Surpriza a fost mare atunci, deși se vorbea despre asta încă de la căderea comunismului. Surpriza a fost mare mai întâi pentru că se credea, cum încă se mai crede și astăzi, că NATO se angajase în vreun fel vizavi de Rusia să nu coopteze țări ale fostului Pact de la Varșovia, organizația militară a țărilor comuniste, care se dorea un fel de NATO al blocului de est.
În al doilea rând, a părut ciudat că nu a fost cooptată imediat în NATO și Slovacia. Cele patru țări: Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia formau ceea ce a fost numit Grupul de la Vișegrad, la care făcuse o cerere de aderare și Ion Iliescu, doar că România lui fusese (și a rămas) refuzată de Grupul de la Vișegrad. Totuși, din cele patru țări, doar Slovacia nu a fost primită atunci în NATO.
Asta pentru că Slovacia nu era în acel moment o țară democrată. Slovacia tocmai ieșea dintr-un deceniu dominat de premierul naționalist Vladimir Meciar. Deși Meciar reușise, de comun acord cu președintele ceh de atunci Vaclav Havel, să obțină o separare pașnică a celor două țări, Slovacia și Cehia (spre deosebire de ceea ce se întâmpla în Iugoslavia), el instaurase totuși un regim naționalist, anti-occidental, cu derive fantasmagorice, precum răpirea, în circumstanțe niciodată elucidate, a fiului președintelui de atunci al Slovaciei Michal Kováč.
Slovacia nefiind considerată o democrație, NATO nu a primit, în 1999, decât Cehia, Polonia și Ungaria.
Sigur, ca și în cazul Uniunii Europene, se vede că și în NATO regulile sunt mai stricte pentru candidați și noii veniți decât pentru țările care fac deja parte din organizație. E de imaginat că astăzi, de pildă, Ungaria lui Viktor Orban nu ar fi primită nici în Uniunea Europeană și nici in NATO. După cum Turcia lui Erdogan nu ar mai fi primită astăzi în NATO.
Un alt detaliu care trebuie clarificat, acum, după două decenii de la primirea Cehiei, Ungariei și Poloniei în NATO, este ideea falsă, larg răspândită, că NATO s-ar fi angajat să nu se extindă în spațiul fost comunist. „Rusia nu vrea război, dar e nevoită să se apere, pentru că e înconjurată de un NATO agresiv, în plină expansiune” - auzim asta foarte des, argument preluat chiar și de unii oameni de bună-credință.
Nu a existat însă o asemenea promisiune a NATO că nu ar coopta Polonia, Cehia, Ungaria, România sau țările baltice. Acelea sunt țări independente, care au dreptul suveran de a cere să se alăture oricăror structuri internaționale doresc.
Argumentul rusofil nu este, așadar, valabil. NATO și URSS nu semnat un asemenea document prin care NATO se angaja să nu se extindă în est.
-- „Bine, nu există un document scris”, vine argumentul, „dar asta i-a promis totuși Reagan lui Gorbaciov. A fost un angajament verbal.
Realitatea este că nu a existat câtuși de puțin un asemenea angajament, nici formal nici informal. Un asemenea lucru nu a fost solicitat de Moscova, după cum a recunoscut chiar Gorbaciov. Apoi, termenul de „promisiune” nu are sens într-un asemenea context. „Promisiunile” nu există în diplomație, cum nu există în justiție. Exista doar documente scrise. Nu există nici un astfel de document, un angajament scris al NATO că nu se va extinde. Iar Reagan nu era NATO, ci doar președintele uneia din țările NATO, chiar dacă cea mai puternică.
La fel, Gorbaciov nu era președintele Rusiei, ci al URSS-ului, o ficțiune istorică ce nu mai există.
In sfârșit, ca argument final, Gorbaciov însuși i-a declarat în 2014 fostului ministru de externe al Germaniei Hans-Dietrich Genscher că „nu a existat nici o promisiune de a nu extinde NATO spre est”.
Asta ar trebui să pună capăt controversei care durează de două decenii.
