Pe peretele din fața clasei, deasupra tablei, portretul secretarului general al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceaușescu, privește spre bănci goale. Elevii sunt în curtea școlii, aliniați pe rânduri, doi câte doi, așezați într-un careu cu toate clasele.

Cu toții ascultă imnul de stat al Republicii Socialiste România – vechiul „Tricolor”, din care cenzura scosese toate referințele creștine. Nicolae Ceaușescu s-a folosit de valorile naționale, neantizate de ocupația sovietică a României (1944-1958), dar epurate de orice ar fi putut fi o alternativă la ideologia atee a comunismului. Românii, sătui de Internaționala bolșevică impusă de Moscova și trimiterile la ea, erau mulțumiți că măcar muzica vine de la legendarul bucovinean Ciprian Porumbescu.

În timpul intonării imnului, în centrul careului din curtea școlii, pe un stâlp foarte înalt, pionierul cu șnur albastru – comandantul de unitate, copilul cu gradul cel mai mare din școală, înalță cu ajutorul unui scripete și a unei mici manivele, drapelul Republicii Socialiste România.

Se întoarce apoi la prezidiul așezat de-a lungul treptelor școlii. La prezidiu se află directoarea, alți profesori coordonatori și, eventual, câțiva comandanți de detașament – pionieri cu șnur galben, în limbaj comun, șefi în clasele lor.

Copilul cu șnur albastru salută militărește și dă mâna cu profesorul – instructor de pionieri. Adultul – și el purtând cravată roșie de pionier – ia poziție de drepți și declamă în fața întregii adunări:

„Pentru gloria poporului şi înflorirea României socialiste, pentru cauza Partidului – Înainte!”

„Tot înainte!”, răspund copiii îmbrăcați în uniforme, părinții, învățătorii și profesorii.

Așa începea în anii '80, orice adunare școlară. Cu un ritual de tip militar, cu uniforme și cravate roșii.

La început, în anii '40-'50, cravata era doar roșie, exact ca drapelul URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Uniunea Sovietică era super-puterea care, odată cu înfrângerea lui Hitler în cel de-al Doilea Război Mondial, își întinsese Armata Roșie, tancurile și regimul comunist de la Moscova până în inima Europei, la Berlin.

Spre finalul dictaturii, în încercarea de a se feri de liberalizarea care începea în sfârșit la Kremlin, liderul comunist Nicolae Ceaușescu a inventat național-comunismul. Cu alte cuvinte, a scos de sub cenzură imagini și simboluri naționale și, înăsprind drastic regimul totalitar, le-a spus românilor că nimeni nu va interveni în treburile lor interne, fiindcă sunt independenți. Așa a apărut pe marginea cravatei roșii o subțire dungă tricoloră.

Intrarea în organizația de pionieri era ea însăși un ritual. Orice școlar de clasa a II-a, adică de 7-8 ani, primea „cravata roșie cu tricolor”, în ordinea notelor la învățătură.

Se întâmpla în timpul unor ceremonii pregătite în detaliu.

Premianților li se oferea cravata de pionier în prima serie într-un loc simbolic pentru comunism precum Mausoleul Comunist din Parcul Tineretului, Închisoarea Doftana unde fuseseră închiși comuniști ilegaliști în interbelic sau Palatul Pionierilor. Premianții primeau drept bonus și o excursie la iarbă verde sau chiar la munte.

Școlarilor cu note mediocre li se prindea cravata la gât într-un parc din apropiere și erau cadorisiți cu o zi de joacă, plus bomboane; ceremonia pentru corigenți și cei cu risc de repetenție se desfășura în clasă sau cel mult la un careu școlar precum cel descris la începutul acestei povești adevărate.

Europa Liberă a vorbit cu istoricul Lavinia Betea și cu mai mulți foști pionieri – Carmen Crețu, Marian Despina, Gabriel Petrescu, Tiberiu Popard plus co-fondatoarea Muzeului Comunismului din București, Cătălina Andrieș și autoarea Adina Rosetti, și ele pioniere în copilărie – despre ce a însemnat această experiență. Despre pionierat ca instituție comunistă, despre felul în care era livrat copiilor, despre școală, disciplină și performanță, despre ritualul cravatei roșii și despre viața de zi cu zi din spatele lozincilor politice.

Din întâlnirea dintre perspectiva istorică și memoriile individuale se conturează un tablou fragmentat: un proiect politic coerent pe hârtie, o instituție omniprezentă și, în același timp, experiențe foarte diferite, trăite de copiii care nu aveau cum să înțeleagă ce li se întâmpla de fapt: deveneau pioni în uniforme într-o instituție menită să îi îndoctrineze politic drept slujitori ai regimului comunist, absolut loiali dictatorului Nicolae Ceaușescu, prezentat ca un (Dumne)zeu.

Această disonanță între nevoia firească de identitate, de apartenență și de protecție a copiilor și adolescenților, și realitatea politică necruțătoare și atotputernică în comunism traversează întreaga poveste a pionieratului.

De la cercetași la „omul nou”: importul unui model educațional

Pentru a înțelege de unde vine această diferență dintre proiectul politic al statului acaparat de dictatură și experiența propriu-zisă a copiilor, dintre intenția politică și copilăria trăită de acestor școlari, e nevoie de un pas înapoi.

Înainte să răzbată în mintea a milioane și milioane de români prin amintiri despre „cravata roșie cu tricolor”, ceremonii sau episoade de la școală, pionieratul a fost gândit ca instituție, importat, adaptat și pus în circulație ca parte a unei viziuni politice despre educație și societate în întregul ei.

Organizația Pionierilor apare în România ocupată de trupele sovietice la finele anilor 1940, într-un moment în care statul comunist își extindea controlul asupra tuturor nivelurilor vieții sociale, inclusiv asupra copilăriei. Țara devenise forțat republică în urmă cu nici doi ani, partidele democratice fuseseră desființate, iar singurul care avea drept de existență era cel comunist.

Potrivit Laviniei Betea, istoric specializat în comunism românească, organizația de pionieri din România este fondată în 1949, într-un context în care „la fel ca pentru tot ce a fost schimbat după război în România, modelul era sovietic”.

Arhitectura pionieratului românesc urmează îndeaproape un tipar importat cu de-a sila din Uniunea Sovietică. Aici organizația fusese creată în 1922, sub coordonarea lui Anatol Lunacearski, primul comisar al poporului pentru instrucție publică. S-a întâmplat imediat după războiul civil (1918-1921) în urma căruia Rusia a pierdut 13 milioane de oameni și a căzut definitiv pradă comunismului lui Lenin, Troțki și ai celorlalți bolșevici.

În viziunea lui Anatol Lunacearski, educația copiilor avea menirea să formeze un nou tip de om. „Sursele sale de inspirație pentru educația «omului nou» sunt eclectice și multiple”, explică Lavinia Betea, de la cercetășia americană și mișcările de tineret, inclusiv cele de tip fascist, până la modelele religioase de integrare comunitară a copiilor.

În România, organizarea pionierilor a implicat personaje care vor avea ulterior roluri-cheie în aparatul de stat.

„Un detaliu interesant este că, în organizarea ei, a fost implicat Iulian Vlad, cel care avea să devină ultimul șef al Securității, atunci tânăr învățător”, spune istoricul Lavinia Betea.

La celălalt capăt al cronologiei, „ultima președintă a Consiliului național de conducere a organizației a fost Poliana Cristescu, fosta noră a Ceaușeștilor”.

Pentru regimul comunist, copiii reprezentau un public țintă esențial.

„Educația copiilor, a tinerei generații este un obiectiv al tuturor comunităților umane”, admite Lavinia Betea. Diferența apare însă în amploarea și ambiția proiectului politic. Regimul comunist urmărea „formarea unui prototip uman diferit și la scară mondială – «omul nou»”.

Într-o primă etapă, acest model era homo sovieticus - omul sovietic, un tip uman conceput ca parte a unei națiuni noi, desprinse de identitățile etnice individuale.

În primii ani de după revoluția bolșevică (1917 – puciul de la Sankt-Petersburg, 1918-1921 – războiul civil), doctrina extremistă de stânga a comuniștilor care acaparaseră fostul Imperiu Țarist a justificat inclusiv tentativa de a scoate complet îngrijirea și educația copiilor din familie și transferarea integrală a acestor activități către stat.

Primii responsabili cu educația din URSS își doreau ca inclusiv bebelușii să fie îngrijiți în creșe și grădinițe, pornind de la ideea că ei aparțin statului comunist, nu familiei. Din fericire, diferitele proiecte- pilot au eșuat rapid.

„Sovieticii nu luaseră în calcul că părinții își îngrijesc bebelușii și copiii gratis”, pe când îngrijitorii și educatorii trebuie plătiți, remarca marele sovietolog Richard Pipes, în „Istoria Revoluției Ruse”.

„Le-au lipsit banii, baza materială și personalul necesar”, explică Lavinia Betea.

În lipsa acestor resurse pentru preluarea integrală a copiilor, statul a recurs la forme de educație strict controlate politic, în care „interesele și opțiunile familiei erau ignorate”.

Într-o societate de tip totalitar, „orice opoziție în fața unei decizii politice este considerată și tratată ca infracțiune”, explică istoricul Lavinia Betea, la fel ca mulți alți experți în istoria comunismului.

Acesta este contextul în care copiii de școală din România trebuie să se înscrie automat, începând cu anul școlar 1949-1950, în Organizația Pionierilor.

România, o țară cu o atitudine liberală și modernă față de educație, în care existau școli private, școli confesionale, școli profesionale și de ucenici și învățământ de acasă, cu singura condiție ca elevii să își dea examenele la vârstele stabilite de stat – a fost uniformizată în numai câțiva ani, prin schimbarea forțată a formei de guvernământ, a regimului politic, prin interdicții, epurări și detenții politice.

Tot învățământul a devenit exclusiv de stat prin reforma din 1948. Programele și cursurile, subiect al controlului politic și al cenzurii.

„Instituția pionierilor avea ca scop formarea viitorilor cetățeni ca parte a programului politic societal”, explică Lavinia Betea.

Copiii cu vârste între 8 și 14 ani erau educați pentru o societate în care munca, retribuția, condițiile de viață și sfera privată și chiar intimă a vieții urmau să fie integrate într-un plan impus de partidul unic.

Mesajele politice ajungeau la copii printr-o combinație de activități educative și extra-curriculare.

Organizatorii au ținut seama inclusiv de principiile profesionale formulate de Jan Amos Comenius, pedagog ceh din secolul al XVII-lea, considerat părintele educației moderne. Astfel, ca să fie mai eficientă, propaganda comunistă a ținut să respecte în mod special particularitățile de vârstă ale copiilor.

„Pentru școlarii mici și preadolescenții care erau pionierii, formele și mijloacele utilizate puteau fi foarte atractive”, povestește Lavinia Betea.

Excursiile, taberele, drumețiile, concursurile sportive sau artistice, cercurile de lectură și vizitele la diverse obiective economice și culturale figurau toate în planurile și metodele organizației de pionieri.

În același timp, învățarea însăși era un agent al politizării. Dirigintele clasei avea și statutul de comandant instructor al detașamentului de pionieri.

În documentele de epocă, obiectivele activităților sunt formulate în limbajul standardizat al propagandei: dezvoltarea atașamentului față de muncă, partid, conducător, patrie sau „cuceririle revoluționare”.

„Cine citește acum din arhive planurile de activități ale acestor «instructori» poate avea reprezentarea unui convoi de mici pușcăriași”, punctează Lavinia Betea, distanța dintre limbajul oficial și viața trăită „în două planuri și limbaje distincte – oficial și privat”.

Pionieratul era susținut de un aparat simbolic amplu: ceremonii, uniforme, drapele, cravate, insigne, trese, angajamente rostite public, alături de manifestații cu marșuri, fanfare și coruri.

„Părinții nu aveau voie să pună la îndoială utilitatea lor, cu atât mai puțin să li se opună ori să-și retragă copiii”, subliniază istoricul.

Tot acest angrenaj era obligatoriu, comportamentul copiilor-pionieri se înscria în norma lui „așa trebuie”, ceea ce amplifica fenomenul de contagiune al mulțimii.

Astfel, chiar și familiile care ar fi fost tentate să nu ia parte la manifestarea generală de adorație la adresa dictatorului și a Partidului Comunist Român, singurul în Republica Socialistă România, țară cu granițele închise, erau presate să intre în rând și să mimeze măcar obediența.

Imaginați-vă peer presure la scara națională.

Accesul în organizația de pionieri nu a fost însă identic pe toată durata dictaturii comuniste din România (1945-1989).

Până în 1964, ultimul an de viață al primului dictator comunist din România, Gheorghe Gheorghiu Dej, copiii cu părinți deținuți politici nu erau primiți în Organizația Pionierilor.

Era „o discriminare dureroasă pentru copil”, spune Lavinia Betea, subliniind că adevăratul motiv nu putea fi deloc explicat copiilor.

După eliberarea deținuților politici prin decretele secrete din 1963-1964 (regimul nu acceptase oficial că practica detenția politică astfel că și eliberarea sutelor de mii de nevinovați trebuia mușamalizată) și declararea oficială a „lichidării dușmanului de clasă”, primirea în organizația de pioneri a devenit o procedură obișnuită, de regulă făcută în tranșe, „în serii”, în funcție de rezultatele școlare și comportament.

Toți copiii, fără excepție, deveneau pionieri. Nimeni nu trebuia să scape de la a jura credință Partidului Comunist și conducătorului lui.

Comportamentele urmărite prin acest sistem erau cele ale „bunului cetățean” al unei țări socialiste cu regim comunist. O formulare sintetică a acestor valori se regăsea în angajamentele rostite de copil la ceremonia de primire a cravatei și ulterior:

„Eu, (numele și prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor”.

Exista și legământul pionieresc, ce era înscris și în carnetul de pionier, precursor al viitorului carnet de partid:

„Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele – Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului şi Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pionierești”.

Deviza pionierilor era repetată cel mai des și a fost deja invocată:

Instructorul: „Pentru gloria poporului şi înflorirea Romaniei socialiste, pentru cauza Partidului – Înainte!”.

Pionierii: „Tot înainte!”

Cât despre „cravata roșie cu tricolor”, bucata de poliester se cerea onorată întocmai ca un obiect de cult:

„Nu aveam voie să facem nimic care ar fi întinat cravata roșie de pionier, nici un fel de comportament în afara școlii”, povestește Cătălina Andrieș,

„Dacă eram îmbrăcați în uniformă și purtam cravata, ne scoteam cravata sau mergeam acasă să ne schimbăm înainte să ieșim la joacă, ca nu cumva să existe o ceartă între copii și să ne îmbrâncim, pentru că imediat ajungea la urechile instructorului de pionieri. Ți se lua cravata dacă era ceva mai grav”, ceea ce echivala cu scăderea notei la purtare și chiar probleme mai grave.

Tiberiu Popard povestește că riscul de a pierde cravata apărea ca o sancțiune majoră, resimțită ca o rușine publică. Lipsirea de cravată era corelată cu scăderea notei la purtare, ceea ce bara accesul în licee de top sau la diverse alte activități sportive sau culturale.

Statutul de pionier era perceput ca un semn de valoare personală, construit prin bune rezultate școlare, comportament și fapte considerate utile colectivității, într-un sistem în care recunoașterea venea prin conformare și performanță pe trasee profesionale strict delimitate.

Lui Carmen Crețu, acum avocat, îi revin în minte imagini ale aceleiași uniformizări: „Știu că era obligatoriu să purtăm cravata. Trebuia să o ai la tine. Era cumva încorsetant și nu tocmai plăcut, dar mulți colegi, în special băieți, o dădeau jos și o puneau în buzunar. La inspecții sau când veneau să ne verifice uniforma, o scoteau și o legau la loc. Trebuia să fie tot timpul. Era ca un semn de apartenență”.

„Paradisiacă”: copilăria ca spațiu al libertății

În amintirile celor intervievați, copilăria dinainte de pionierat se leagă de familie, de locul în care au crescut și de joacă; firesc, e copilăria dinainte ca învățarea să capete o dimensiune instituțională.

Gabriel Petrescu a copilărit la marginea Bucureștiului, în comuna Chiajna. Aici, viața de zi cu zi era strâns legată de ritmul marelui oraș, mulți consăteni aveau serviciul în oraș.

Bunicul și mama lui Gabriel lucrau la București. Tatăl era profesor și, mai târziu, director de școală, cu repartiții succesive în mai multe sate din județul Ilfov.

Viața de familie se desfășura într-o formulă extinsă, „trei generații în aceeași ogradă”, chestiune care simplifica funcționarea zilnică a gospodăriei.

„Era mult mai ușor pentru copiii școlari. Așa cineva era tot timpul cineva acasă, aveai cine să îți pună de mâncare, să te îndemne la teme și să îți dea sau să nu îți dea voie să ieși pe stradă, la joacă”, își amintește el.

Deplasările zilnice aveau propriile reguli ale vârstei și zonei.

„Când eram eu școlar, părinții însoțeau copiii la școală doar la deschiderea anului și la serbarea de sfârșit de an. În rest, copiii mergeau exclusiv pe jos, chiar și la grădiniță, formând mici cete de copii vecini”.

În contrast, „în Bucureștiul vecin, era epoca copiilor cu cheia de gât”.

Aceștia erau copii orășeni care locuiau la bloc, ai căror părinți lipseau 10-12 sau chiar 14 ore pe zi de acasă. Pentru ei nu exista cineva care „să le pună de mâncare”, „să îi îndemne la teme”.

Acești copii – vecini de scară (de bloc) sau de cartier, ieșeau la joacă „cu cheia de gât”, cu temele făcute sau nu. Toți purtau la gât o panglică, un șnur sau o simplă sfoară, trecută prin orificiul pentru breloc al cheii apartamentului în care locuiau.

Părea singura soluție să nu piardă această cheie.

(Soluția nu era infailibilă. Nu puteai purta cheia la gât când săreai „elasticul” sau când o imitai pe Nadia Comăneci cu mâinile atârnate pe bara de bătut covoare din spatele blocului. Agățai cheia într-un arbust sau de gard și o uitai acolo ... n.r.)

Privind înapoi, Petrescu își adună copilăria într-un singur cuvânt – „paradisiacă.

Joaca ocupa aproape tot timpul liber, într-un spațiu dominat de natură și de mișcare. „Trăiam într-un mediu natural, cu străzi circulate doar de căruțe și rare mașini Dacia 1300”, cu lunca Dâmboviței, locuri de scăldat, terenuri improvizate de fotbal și jocuri care se succedau de dimineață până seara.

În cazul lui Marian Despina, născut în 1960, orășelul Drăgășani/jud. Vâlcea a fost spațiul geografic al copilăriei. Provine dintr-o familie fără referințe politice. Tatăl era sondor, iar mama – telefonistă.

Totuși, chiar din interiorul acestei normalități apar primele semne ale unei realități fracturate.

Despina, fost actor al Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești, își amintește că a aflat de copil că există lucruri care nu pot fi spuse. „Fiind o societate bazată pe minciună, încet, încet, îți dădeai seama că ceva nu e în regulă, că ceva nu funcționează. Mai ales când îți spuneau părinții acasă că «asta nu ai voie să vorbești»”.

Ascultarea postului Europa Liberă făcea parte din această educație tacită în privința limitelor foarte restrânse ale libertății. „Tatăl meu era ascultător al postului de radio și îmi zicea mereu «să nu spui la nimeni, să nu spui la nimeni treaba asta»”.

Radio Europa Liberă, postul de radio finanțat, ca și azi, de Congresul american, și destinat informării corecte a publicului din țările rămase în spatele Cortinei de Fier (citește „aflate sub control sovietic”), nu difuza îndemnuri militante la nesupunere față de autoritățile comuniste de la București. Dar regimul comunist considera o amenințare inclusiv simpla difuzare a știrilor despre ce se întâmplă în lume. Republica Socialistă România ținea să aibă monopolul tuturor informațiilor și proteja acest monopol prin acțiunile brutale ale poliției politice – Securitatea.

Tiberiu Popard își plasează copilăria în Bucureștiul anilor ’80, într-un timp petrecut mai ales alături de bunici. „Din punctul meu de vedere, de copil, a fost o perioadă foarte frumoasă. Dar e strict punctul de vedere al unui copil”.

Crescut lângă Parcul IOR, își amintește iernile pe derdelușurile de pe malul lacului înghețat, sania. Iar „când era primăvară, jucam toate jocurile posibile – castelul, v-ați ascunselea, rațele și vânătorii”.

Bucuriile coexistau însă cu lipsurile și penuria de orice din ultimul deceniu comunist. Copii își suplineau deseori părinții la cozi. Cât despre entertaiment, „televizorul era foarte puțin, era un program de două ore pe zi și ne uitam la desene animate la bulgari”.

Iarna aducea frigul din apartamente, compensat cu greu prin soluții improvizate. „Bunica mea încălzea apă, o băga în sticle și le punea în pat, ca să mă încălzesc”.

„Erai învățat ce să nu faci”

În toate timpurile & regimurile, odată cu intrarea în școală, copilăria capătă o formă mai clar reglementată.

Spațiul jocului este dublat de un sistem de reguli, ierarhii și așteptări, iar relația cu autoritatea începe să se construiască zilnic, prin gesturi, sancțiuni și evaluări continue.

Dar școala anilor ’70-’80, așa cum o descrie Gabriel Petrescu, impunea o disciplină severă, aproape militarizată. „Nu se mișca în front”, spune el, iar tăcerea din clasă era parte din normalitate.

Profesorii aveau prestigiu și autoritate, iar controlul se exercita prin pedepse fizice, verificări inopinate și reguli care țineau de aspectul exterior.

Presiunea ideologică pentru a obține indivizi disciplinați nu lua forma unor îndemnuri explicite, ci mai degrabă a interdicțiilor: „erai învățat nu ce să faci, ci ce să NU faci”.

Exemplele sunt mărunte, dar nenumărate, și tocmai de aceea persistente: manualele cu portretul lui Ceaușescu pe prima filă, tabloul cu „tovarășul” atârnat deasupra tablei, limitele trasate în jurul subiectelor despre care „să nu vorbești deloc”.

Un episod din anii de școală surprinde tensiunea dintre discursul oficial și ceea ce copilul știa de acasă. La o oră de clasă, chiar în fața unui profesor care preda învățământ politic, Gabriel și un coleg, Sebi, s-au lăudat că ei ascultă „Vocea Americii” și „Europa Liberă”.

Din fericire, reacția a fost una de avertisment: „Bă, capsomanilor, să nu mai ziceți așa ceva niciodată. Dacă în locul meu era aici cineva de la partid, îi băga pe maică-ta și pe tac'tu în pușcărie”.

Școala apare, în cazul copilului care a fost Marian Despina, ca un spațiu lipsit de presiune ideologică resimțită conștient.

„Lucrurile ni se păreau firești”, spune el, vorbind despre o lume în care ideea de disidență părea că nu există.

A sta în bancă – inclusiv cu mâinile la spate – a învăța bine, a urma un traseu previzibil țineau de normalitatea zilnică. Dar în acest decor intervine sancțiunea, degradarea, umilința de a fi lăsat în urmă.

Deși avea cele mai bune calificative, o altercație minoră cu fiul învățătoarei a dus la amânarea ceremoniei de primire în rândul pionierilor.

„El era mai mic cu un an și venise să ne dea sfaturi nouă, să ne spună cum să ne prezentăm, cum să spunem poeziile despre pionieri. M-au apucat dracii și l-am luat la palme: «Stai, mă, un pic, ești mai mic și îmi spui tu mie?». Și, ca pedeapsă, m-au scos din rând cu colegii mei și mi-au spus că eu nu o să fiu pionier. Eram doar eu în situația asta, care aveam numai note de zece, și încă doi, care erau repetenți”, povestește el râzând.

„O lună de zile a fost pedeapsa asta și m-am simțit absolut umilit, că nu m-au făcut pionier atunci, în clasa a II-a” , adică în prima serie, cea a premianților.

A fi bun la învățătură însemna vizibilitate și respect, iar rezultatele erau luate în serios de profesori și de colegi.

Presiunea ideologică rămâne, și aici, difuză.

Manualele aveau portretul lui Ceaușescu pe prima filă, iar copiii îl mâzgăleau uneori, fără ca gestul să fie urmat de sancțiuni severe.

De obicei, mâzgălicii nu se opreau la prima pagină, așa că reacția învățătorului sau dirigintelui se limita la o mustrare, iar lucrurile își urmau cursul obișnuit.

Premianții în față, ceilalți în spate

Intrarea în Organizația Pionierilor apare ca un proces gradual și obligatoriu. Era legat de performanță școlară, comportament și de o succesiune de pași considerați naturali în parcursul unui elev format în logica școlii socialiste.

Debutul acestui traseu a pornit pentru Gabriel Petrescu la fel ca pentru milioane de copii.

Într-o clasă obișnuită, de aproximativ 35-40 de elevi, primirea în pionierat se făcea pe serii. Premianții și cei cu mențiuni intrau primii, încă din clasa a doua, apoi urmau alte tranșe, în trimestrele sau anii următori.

Unii copii rămâneau în afara organizației până în clasa a opta, vizibil separați chiar și în fotografiile de grup, așezați în spate, în uniforma standard de școală. Dar acești elevi nepolitizați erau o excepție.

În realitate, aproape nimeni nu scăpa de pionierat. „La sfârșitul anilor ’80, toată lumea devenea pionier, chiar dacă nu în momentul acela” din clasa a II-a, își amintește Cătălina Andrieș, profesor și antreprenor, co-fondatoarea Muzeului Comunismului, o instituție care funcționează cu fonduri private.

„Era o formă de pedeapsă de a nu-i face pionieri pe cei care aveau rezultate slabe la învățătură sau care erau indisciplinați. Dar, într-un final, după câteva luni, exista un proces prin care treceau și ei, chiar dacă nu era așa somptuos ca cel prin care am trecut noi”, premianții.

Un mecanism similar era valabil și la începutul anilor ’80, își amintește Carmen Crețu, astăzi avocată, făcută pionieră în 1982. „Elevii problematici sau cei care proveneau din familii nu foarte sigure, unde exista un mic semn de întrebare, erau făcuți în ultima serie sau li se întârzia festivitatea”, spune Carmen Crețu.

„Se presupunea că a fi pionier este un merit și nu meriți să fii pionier în orice condiții. Trebuia să treci de niște rigori la cei șapte ani”.

Chiar și așa, accesul era perceput ca fiind automat, rezultatele bune la învățătură condiționau doar ordinea în care primeai „cravata roșie de pionier”.

„Era un pas normal, într-o carieră «corect ghidată» de comunism”, spune Gabriel Petrescu, plasând pionieratul într-o succesiune explicită: șoim al patriei, pionier, apoi Uniunea Tineretului Comunist (UTC), apoi Partidul Comunist Român (PCR).

La baza acestei structuri se aflau deci „Șoimii Patriei”, organizația politică din grădiniță.

În timpul dictatorului Ceaușescu, inclusiv copiii preșcolari îmbrăcau uniforma comunismului. În cazul copiilor de 4-6 ani, era vorba de cămașă portocalie, pantaloni/ fustițe albastre (un albastru mai deschis decât în cazul pionierilor) și o cravată roșie cu un strop de tricolor care se prindea de primul nasture al cămășii.
Uniforma șoimilor era din poliester de cea mai proastă calitate, spre disperarea mamelor și disconfortul copiilor. Pentru pioneri, se găseau în magazine cămăși albe de bumbac.

În lipsa unor criterii de departajare școlară, în rândul șoimilor patriei erau incluși toți copiii. Dar unele grădinițe, grație unor educatoare care nu țineau să facă exces de zel, uniformele portocalii cu cravată roșie apăreau doar în ultimul an sau deloc.

La școală însă, criteriile de selecție și de acces în pionierat, după cum rememorează Cătălina Andrieș, erau legate aproape exclusiv de performanța școlară.

„Îmi aduc aminte foarte clar că trebuia, ca pionieri, în primul rând să avem rezultate bune la învățătură. Acum vă dați seama că toți fiind pionieri, nu este ca și când s-au pus cu burta pe carte și dintr-o dată au fost toți buni la învățătură”.

Ea își amintește cum presiunea regimului care se voia ultraperformant se muta asupra școlii și profesorilor. Ei erau încurajați să declare doar elevi care trec clasa, fără corigenți, fără repetenți.

Asta făcea ca mulți elevi cu rezultate slabe să primească cinci sau șase doar ca să dea prost în statistici, iar școala să poată arăta că toți pionierii sunt disciplinați și au rezultate bune la învățătură.

Marian Despina e de părere că pionieratul era perceput ca o recompensă firească, dar lipsită de conținut real.

Anunțul venea direct de la învățătoare, sub forma unei pregătiri pentru o ședință festivă, cu poezii învățate dinainte.

Copilul nu știa și nici nu afla ceva despre organizația de pionieri sau despre Partidul Comunist pe care îl slujea. Criteriul era unul simplu și natural: „Dacă înveți bine, ești pionier”.

În relatarea lui Tiberiu Popard, intrarea în organizație apare asociată cu ideea de selecție și prestigiu. Pentru copilul care era a deveni pionier nu era garantat și putea fi amânat în cazul indisciplinei. Era ceva ce nu voiau să ți se întâmple.

Explicațiile despre ce însemna să fii pionier veneau sub forma lozincilor și a discursului despre „viitorul luminos”, asimilate fără a fi puse în discuție. „Dar nici nu voiam să alegem. Că nu știam ce să alegem”, spune Marian Despina.

Loialitatea față de regim era conștientizată mult mai târziu, în adolescență, când semințele „omului nou”, adică ale cetățeanului disciplinat, care nu contestă și nu iese din rând, erau deja sădite.

Vârsta fragedă în care copiii erau direcționați, fără posibilitatea de a refuza, spre o organizație politică, nu era singura vulnerabilitate a individului în fața aparatului de partid și de stat și în fața mașinăriei de propagandă.

Trăind într-o țară cu granițele închise și lipsită de nenumăratele opțiuni pe care libertatea economică și de circulație le creează în societățile libere, ideea de reușită școlară era singura perspectivă de succes, dar și singura conformă cu cerințele statului comunist.

Țara, partidul și conducătorul erau menite să devină totul pentru un pionier adevărat. Familia era acolo de 8 Martie și, eventual, de 23 August când tatăl lua parte la manifestația de Ziua Națională, dar rolul ei se îngusta din ce în ce mai mult.

Carmen Crețu își amintește că învățătura era privită ca o datorie față de colectiv, parte dintr-un cod moral impus de regim.

„Învățătura nu trebuia să fie ca să te crească pe tine, ca individ neapărat, cât să crească ideologia, partidul, țara. Adică tot ce făceai tu, trebuia să fie în scopul dezvoltării socialismului, comunismului. Cred că regulile de bază erau învață, nu minți, muncește” de dragul Republicii Socialiste România și al „conducătorului iubit, tovarășul Nicolae Ceaușescu”.

Adina Rosetti, scriitoare și autoarea volumului „Întâiul meu cuvânt de pionier”, privește azi sistemul ca pe un mecanism construit să acționeze înainte ca un copil să-și formeze discernământul:

„Evident că scopul era acesta, de a controla, de a începe propaganda încă din grădiniță. Nu era vorba doar de ce însemna să fii pionier, dar de tot ceea ce învățăm în fiecare zi, de la odele închinate conducătorului și consoartei sale la fiecare serbare, toate astea făceau parte dintr-un sistem. Erau mai multe piese de puzzle care se aliniau în același scop: a crea indivizi obedienți care să slujească în continuare sistemului”.

Un ritual generațional și o uniformă care te făcea vizibil

Ziua în care un copil devenea pionier era una special marcată, diferită de rutina obișnuită a școlii.

Nu prin emoție neapărat, dar printr-un ceremonial bine stabilit, cu adulți în poziții clare de autoritate, cu gesturi repetate de la o generație la alta și cu o uniformă care făcea vizibilă apartenența.

În povestea lui Gabriel Petrescu, ceremonia de intrare în pionierat apare ca un moment strict organizat, cu o distribuție precisă.

Participau învățătoarea, comandanta de pionieri a școlii, profesorul responsabil de pionieri, uneori directorul, iar prezența cuiva „de la partid” era constantă.

La Chiajna, sediul PCR se afla chiar peste drum de școală.

Ierarhia era ușor de citit și din culorile șnururilor: roșu pentru comandant de grupă, galben pentru comandant de detașament, albastru deschis pentru locțiitor de comandant de unitate, albastru închis pentru comandantul de unitate. Gabriel a purtat, pe rând, șnur roșu și apoi albastru deschis.

Uniforma de pionier este una dintre amintirile cele mai concrete.

Cămașa albă și pantalonii erau din nylon/ poliester, într-o croială standard care nu ținea cont de vârstă sau statură.

Lipsa vestonului făcea ca iarna să fie greu de suportat, iar puloverele să fie strecurate pe sub cămașa subțire.

Insignele și stemele, realizate din metal ieftin, purtau simbolurile statului socialist, identice cu cele de pe monedele cu care copiii se jucau zilnic, lucru care le golea rapid de solemnitate.

Marian Despina își amintește că ceremonia a fost una foarte simplă.

Toată școala era adunată, directorul ținea un discurs despre vârsta și meritele elevilor, se cânta „Sunt pionier, am cravata mea”, cântecul care însoțea momentul primirii în organizație, se aplauda, iar profesoarele puneau cravatele la gâtul copiilor. Totul se încheia cu o strângere de mână.

Simbolistica? „Cravata roșie reprezenta sângele eroilor comuniști”.

În anii 1980, regimul Ceaușescu menționa puțin spre deloc Uniunea Sovietică. La Moscova venise la putere reformistul Mihail Gorbaciov, datorită căruia comunismul se va prăbuși fără vărsare de sânge, în 1989.

Carmen Crețu își amintește că a plecat de dimineață de la Alexandria la București. Fiind premiantă, a devenit pionieră în seria întâi și a primit cadoul unei deplasări în București. Dar ziua a luat o întorsătură proastă:

„Amintirea cea mai pregnantă din ziua aia este că am vomitat întruna în autocar, și la dus, și la întors. Adică dacă mă întreabă cineva ce s-a întâmplat în ziua în care ai devenit pionier, asta îmi aduc aminte: că am vomitat non-stop și că îmi era foarte foame, la un moment dat”.

Ceremonia din Capitală a fost solemnă și a cuprins o serie de gesturi precise, ritualice:

„Atunci când ne-au pus cravata roșie propriu zisă, că de fapt asta era procedura, cred că am spus un jurământ cu mâna pe drapelul roșu, în care jurăm sau promiteam că o să apărăm, o să iubim patria și poporul”.

În cazul Adinei Rosetti, după zile și zile de învățat și recitat discursuri primite de la tovarășa învățătoare, emoțiile au fost atât de puternice, încât aproape au compromis momentul.

„Îmi aduc aminte că mi-am uitat ghiozdanul acasă. Asta a fost o chestie care era să-mi și saboteze bucuria acelei zile, pentru că o așteptam, era încununarea noastră – cam așa fuseserăm crescuți la școală să așteptăm acest moment, în care practic va fi un pas spre desăvârșirea școlărească”.

Cu ghiozdanul aproape uitat și mergând „ca o floare la școală”, Adina a stârnit mânia tovarășei de la catedră. „M-a șicanat cumva, m-a amenințat că, pentru că sunt așa de «gură-cască», nu am să fiu făcută pionier. Ceea ce era o mare rușine să rămâi copilul pe dinafară.”.

În cele din urmă, a luat parte la ceremonie, pe care o descrie ca pe o „predare a ștafetei” între generații: „Erau copiii de clasa a 4-a. Cred că ei erau cei care puneau cravata la gât, cumva ca să continue această tradiție pionierească”.

Tiberiu Popard a identificat în ritualul de intrare în pionierat elemente din ceremoniile pentru soldați. „E o chestie militară, din punct de vedere formal, cred că ceremonia se desfășoară la fel și când se pun grade”, spune el. Apoi pe parcurs, „până să ajungi la un grad, de la șnur roșu la galben, de exemplu, ți se dădea câte o tresă, încă una… era în genul militar structurat”.

Precum în cazul Adinei Rosetti, Tiberiu remarcă cercul fără sfârșit al ștafetei comuniste între copii:

„Pe mine mă făcea pionier o generație care era deja pionieră și eu, la rândul meu, mai târziu, am făcut pe alții pionieri”.

Dacă pentru unii, momentul s-a redus la emoții sau întâmplări personale, pentru alții a rămas imaginea unui ritual repetitiv, atent regizat, în care solemnitatea gesturilor se amesteca cu sentimentul de apartenență.

Pentru co-fondatoarea micului Muzeul al Comunismului din Centrul Vechi al Bucureștiului, Cătălina Andrieș, ceremonia respectivă a fost o succesiune de momente atent coregrafiate, care făceau parte dintr-un scenariu reluat an de an. „Am fost toți aliniați, pe fiecare clasă. Am fost întâmpinați de copii mai mari, care erau cu cravatele pregătite. Cravata ne-a fost pusă la gât la propriu de elevii mai mari, nu de învățător”.

Dincolo de solemnitatea gesturilor descrise, Cătălina spune că a trăit momentul cu un amestec de emoție și frustrare:

„Eram îndemnați de la școală să avem iubire față de partid, de patrie, de Ceaușescu. Pentru mine, a fost un moment foarte important și chiar am fost afectată emoțional, pentru că nu am fost considerată un elev suficient de bun încât să primesc un șnur – măcar roșu – din cele trei care se ofereau pionierilor”.

Pionier în teorie, copil în practică

După primirea cravatei roșii, uniforma de pioner devenea obligatorie cel puțin trei zile pe săptămână. În celelalte trei zile (se învăța și sâmbăta), purtai uniforma bleumarin de școlar, dar întotdeauna cu „cravata roșie cu tricolor” la gât.

Dar viața revenea rapid la ritmul ei obișnuit. Cravata nu schimba mersul zilnic la școală, temele sau joaca de după-amiază. Pentru mulți copii, pionieratul rămânea o formă fără conținut imediat, ceva ce era obligatoriu, dar mai degrabă ca o structură abstractă.

Diferența se făcea simțită abia atunci când performanța școlară atrăgea sarcini în plus. Șnurul albastru deschis, semn al poziției de locțiitor de comandant de unitate, aducea mai puțină mândrie și mai multă constrângere.

„Ăsta devenise cumva blestemul meu”. Urmau deplasări frecvente la ședințe pionierești de sector sau la Palatul Pionierilor, cu drumuri lungi, discursuri interminabile și multă așteptare.

Unele dintre aceste întâlniri-ședințe în care participanții erau cei mai merituoși școlari au devenit memorabile prin absurdul lor.

La o ședință de iarnă, care se prelungea de ore întregi, copiii stăteau pe scaune și ațipeau.

Erau obosiți și flămânzi. Un pionier aflat în prezidiu a adormit lângă microfon și s-a trezit brusc din cauza zgomotului pe care l-a făcut, dar râsetele din sală au fost imediat acoperite de aplauze înregistrate.

Cântecele și poeziile patriotice făceau parte din decor și erau învățate de toată lumea, cântate mai degrabă cum se nimerea.

Lipsa selecției sau a pregătirii muzicale transforma momentele corale într-un amestec dezacordat.

Limbajul propagandistic rămânea rigid, iar copiii îl lăsau să treacă pe lângă ei.

„Scorțoșenia organizațiilor pionierești și limbajul de propagandă se lipeau de copii ca nuca de perete”.

Ce se lipea totuși erau orele și zilele irosite în repetiții și programări, precum și emoțiile, insolația sau dârdâiala de frig, oboseala provocate de manifestațiile de tip Coreea de Nord.

Și se mai lipea ceva: sentimentul, apoi convingerea că „nu ai încotro”, că „așa trebuie”, vajnicii înaintași ai lui „csf? ncsf!”

Manifestațiile de 1 Mai sau 23 August adunau copiii pe stadion, cu pancarte și lozinci, sub supravegherea profesorilor și a activiștilor de partid.

Pregătirea începea cu aproximativ o săptămână înainte și presupunea exerciții de încolonare și strigăte ritmate. Pentru copii, experiența era mai degrabă una socială. „Ne simțeam foarte bine, pentru că eram foarte mulți elevi și puteam după să ne jucăm”.

Atmosfera acestor evenimente era însă foarte diferită de ce se vedea din afară.

Cătălina Andrieș își amintește că participarea era obligatorie și adesea obositoare. „Nu puteai spune nu. De cele mai multe ori, pionierii mergeau la manifestările de 23 august sau de 1 mai, acele secvențe de pe stadion în care erau dansuri; coregrafii întregi erau de cele mai multe ori formate de pionieri”.

Repetițiile durau luni, în condiții nu tocmai prietenoase și fără pauze suficiente.

Copiii erau chemați deseori pe stadioane sau în curțile școlilor, pentru a repeta coregrafii elaborate, sincronizate la secundă, menite să arate ordinea și entuziasmul tinerei generații.

„Sora mea, pentru că era mai mare, a fost în mai multe ocazii în soare; condițiile nu erau neapărat bune. Acele repetiții erau însă ocazia de a primi mâncare. Lucrurile erau așa de grele în anii ’80, încât era o bucurie de a mânca în momentul în care mergeau la repetiții”.

La acestea, Carmen Crețu își amintește că pionieratul însemna și muncă fizică.

Vara, elevii erau trimiși la „practica agricolă” – culegeau cartofi sau bumbac în gospodăriile agricole de partid, o experiență prezentată drept parte din formarea lor civică.

Era ocazia în care copiii de la sat se întâlneau cu cei de la oraș. Liceenii - cărora le era impus același tip de voluntariat, dar zile de-a rândul - au adunat însă amintiri dureroase. Statul falimentar își aronda astfel muncă nenormată și, mai ales, neplătită, din partea a milioane de mâini de lucru, tineri cazați și transportați în condiții improprii, în zone izolate, fără asistență medicală.

Tiberiu Popard vorbește despre manifestațiile la care luau parte și copii dintr-o perspectivă diferită, râvnea să se apropie de „tovarășul”.

„Culmea, eu voiam foarte mult să particip. Pentru noi, cum eram construiți atunci, ni se părea o mare onoare”.

Selecția conta în sine. „Mi-am dorit să îi dau eu flori lui Ceaușescu, dar nu ajungea să-i dea oricine, decât cei mai buni. Campionul”, adaugă, râzând.

El crede că nu a fost învățat să își dorească să facă asta, ci că mai degrabă simțea o motivație, o nevoie de validare.

Însemnele și activitățile pionierești funcționau ca un marker de recunoaștere publică. „Ele îmi acordau o valoare adevărată, adică recunoscută în societate”.

Ce se vede abia mai târziu

Privită retrospectiv, experiența pionieratului se desprinde clar de felul în care era trăită la vârsta copilăriei. Ceea ce atunci părea o succesiune de ritualuri, deplasări și obligații formale capătă, în timp, conturul unui mecanism mai amplu.

Privit de la 35 de ani distanță, pionieratul apare pentru Gabriel Petrescu ca „mecanism de propagandă și de înregimentare, pe model de import sovietic”, adaptat stângaci și, în cele din urmă, ineficient.

Ce a rămas ține de episoade izolate, memorabile prin caracterul lor straniu sau absurd.

O tabără de vară la Pustnicul, cu ședințe pionierești în aer liber, ping-pong pe mese de ciment și concursuri prin pădure, este întreruptă brusc de un ordin de partid.

Copiii sunt urcați în autobuze pentru o vizită a lui Ceaușescu la Romexpo. „Nu trebuia să facem mare lucru, doar să stăm aliniați pe șiruri, să aplaudăm și să dăm din stegulețe”.

Curiozitatea de a-l vedea pe viu pe „tovarășul omniprezent” se stinge rapid: un activist observă uniforma neconformă, cu pantaloni scurți, și îl mută pe Gabriel în spate. „Când a trecut coloana de Dacii negre, n-am văzut nimic”.

Imaginea pionieratului se fixează, pentru el, în detalii precum statuia Leul de la Cotroceni, capăt de linie al autobuzului 52, drumurile făcute spre Palatul Pionierilor alături de profesorul responsabil de pionieri, un bufet cu sandvișuri prea scumpe.

„Băleam la ele, dar evident că n-aveam un sfanț”.

Gestul asociat rămâne salutul pionieresc, stângaci și forțat, comparat mai târziu cu salutul militar.

Cu trecerea anilor, Marian Despina își raportează altfel copilăria și pionieratul. „Să privim spre trecut zâmbind”, spune el cu un aer înțelept.

„Nu simțeam frică atunci. Nu gândeam atunci că ar fi ceva greșit”. Ceea ce domină retrospectiv este ideea de copilărie, nu cea de constrângere. Poeziile și cântecele propagandistice i s-au șters aproape complet din minte. „Memoria mea a eliminat lucrurile care nu sunt afective”.

În schimb, Tiberiu Popard asociază pionieratul cu ideea de „performanță și de dezvoltare a valorilor umane”. Experiența este pusă în relație directă cu școala și învățătura și cu felul în care erau validate public.

Acum „nu se mai pune accent nici pe școală, nici pe educație”, observă el.

Consecințele educației făcute în totalitarism

Privită astăzi, perioada pionieratului nu poate fi desprinsă de felul în care regimul comunist a gândit educația copiilor ca proiect politic. Istoricul Lavinia Betea propune o lectură comparativă, raportată la alte modele instituționale de educație a tinerilor, din trecut și din prezent, cu avantajele și limitele lor.

Un punct central rămâne relația cu familia. „Ignorarea familiei, în primul rând”, spune istoricul, a fost una dintre deficiențele majore ale acestui sistem.

Educația copilului era concepută ca responsabilitate a statului, în timp ce familia devenea marginală. În mod natural, „familia este prima instituție responsabilă de educația copilului”, subliniază Lavinia Betea, incluzând aici atât dimensiunea religioasă, cât și pe cea politică.

Or, în condițiile în care statul acapara aproape total copiii – atât prin ceea ce învățau la școală, cât și prin absența prelungită de acasă a părinților, pionieratul funcționa ca un instrument de politizare a educației școlare „în scopul reproducerii tiparelor de gândire și comportament impuse de un regim totalitar”.

Dincolo de această dimensiune, pionieratul administra o mare parte din activitățile extracurriculare. „Cercurile artistice și științifice, concursurile care dezvoltă motivația și spiritul competitiv, drumețiile și excursiile” erau acaparate de viața pionierească, amintește istorica.

În acest sens, organizatorii programelor contemporane, precum „Săptămâna altfel” sau „Săptămâna verde” ar putea găsi „surse de inspirație în arhivele școlilor unde profesează”.

„Este paradoxal că înainte de 1989, deși societatea nu era nici pe departe atât de competitivă ca astăzi, educația promova mai acut spiritul de competiție”, observă Lavinia Betea.

Imaginea de sine se construia prin comparație, iar această comparație putea orienta copilul, profesorul și familia spre anumite trasee educaționale. „Știi că ai aptitudini pentru desen deoarece prin comparație cu colegii tăi desenezi mai cu plăcere și mai frumos”, punctează ea.

Adina Rosetti, care a scris volumul „Întâiul meu cuvânt de pionier”, privește azi acea perioadă ca pe un teren fertil pentru dialog între generații – între părinți, bunici și copiii din ziua de azi, care, cred ea, că au nevoie să afle și aceste lucruri.

„Mă bucur că am făcut asta, pentru că văd că deja unele lucruri se uită, trecutul începe să fie mistificat. Există un trend foarte periculos al nostalgiei față de acele vremuri și mă bucur că, măcar la nivelul literaturii pentru copii, am reușit să deschid un dialog pe tema asta”.

Ca și alți intervievați ai Europei Libere, își amintește lecțiile de tăcere ale copilăriei trăite sub supravegherea dublă a școlii și a familiei.

„Exista o delimitare foarte clară între ceea ce vorbeam în casă și ceea ce vorbeam în afara casei. Părinții mei mă instruiau de fiecare dată când ascultau Europa Liberă. Am această amintire foarte clară cu ei în bucătărie, ascultând radioul încet, aproape camuflați. După ce îl închideam, îmi spuneau: «Ai grijă să nu spui la școală ce ascultăm noi». Cred că refrenul ăsta l-au auzit multe generații”.

Rosetti crede că această viață trăită între două realități – cea rostită și cea ascunsă – a modelat generații întregi, lăsând urme adânci în felul în care oamenii gândesc și se raportează la adevăr.

Privit din această perspectivă, pionieratul poate fi un teren de studiu pentru o epocă în care educația a fost profund politizată, dar și un teren de reflecție despre cum sunt construite instituțiile dedicate copiilor.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI