembrie este o zi stranie. Orașul-martir, țara, garnizoanele, trupele de Securitate, partidul comunist își măsurau forțele/șansele și își țineau respirația. Încrezător în autoritatea lui, Nicolae Ceaușescu a decis să își respecte agenda și să plece în vizită la Teheran, în Iran. Încrezători în disperarea lor, timișorenii își calculează următoarea mutare.

A doua zi, pe 19 decembrie, marile platforme industriale au intrat complet în grevă generală. În oraș circulau zvonuri că Elena Ceaușescu dăduse ordin ca Timișoara să fie rasă de pe fața pământului. Familia Ceaușescu avea experiență în materie. Nicolae Ceaușescu își începuse ascensiunea la vârful PCR, în anii '50, în mod similar: executând în masă, sub însemnele Armatei Române, țărani din Vrancea răsculați contra colectivizării. Dar Timișoara în decembrie 1989 era cu totul și cu totul altceva.

Fără sprijinul Armatei Roșii și fără Zidul Berlinului, ecuația se redusese la „noi, timișorenii” vs. „ei, comuniștii”. Iar „noi” a însemnat în Piața Operei foarte, foarte mulți oameni. Nu există o estimare a numărului de manifestanți: 30.000 - 50.000 la un oraș de 300.000 de locuitori. Ofițerii superiori ai Armatei din zonă au refuzat să mai tragă. La 20 decembrie 1989, Timișoara a devenit primul oraș liber al României.

Din balconul Operei, s-au auzit primele revendicări politice. Apare Frontul Democratic Român. Revoluția prindea contur cu adevărat. Dar în aceeași seară, la televiziunea publică, singura televiziune, dictatorul Nicolae Ceaușescu i-a făcut pe demonstranți „huligani”, a spus că sunt instigați de „agenturi străine” și a refuzat să negocieze.

Prost sfătuit, liderul comunist a decis să apară în fața unei manifestații cosmetizate, la care au fost aduși lucrători de la întreprinderi și uzine din București. Avea experiența idolatrizării și a cultului personalității de cel puțin două decenii. Credea că propaganda la București și teroarea de la Timișoara vor fi suficiente și de această dată. Cele două sunt structura de rezistență a oricărei dictaturi și indispensabile în aceeași măsură.

Între timp însă, veștile de la Timișoara se auziseră în sute de mii de case. Abia apărut în balconul Comitetului Central, la 11.00, Nicolae Ceaușescu este huiduit. E șocat.

Instruiți sistematic să îl prezinte pe dictator exclusiv în ipostaze pozitive, angajații TVR îndreaptă camerele spre cer. Apoi întrerup emisia. Era de neimaginat. Țara înțelege instant că la București a început sfârșitul.

Între timp, așa cum se arată rechizitoriul din Dosarul Revoluției, sunete extrem de puternice, de panică, dispersează mulțimea, o manevră în apărarea dictatorului. Oamenii părăsesc Piața Palatului pe toate căile, fugind pe Calea Victoriei, pe Știrbei Vodă, dar se îndreaptă mai ales spre Bulevardul Magheru. Aici, în dreptul a ceea ce avea să devină în acea noapte „Baricada de la Inter” începe Revoluția Română de la București.

Dar puțini dintre cei care participaseră la mitingul cosmetizat de comuniști se opresc pe bdul Magheru. Manifestanții adunați aici, în dreptul Hotelului Intercontinental care găzduia mulți jurnaliști străini, până în Piața Universității din apropiere, sunt cei care vin direct de la slujbă sau de acasă tocmai din cauza întreruperii emisiei TVR de la manifestația oficială.

În cursul după amiezii, vin la demonstrație inclusiv familii cu copii, elevi de școală. O mână de manifestanți se strânge și în Piața Romană. Cu totul, câteva sute de persoane.

Forțele represive din Securitate și Armată încep să facă arestări la căderea întunericului. Devreme. Noaptea de 21 spre 22 decembrie e întotdeauna cea mai lungă din an. Ca să se apere și să poată rămâne pe loc, demonstranții fac o baricadă din mesele și scaunele de tablă de la restaurantul Dunărea de vis-a-vis, la care se adaugă niște mașini vechi de ambulanță. Un tab se blochează în baraj și rămâne înfipt în grămada de fiare.

În jurul orei 20.00, scuterii dau semne că vor să evacueze Piața Universității și întreaga zonă. Forțele represive din Securitate și Armată încep să tragă. Mai întâi în aer, apoi în oameni.

Sunetele se aud până departe în oraș, dar și la doi pași, în clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, unde se aflau încă soții Ceaușescu. Pe bulevard, cine scapă de gloanțe, fuge la metrou. Proastă decizie. Aici se fac arestări masive.

Neinspirați au fost și cei care au încercat să scape fugind pe șine spre Unirii. Au fost împușcați de militarii care îi așteptau în tunel. Au fost primele dosare investigate în ianuarie-februarie 1990.

Când ajungeți la stația de metrou Universității, luați-vă câteva minute și imaginați-vă: zeci și zeci de oameni zac întinși pe jos, încătușați, bătuți și călcați în picioare de militari în uniforme fără însemne de identificare, oameni care sunt întorși apoi la suprafață, urcați în dube și duși la închisoarea Jilava. E unul din momentele cheie ale Revoluției, puțin cunoscut. Până și placa comemorativă a apărut abia după 20 de ani și se ridică, măruntă și jignită, deasupra unui coș de gunoi.

Alții manifestanți au încercat să fugă luându-o pe străzi lăturalnice sau pe actualul bd. Elisabeta. Sunt arestați și ajung la alte sedii de Miliție sau pe Calea Victoriei la Miliția Capitalei. Bătăi, urlete, câini lup agresivi, înjurături, amenințări. Angajați ai statului cu privilegii inaccesibile muritorilor de rând, mulți dintre ei beneficiari de pensii speciale până astăzi, își plăteau datoria de loialitate față de regim. Înaintașii celor care au gazat manifestanți pașnici în Piața Victoriei 30 de ani mai târziu.

Victimele care ajung la Jilava sunt triate într-o cameră lungă. Rânduri-rânduri. Deținuții politici care ajung mai târziu sunt mai norocoși. Gardienii și milițienii sunt obosiți de atâta bătut. Performanța lor se poate evalua după dârele groase de sânge de pe pereți.

Atât de mulți sunt manifestanții aduși la Jilava încât clădirile noi sunt neîncăpătoare. Miliția și Securitatea redeschid Fortul 13. Pe aici trecuseră în anii '40-'50,alte serii de deținuți politici. Mii și mii de oameni care aveau să fie exterminați în sistemul penitenciar comunist. Comunismul a început cu violență și s-a încheiat cu violență.

Dar „a fost seară și a fost dimineață”. În zorii zilei de 22 decembrie, gardienii încep să trieze deținuții. Copiii sunt luați de lângă părinți, duși la Miliția Capitalei, apoi la un orfelinat central (un episod foarte puțin cunoscut, dar extrem de relevant al Revoluției). Apoi, în jurul orei 12.00, toți deținuții politici sunt eliberați. Inclusiv cei care fuseseră arestați înainte de zilele Revoluției.

De ce? Puțini bucureșteni dormiseră în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Cine nu auzise pe viu gloanțele și trasoarele de la Universitate, aflase despre ele de la Europa Liberă, Vocea Americii, BBC. Iar mulți dintre cei care s-au aflat la primele ore ale dimineții în centrul orașului au constatat că pompierii cu furtunurile lor cu apă nu sunt experți în spălarea caldarâmului de sânge. Rămân urme.

Urme... de nesomn și pe fețele șefiilor comuniști din Comitetul Central. Nicolae Ceaușescu vrea susținere necondiționată. Joacă chiar o scenetă a retragerii, dar se folosește de câteva rugăminți lingușitoare să se întoarcă din drum. Ceilalți nu au nicio reacție. Nici ministrul Apărării, nici șeful Securității, nici șeful Marelui Stat Major.

Dar în momentul în care, după ora 10.00, mari coloane de manifestanți se îndreaptă spre Piața Palatului, gen. Victor Atanasie Stănculescu, (fost) om de casă al Ceaușeștilor, cere trupelor să intre în cazărmi. Demonstranții pătrund în piață fără opoziție. În jur de ora 12.00, pătrund și în clădire, fără să fie opriți. Lui Nicolae și Elenei Ceauseșcu li se spune că trebuie să se lase evacuați spre propria protecție și ca să organizeze rezistența. Elicopterul cu soții Ceaușescu la bord decolează de pe acoperișul CC al PCR la ora 12 și 12 minute.

În fapt, în momentul în care Nicolae Ceaușescu acceptă să părăsească sediul puterii, regimul comunist s-a prăbușit. Protestatarii nu au habar de planurile eșaloanelor II și III din Securitate și Armată. Nu știu că în timp ce căutau să forțeze ușile și alergau pe coridoare ca să îl găsească pe dictator într-o clădire cu care nu erau familiarizați, personaje cu mai multe sau mai puține stele pe umăr își schimbau hainele de militari în unele civile. La propriu, o spun procurorii.

Manifestanții nu realizează nici că, în decurs de numai o oră, balconul Comitetului Central își schimbă radical culoarea din gecile cenușii ori verzui ori albastre ale celor care înfruntaseră gloanțele la Universitate în verdele militar al coloneilor și generalilor care dăduseră ordinele de atac, dar care „se alăturau” acum Revoluției. Oamenii nu înțeleg nici ce se întâmplă de fapt când gruparea lui Ion Iliescu intră în clădire cu o mașină blindată, iar drumul îi este deschis de îndemnul de la tribună al unui actor cunoscut și simpatizat, Mircea Diaconu.

Un alt actor cunoscut apare alături de manifestanți în studio-ul 4 al Televiziunii Publice. Regizorul și actorul Sergiu Nicolaescu, atât de familiar românilor din filmele de propagandă în care interpreta întotdeauna rolul personajului istoric principal, se alătură și el Revoluției și vorbește despre „inima sa de timișorean”.

În jur de ora 14.00, în direct, între secvențe cu generali și ofițeri de Armată și Securitate care ordonau public „Nu mai trageți! Retragerea în cazărmi!” cum ordonaseră și prin rețeaua de transmisiuni speciale, apare și Ion Iliescu, politicianul comunist văzut ca posibil reformator al sistemului la finele anilor '80, dar neutralizat de omnipotența letală a lui Nicolae Ceaușescu.

Fost șef de Comitet Județean al PCR la Iași și Timișoara, Ion Iliescu făcea parte din aristocrația roșie a partidului. Tatăl său fusese comunist ilegalist. Om cultivat și comunist convins, tov. Iliescu detesta sincer politica lui Ceaușescu. În rolul acestuia, el, Ion Iliescu, ar fi fost mai bun. „Ceaușescu, acest om fără inimă, fără creier, a întinat numai idealurile socialismului”, a declamat el în direct, liniștind cercurile puterii (schimbările nu vor fi prea mari) și îngrijorând milioane care își doreau schimbări reale și revenirea României în Europa democratică.

Bătălia ideologică în sensul ei cel mai pur se vede în momentul în care, la lăsarea întunericului, Ion Iliescu, revenit la Comitetul Central, după o escală la Ministerul Apărării, apare în balcon. Cuvintele lui sunt acoperite de cutremurul mulțimii: „Fără comuniști!”, „Jos Comunismul!”. Mesajul e fără replică. Nicio perestroika, niciun socialism. Democrație, pluralism, Occident. În seara de 22 Decembrie 1989, Revoluția Română și-a scris singură programul, cu vocile și gândurile a zeci, sute de mii de oameni.

Adunați în conclav, în aceeași clădire a CC, Ion Iliescu, Petre Roman, fiul fostului nomenclaturist comunist, Walter Roman, gen. Nicolae Militaru, suspectat de Ceaușescu însuși de legături cu Moscova, și alți obișnuiți ai cercurilor de la vârful puterii comuniste, discută maniera în care vor anunța poporului preluarea puterii.

Sunt siguri că sunt stăpânii situației. Și chiar sunt. Controlează Armata, Securitatea, Televiziunea, Radioul, se află în centrul puterii simbolice, în sediul Comitetului Central. Manifestanții de la amiază, adunați în alte săli, au propriile revendicări, nu pot fi ignorați, dar n-au acces la mecanismele instituțiilor de forță, nu controlează nici informația din studio-ul 4, nici liniile de aprovizionare.

La 22.00, comunicatul Frontului Salvării Naționale, organism care și-a primit denumirea în fostul CC, dar în baza unei rețele care funcționa demult, e gata. Ion Iliescu îi dă citire la televiziune. Partidul Comunist e scos în afara legii. Țara va fi condusă provizoriu, până la „alegeri libere”, de acest Front al Salvării Naționale, organism neutru. La alegeri pot participa oricâte partide.

La ora la care Ion Iliescu exprima idealurile Revoluției la televiziune, Nicolae și Elena Ceaușescu fuseseră deja prinși în apropiere de Târgoviște. Vestea fusese chiar anunțată de TVR în cursul după-amiezii, dar retractată. În zilele și nopțile care au urmat, românilor li s-a spus că aceia care trag în manifestanți și pun în pericol Revoluția sunt trupe fidele care acționează la ordinele dictatorului. În 25 decembrie, chiar în ziua de Crăciun, în urma unui simulacru de proces, soții Ceaușescu au fost executați. Rapid, ca să fie oprite violențele, transmiteau liderii FSN.

Dar, după cum au aflat ulterior procurorii, unități ale Armatei și Securității, trupe speciale ori nu, au fost făcute să tragă unele în altele în episoade precum masacrele de la Otopeni, de la Ministerul Apărării, atacarea constantă a televiziunii publice, incendierea Bibliotecii Centrale Universitare (lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român), distrugerea a zeci de tablouri la Muzeul Național de Artă (Palatul Regal de vis-a-vis de Comitetul Central). Totul pe fondul unei psihoze generale provocate de informații false, frică și aparenta lipsă de comandă.

Din cele 1.166 victime ale Revoluției Române, circa 300 au murit înainte de prăbușirea regimului comunist, adică de fuga lui Nicolae Ceaușescu, și 828 - după instituirea Frontului Salvării Naționale. Pentru alte 66 de persoane nu se cunoaște data exactă a morții. Mii de oameni au fost răniți.

Urmarea? Un dosar cu peste 1.100 de morți nefinalizat după trei decenii. Dar aceasta este numai perspectiva judiciară.

Rezultatul Revoluției Române nu este faptul că Ion Iliescu și membrii guvernului Petre Roman, în care gen. Chițac și Stănculescu au devenit miniștrii de Interne, respectiv, al Apărării, au venit și au rămas la putere pentru încă șase ani. Nici că președinția fostului lider comunist Ion Iliescu, cel puțin în primul (1990-1992) și al doilea (1992-1996) a devenit un screen-saver pentru acapararea economiei de o întreagă categorie de oficiali din Partidul Comunist Român sau din Securitate și pentru persoanele din zona lor de influență, din simplul motiv că știau cum funcționează mecanismele în cele mai diverse domenii. Rezultatul Revoluției Române nu echivalează cu amărăciunea de a nu vedea condamnări pentru crimele împotriva uminității, săvârșite incontestabil în comunism, inclusiv la final.

A reduce Revoluția Română la procesul mascadară al soților Ceaușescu sau la neajunsurile democrației românești încă în construcție e greșit din punct de vedere tehnic/istoric și periculos din punct de vedere politic.

16-22 înseamnă trecerea de la dominația partidului unic, la pluralism, alegeri libere, libertate de exprimare și de asociere, drepturi de proprietate egale cu ale statului, liberă inițiativă în economie și libertate de circulație. Aceasta au cerut demonstranții în timpul Revoluției Române și au obținut ce au cerut. Nu pe loc, ci cu preț de sânge și apoi cu multe eforturi din partea a milioane de români.

Dar dacă reducem evenimentele care au reconectat România la Europa și la valorile democratice occidentale, la „lovitura de stat” a lui Ion Iliescu, întregul regim politic postdecembrist devine nelegitim. Întregul regim, inclusiv aderarea României la NATO și Uniunea Europeană.

Or, e evident că există acum, cu o Rusie agresivă și regimuri autoritariste în imediata apropiere, abordări radicale potrivit cărora României i-ar fi mai bine în afara valorilor promovate în ultimii 34 de ani, începând din primele clipe ale Revoluției Române.

Efectul direct al lui 1989 este că, spre deosebire de țara înapoiată, înfometată, fără acces la informație liberă, cu emiterea de pașapoarte strict controlată de poliția politică, spre deosebire de țara în care intruziunea regimului totalitar mergea până la decizii atât de personale precum „ce mănânc azi” sau „fac sau nu un copil”, România este astăzi o țară liberă. Alegerile sunt libere și corecte. Există opțiuni politice. Orice român poate obține în câteva zile un pașaport. Poate studia orice și citi orice carte în orice formă și limbă, necenzurat. Poate critica inclusiv înalți oficiali, fără teamă de represalii.

Sunt toate acestea perfecte? Nu. E democrația românească stabilă? Nu. Sunt partidele parlamentare din România conduse preponderent de profesioniști dedicați societății? Nu neapărat. Sunt libertatea de exprimare, respectiv informația exactă și imparțială reguli de neclintit în presa românească? Nu.

Dar existau alegeri libere, drept de vot pentru organisme europene, publicații independente, acces la toate sursele de informații publice de pe planetă 24/7, telefonie ieftină spre Occident & mai scumpă spre orice meridian, posibilitatea unor cariere academice oriunde în lume, convertirea la orice confesiune, curent de gândire sau life style, înainte de 1989? Nu. Dar există toate acestea acum.

Revoluția Română este o revoluție adevărată. Ținând seama de numărul mare de note de subsol, probabil că nu s-a terminat încă. Cine o termină? Aceasta este întrebarea.

*Articolul original a fost publicat pe 22 decembrie 2021