Ceea ce apropie gândirea Hannei Arendt de cea a Rosei Luxemburg, asasinată în urmă cu 100 de ani la Berlin (pe 15 ianuarie 1919) alături de Karl Liebknecht, este conceptul de „libertate” înțeles ca participare activă la viața publică. În eseul său intitulat „A Heroine of Revolution”, apărut în 1966 în paginile revistei The New York Review of Books, în fapt o recenzie la celebra biografie a Rosei Luxemburg scrisă de J. P. Nettl, Arendt aducea un frumos omagiu femeii teoretician și politician pe care o admirase ca model de viață încă din tinerețe. În același timp, portretul Rosei era, în mare măsură, un autoportret. Biografic separate prin ascensiunea și victoria mișcărilor totalitare, cele două femei au dezvoltat o concepție asupra politicului orientată spre libertate, care demonstrează, în pofida experiențelor lor istorice diferite, esențiale trăsături comune: ambele autoare accentuează recunoașterea diferenței ca presupoziție pentru orice discuție critică asupra normelor, tradițiilor și autorităților, pentru capacitatea de a emite judecăți libere și abilitatea de a-ți asuma responsabilitatea personală.
Devotată teoriei lui Karl Marx, angajată în luptele politice cotidiene, scandalurile din partid, precum și obositoarea agitație politică, Luxemburg a trăit și lucrat în adâncurile puternicei mișcări muncitorești de început de secol. Chiar și așa, în pofida popularității ei printre social-democrații germani, a rămas, până la violenta și subita moarte, o persoană tolerată câtă vreme a servit anumite scopuri, apoi îndepărtată imediat ce aceste scopuri au fost atinse. Execuția ei, tolerată (dacă nu susținută) de un guvern dominat de social-democrați, a marcat, potrivit Hannei Arendt, „punctul fără întoarcere pentru stânga germană” și, în același timp, „cumpăna dintre două ere în Germania”. (vezi eseul ei, „Rosa Luxemburg: 1871–1919”, în Men in Dark Times, New York: Harcourt Brace & World, 1968)
Deși opoziția Rosei Luxemburg în cadrul partidului s-a manifestat predominant în chestiuni de strategie politică, și deși s-a perceput ea însăși mai mult ca un politician și mai puțin ca teoretician, dezacordurile cu familia politică de care aparținea pot fi puse pe seama unei importante distincții pe care o făcea între lectura ei asupra lui Marx și interpretarea standard oferită de Internaționala a II-a. Divergențele au devenit evidente mai ales cu privire la problema relației dintre conducere și bază, și, mai important, cu privire la sarcinile și obiectivele mișcării.
Pentru Luxemburg, clasa era alcătuită din indivizi unici care sunt capabili de emancipare. Aici, subiectivitatea nu este gândită ca unitate apriorică, ci este mai degrabă construită (doar) prin interacțiune. Conflictele dintre clase constituie, potrivit Rosei Luxemburg, sfera politică publică, una care le permite să acționeze celor care și-au înțeles propria afiliere la categoriile excluse ale societății. Lupta de clasă anticipează practica liberă a societății egalitare. În cadrul ordinii existente, acțiunea transgresează către o societate lipsită de dominație, în care tiparul acțiunii însăși, interpretat pe baza solidarității de clasă și comunității, devine universal. Categoria publicului rămâne o presupoziție necesară a acestui nesfârșit proces de auto-înțelegere generat de interacțiunea dintre ființe umane libere și egale, un proces din care se pot naște lucruri și realități noi.
Insistența încăpățânată a Rosei asupra semnificației acțiunii spontane de masă se bazează pe o înțelegere a emancipării și libertății dedusă mai degrabă din forme ale acțiunii publice, și mai puțin din conceptul marxist central al muncii. Cu alte cuvinte, Luxemburg măsoară rezultatele nu neapărat pe baza succesului practic, ci pe baza îmbogățirii experienței și cunoașterii în relația părților implicate cu ele însele, cu alții și cu lumea. Privește erorile, devierile și înfrângerile în lupta de clasă ca stații necesare pe drumul către luminarea maselor (înțeleasă ca auto-luminare).
În 1915, scria în The Junius Pamphlet. The Crisis of German Social Democracy că „problemele [proletariatului modern] sunt la fel de mari ca greșelile sale”, după ce la începutul secolului declarase împotriva concepției lui Lenin despre partid, că „erorile făcute de o adevărată mișcare revoluționară sunt din punct de vedere istoric infinit mai roditoare și mai valoroase ca infailibilitatea celui mai bun dintre toate «comitetele centrale»”. Potrivit ei, conducerea partidului își depășește autoritatea atunci când vrea să ajusteze auto-activitatea maselor, pretinzând că le ghidează către acțiunile corecte, când de fapt încearcă să le protejeze de aceste greșeli necesare. Ceea ce dorește gândirea luxemburgistă este să proceseze teoretic experiențele acțiunii, să plaseze acele experiențe în relație cu întregul social și să le răsfrângă asupra proletariatului astfel încât să-i devină acestuia accesibile sub forma cunoașterii despre sine.
Încercarea de a înțelege revoluția drept ceva realizabil și fezabil își are originea într-un dezastruos quid pro quo—sau, în termenii Hannei Arendt, în combinarea nefericită a muncii (Herstellen; o traducere mai potrivită ar fi „creare” sau „producere”, dar „muncă” este terminologia utilizată în ediția engleză a volumului The Human Condition) și acțiunii (Handeln). Rosa Luxemburg, contrar celor mai mulți lideri ai mișcării, nu a făcut această greșeală. „Nu există nimic mai improbabil, mai imposibil și mai fantezist decât o revoluție în ora de dinaintea începerii ei, și nu există nimic mai simplu, mai natural și mai axiomatic decât o revoluție care și-a purtat prima bătălie și repurtat prima victorie”. (Opere complete)
Activitatea politică spontană cerută de Luxemburg în contra oficialilor de partid constituie nucleul esențial al textului Hannei Arendt despre revoluții (On Revolution). Contrar teoriilor socialiste ale revoluției, care privesc acțiunea revoluționară ca pe o luptă pentru egalitatea economică și socială și își măsoară succesul suprem prin atingerea unei societăți egalitare, Arendt este exclusiv interesată de fenomenul politicului autentic, pe care l-a înțeles a fi exercitarea neîngrădită a acțiunii și rostirii colective. „Libertatea” scrie Arendt în eseul ei despre relația dintre libertate și politică, „care doar arareori - în vremuri de criză sau revoluție - devine scopul direct al acțiunii politice, este de fapt motivul pentru care oamenii trăiesc de la bun început într-o organizare politică”. Libertatea, în sensul pozitiv politic, este inextricabil legată de o interacțiune în care agenții se recunosc simultan unii pe ceilalți ca ființe diferite și egale - o recunoaștere în cadrul căreia, susține Arendt, se validează, de fapt, pluralitatea umană.
Arendt și-a dezvoltat concepția asupra acțiunii ca răspuns la experiența dominației totalitare. Felul de a gândi al Rosei Luxemburg a fost, dintr-un anumit punct de vedere, o imagine în oglindă a abordării arendtiene. Îndatorată tradiției Iluminismului și călăuzită de experiențe dobândite în lupta de clasă - sau, poate, în toiul interacțiunii -, Luxemburg transformă acțiunea în tema centrală a unui sistem de gândire care anticipează în mare măsură perspectiva arendtiană, nu neapărat conceptual, cât mai ales cu privire la conținut. Acțiunile spontane ale proletariatului văzute ca evenimente care ghidează cunoașterea și potențialul creativ al auto-organizării inerent în aceste acțiuni devin temelia de la care își construiește Rosa Luxemburg critica teoriei și politicii liderilor socialiști europeni. În 1918, partidul bolșevic a trecut la punerea în practică a conceptului de partid dezvoltat de Lenin la începutul secolului. Derapajul ulterior către puterea absolută a partidului și a poliției secrete în Uniunea Sovietică a validat teza Rosei Luxemburg potrivit căreia, o organizație care asfixiază viața politică a maselor produce inevitabil auto-alienarea ființelor umane.
Realitatea de partid din Germania după 1914 a confirmat presimțirile Rosei într-un mod teribil. A arătat cum se pot schimba ființele umane atunci când toate felurile de viață politică sunt suprimate. Proletariatul era din nou la cheremul unui (alt) fel de burghezie. Asistând la cât de repede fuziunea claselor ordonată de partid a transformat dușmanul de clasă în prieten sau frate și la cum se poate transforma o virtuoasă disciplină de partid într-o formă de obediență cazonă care a trimis clasa muncitoare, din ce în ce mai mult, la moarte și ruină, Luxemburg a sfârșit prin a trăi o profundă criză existențială. În scrisorile ei din acea perioadă, iese la suprafață o atitudine nefamiliară, militantă, rezumată printr-o „ură de moarte față de prostimea umană, cu care trebuie să trăiesc”.
Cert este că eșecul mișcărilor muncitorești și triumfala ascensiune fascistă din Europa, două războaie mondiale și dominația sistemelor național-socialist și stalinist, au devorat speranțele născute dintr-o încredere totală în filosofia istoriei...
