Nu departe de centrul Piteștiului, într-o clădire care pare că nu spune nimic trecătorilor, se află unul dintre cele mai întunecate locuri ale dictaturii comuniste din România (1947-1989).

Un spațiu în care elevi și studenți au fost torturați meticulos, zi și noapte, vreme de aproape trei ani (toamna lui 1949 - primăvara lui 1951) ca să fie reconstruiți după chipul și voința regimului totalitar.

Când a fost făcut, între 1938 și 1941, Penitenciarul Pitești se afla la marginea orașului. Astăzi este aproape în centru, pentru că orașul s-a extins continuu. Clădirea nu iese cu nimic în evidență și cu greu ai putea crede că a fost scena unor atrocități de neimaginat.

De fapt, unii nici nu cred.

Dar grozăvii dintre cele mai mari se pot întâmpla în cele mai obișnuite locuri.

În 2011, cercetătoarea Maria Axinte a creat Fundația „Memorialul Închisoarea Pitești”, iar trei ani mai târziu a deschis pentru public muzeul cu același nume, chiar în fostul penitenciar.

Peste 3.000 de deținuți au trecut prin această închisoare, dintre care puțin peste 1.000 în perioada marcată de ceea ce istoricii și foștii deținuți politici numesc Fenomenul Pitești (1949–1951).

Maria Axinte spune că mulți dintre vizitatorii de azi sunt surprinși de felul în care arată clădirea: ca un imobil oarecare pentru vreo instituție birocratică din epoca comunistă.

De-altfel, după 1977, aici chiar au funcționat birourile Trustului de Construcții Industriale Argeș, după dezafectarea penitenciarului.

Ulterior, în anii 2000, părinții Mariei Axinte au cumpărat una dintre firmele desprinse din fostul Trust de Construcții, deci inclusiv clădirea.

Aproape în fiecare an, locul era vizitat de foști deținuți politici. Cereau voie să vadă ce mai rămăsese din închisoarea unde trăiseră, în tinerețe, lucruri greu de imaginat.

Așa i-a cunoscut Maria Axinte, și așa a început – dincolo de lecturile despre viața din închisorile politice – interesul pentru istoria clădirii.

Peste aproape un deceniu, cu banii familiei, a creat fundația și a amenajat muzeul dedicat celui mai violent experiment de „reeducare” din România comunistă.

Muzeul funcționează și astăzi, în ianuarie 2026, în cea mai mare parte, tot din banii personali ai fondatorilor Memorialului.

Este greu de cuprins într-o singură frază ce a fost „fenomenul Pitești”.

„Fenomen”, „experiment” de spălare pe creier sau derapaj al „reeducării” politice comuniste

Termenul de „fenomenul Pitești” a fost folosit pentru prima dată de Virgil Ierunca, jurnalist la Europa Liberă.

În baza mărturiilor strânse, el a denunțat pentru prima dată public, în 1975-1976 - în afara României, pentru că în țară ar fi fost imposibil - elementele de tortură, dezumanizare și „spălare pe creier” practicate în anii 1949-1951 la Pitești și „exportate” în aceeași perioadă la închisorile Gherla ori Periprava.

Virgil Ierunca a publicat apoi, în 1981, o analiză a așa-numitei „reeducări”, lucrare pe care a denumit-o „Fenomenul Pitești”.

Unii istorici și cărturari, inclusiv cercetători de azi, dar și supraviețuitori ai torturilor practicate acolo, merg mai departe și vorbesc despre „experimentul Pitești”, în sensul anihilării psihologice a victimelor, în primul rând – o formă barbară de spălare pe creier.

Majoritatea fii de țărani și de preoți, membri ai partidelor interzise prin Constituția din 1948 (în comunism nu exista legal decât un singur partid, cel comunist), atât membri ai partidelor democratice PNȚ și PNL, dar și ai Mișcării Legionare (fasciștii români), acești adolescenți și tineri cu vârsta între 18 și 27 de ani erau obligați nu numai să se brutalizeze reciproc, dar și să își distrugă verbal și în scris propria realitate mentală.

Amenințat că va fi torturat groaznic - nu numai el, ci și colegii - un tânăr creștin ajungea să batjocorească personaje biblice, să cânte imnuri bisericești în care versetele erau înlocuite cu obscenități, să înjure sfinți, să-și înjure familia ori logodnica și să se batjocorească pe el însuși.

Maria Axinte povestește că golul sufletesc devenea atât de puternic – deținuții nu se mai puteau gândi cu liniște nici măcar la cei de-acasă – încât cereau ei înșiși să li se spună în ce să creadă, numai să poată crede nebătuți în ceva.

Bătăi și umilințe se petreceau în toate închisorile comuniste - Jilava, Aiud, Gherla, Periprava, Râmnicu Sărat, Suceava sau Sighet.

Dar, la Pitești, răul făcea ravagii în adâncul sufletelor.

Oficialitățile comuniste i-au spus „reeducare”. Public, în diferite contexte, ministrul de Interne, Teohari Georgescu, și alți demnitari spuneau că închisorile trebuie să devină centre de „reeducare”, dar fără amănunte.

Când au apărut însă scurgeri de informații în afara închisorilor, apoi riscul ca informațiile atroce să păteze imaginea Republicii Populare Române în străinătate, Gheorghe Gheorghiu Dej, primul dictator comunist (1948-1965), s-a folosit de suferințele victimelor într-o reglare de conturi între liderii comuniști.

Astfel, 22 de țapi ispășitori au fost anchetați de Ministerul de Interne în 1952, au condamnați pentru „experimentul Pitești” în 1954, dintre care 17 la moarte. Execuțiile s-au încheiat în 1957.

„Experiment”, „fenomen”, „demascare”, „reeducare”. Nu există un singur cuvânt care să-i cuprindă toate valențele macabre.

Ceea ce a rămas însă definitoriu este brutalitatea extremă și caracterul profund dezumanizant al metodelor de tortură folosite, atât fizice, cât mai ales psihologice.

Acestea aveau scopul de a destructura în profunzime victimele, luându-le și pervertindu-le cele mai dragi chipuri, amintiri, gânduri, și a le reconstrui complet identitatea mentală.

Începutul „reeducării”

În primăvara anului 1949, la penitenciarul Piteşti au fost transferaţi de la închisoarea Suceava – unde fuseseră primele încercări de „reeducare” - 80 de deţinuţi. Printre ei, Eugen Țurcanu și Alexandru Bogdanovici, deținuți politici deveniți agresori.

Ambii fuseseră arestați pentru legături cu Mișcarea Legionară.

Închiși, au încercat să obțină condamnări mai blânde cântând ode comuniste și făcând propaganda noului regim printre deținuți; așa au devenit membri ai Partidului Comunist, apoi oamenii Securității, adică ai poliției politice care activa, bineînțeles, și în închisori.

Numele lor vor fi invocate cel mai des când e vorba de călăii și torționarii de la închisoarea Pitești, în perioada 1949 - 1951.

Alături de Eugen Țurcanu și Alexandru Bogdanovici, aveau să devină călăi la închisoarea Pitești deținuții Alexandru Popa, Vasile Pușcașu, Vasile Părăloaie, Octavian Voinea, Nicolae Cobalas, Maximilian Sobolenski, Mihai Livinski și alții.

Ceea ce s-a întâmplat la Pitești în acei trei ani este amintit inclusiv în Raportul de condamnare a Comunismului, document oficial al Președinției României pe baza căruia, pe 18 decembrie 2006, președintele de atunci, Traian Băsescu, a condamnat regimul comunist din România drept „ilegitim și criminal”, instaurat din cauza unei ocupații străine.

Cu același prilej, în numele statului român, președintele țării a cerut iertare victimelor și familiilor lor.

„Ajuns la Piteşti, Ţurcanu ia imediat legătura cu Securitatea şi cu directorul închisorii, Alexandru Dumitrescu, în vederea continuării reeducării. Conform instrucţiunilor primite de la generalul Alexandru Nicolschi, adjunct al ministrului de interne, acţiunea intră într-o fază violentă.

Momentul care marchează începerea torturilor bestiale şi generalizate coincide cu noaptea de Crăciun a anului 1949 şi are loc în încăperea «4 spital», o celulă mare cu aproximativ 100 de locuri, unde erau vreo 50 de «reeducaţi».

După o invitaţie la «reeducare» adresată celor din tabăra rezistenţilor şi refuzată de aceştia din urmă, trec la atac înarmaţi cu bâte şi scânduri desprinse din priciuri. Are loc o confruntare disperată, la care, la un moment dat, balanţa înclină de partea «rezistenţilor». Atunci, au intervenit gardienii penitenciarului care, timp de câteva ore, i-au masacrat literalmente pe cei care se opuneau «reeducării», transformându-i pe toţi într-o masă de carne sângerândă, având însă grijă să nu omoare pe nici unul dintre ei.”

Sursa: Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, 18 decembrie 2006.

Crăciun 1949, momentul în care victimele au devenit agresori: „Pe ei!”

Existau mai multe etape ale groaznicului experiment, după cum îl numesc mai mulți istorici și cercetători.

Ele alternau, în secvențe violente de mai mare sau mai mică intensitate, de la groaznic la foarte groaznic și de la diabolic mai departe.

În prima etapă, după cum am explicat, deținuții – majoritatea studenți – erau forțați să renunțe la credințele lor, să nege ceea ce gândeau.

Apoi veneau „demascările”. Adică erau obligați să recunoască orice fapte sau convingeri neconforme cu ideologia regimului, ilegale sau nu, inclusiv fapte pe care nu le făcuseră și să-și „demaște” / denunțe apropiații – rude, prieteni, colegi de celulă.

Pe ultima treaptă se aflau barbariile fizice de tot felul, cumulate cu presiunea psihologică maximă pe fondul înfometării și a nesatisfacerii celor mai elementare nevoi fiziologice - de la mers la toaletă, la spălat și la simplu fapt de a închide ochii sau de a privi unde vrei.

Tot ce se întâmpla, zi și noapte, era controlat și se petrecea la ordin.

Creativitatea torționarilor, inspirată de know-how-ul sovietic, reprezentat la vârful Ministerului de Interne și al Securității, poliția politică comunistă, a dus la varietate și a lăsat urme adânci.

Totul culmina cu eliminarea diferențelor dintre victime și călăi și ruptura totală, la nivel mental, inclusiv de cei de acasă.

Fenomenul Pitești a început, moment ales special, în noaptea de 24 spre 25 decembrie 1949, adică în noaptea Nașterii Domnului, în Camera 4 Spital de la subsol.

În acele ore, pentru prima dată, deținuții au fost forțați să se bată și să se umilească între ei.

În filmul documentar Demascarea - realizat de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, în regia lui Nicolae Mărgineanu, fostul deținut politic Nicolae PurcăreaNicolae Purcărea (1923-2015) a stat 20 de ani în închisorile comuniste și lagăre de muncă forțată și a avut puterea să-și povestească suferințele după 1989. a povestit cum, dintr-odată, cineva a strigat „Pe ei!”.

În secunda următoare, de sub pături și haine, unii dintre studenți au scos bâte și au început să-și lovească colegii de celulă.

Bătăile au durat ore.

Prima reacție a celor agresați a fost confuzia.

Niște tineri înfricoșați, amorțiți sub păturile murdare, se trezesc buimaci fiindcă sunt loviți de alți deținuți, victime ca și ei. Gardienii privesc fără să intervină.

În câteva săptămâni, metoda s-a extins în tot penitenciarul. În fiecare celulă, deținuții se loveau între ei, zi și noapte.

Cei care „nu dădeau” suficient de tare în frații lor de suferință erau zbrobiți ei înșiși în bătăi de cei mai zeloși, de unii gardieni sau, la începutul experiementului, chiar de directorul închisorii.

„Operaţiunea 4 Spital” - cum a fost numită - a reprezentat începutul unui coşmar care a durat trei ani.

„Devine clar pentru victime că nu mai poate fi vorba de rezistenţa făţişă împotriva torţionarilor, ci doar de încercarea de a supravieţui în faţa tăvălugului distrugător declanşat de Securitate cu ajutorul uneltelor acesteia – studenţii „reeducaţi”. Supravieţuire, însă cu ce preţ?

Cu preţul denunţării în scris a unor fapte nedeclarate la Securitate („demascarea exterioară”) şi a dezvăluirii de către fiecare victimă a gândurilor celor mai intime privind valorile supreme (credinţa în Dumnezeu, Patria, Familia, Prietenia) în scopul terfelirii acestora („demascarea interioară.

Sursa: Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România

Maria Axinte, de la Memorialul Închisorii Pitești, cercetătoare și muzeograf, spune că metodele care vizau credințele și sentimentele cele mai personale ale deținuților erau cele mai înjositoare și au fost cele mai distructive.

„Erau forțați să spună blasfemii, să parodieze personaje biblice, în special Patimile și Răstignirea, folosind cuvinte obscene. Trebuiau să-și denigreze familia și să se denigreze unii pe alții” – sintetizează Maria Axinte zeci și zeci de mărturii ale victimelor de după Revoluția Română din 1989, dar și documente oficiale ale statului român, inclusiv cele întocmite la jumătatea anilor '50 de regimul comunist însuși.

„Totul era atât de strict controlat încât deținuții nu aveau pauze și nicio posibilitate de scăpare. Nici măcar sinuciderea.”

Doi dintre deținuți reușiseră să se omoare aruncându-se în casa scării în 1950, prinzând rare momente când erau scoși din celule. Dar după aceste tragedii, palierele scării în spirală au fost securizate cu plasă și platforme din metal, iar controlul în celule devenise, oricum, draconic.

„Inclusiv mersul la toaletă era cronometrat: câteva zeci de secunde, cel mult un minut. Vorbim despre lipsa igienei, mâncare foarte proastă sau stricată… erau obligați să mănânce din farfurie ca animalele, cu capul băgat în mâncarea fierbinte.”

Spre deosebire de alte temnițe politice, la Pitești au fost omorâți în bătaie (Aiud, Gherla), îngropați de vii (Făgăraș) sau prin înfomentare (Sighet) ori boli (canalul Dunăre-Marea Neagră) puțini deținuți.

Mai mulți cercetători cred că scopul faptelor abominabile de la Pitești nu era uciderea deținuților politici, cum s-a întâmplat la Sighet, la Aiud, în pivnițele cetății Făgărașului sau în izolatoarele de la Jilava, ci transformarea victimelor în cu totul alte persoane.

Era nașterea forțată și rapidă a „omului nou”.

Fără familie, fără prieteni, fără Dumnezeu, aflat la dispoziția și sub permanentul control al statului și a celor puternici.

„Când considerau că ești «om nou», că te-au reeducat complet, că nu a mai rămas nimic din persoana care ai fost, că ai declarat tot ce voiau ei să audă despre tine și despre prieteni și familie, după ce te-ai înjosit mărturisind crime pe care nu le-ai comis sau tot felul de obscenități care s-ar fi întâmplat în casă, așa-zise comportamente degradante ale familiei... te eliberau. Poate ajungeai acasă, dar nu te mai puteai uita în ochii familiei”, explică Maria Axinte.

Existau mai multe motive pentru care foștii deținuți politici se fereau să vorbească ce au putut să pățească.

La eliberare, bietelor victime, Securitatea le cerea să semneze declarații cum că nu vor vorbi despre perioada petrecută în închisoare, iar supravegherea informativă și continuă sub care erau ținuți cei eliberați era o amenințare zilnică.

În plus, „mulți spuneau că nu au vorbit de teamă că nu vor fi crezuți. Alții au vorbit și n-au fost crezuți. Lumea spunea că nu se poate să se fi întâmplat așa ceva!”, își amintește Maria Axinte ce i-au spus supraviețuitorii de-a lungul anilor.

Pe de altă parte, după ce torționarii de la Pitești au fost condamnați chiar de regimul care îi îndemnase să schingiuiască oameni, victimele nu au fost eliberate, ci răspândite în alte închisori politice și lagăre de muncă forțată.

Mulți primeau domiciliu obligatoriu în Bărăgan și stăteau izolați ani de zile.

La capătul unui asemenea calvar, când la putere sunt tot „ei”, cui și de ce să mai spui orice, cuiva?

Totuși... „cum au mai trăit acești oameni după ce au ieșit din închisoare?”

Peste 10.000 de persoane vizitează anual Memorialul Pitești. Mulți sunt elevi. Vin aici cu școala. Unii au văzut pe GPS: „A, iată o fostă închisoare comunistă care poate fi vizitată!” – și trec pe aici.

Sunt curioși, pun întrebări, pleacă cu alte întrebări. Sau cu teme de reflecție.

Întrebarea care revine cel mai des este: „Cum au mai trăit acești oameni după ce au ieșit din închisoare?”

Cei care studiază subiectul cunosc, de regulă, doar partea de final a vieții foștilor deținuți. După Revoluția din 1989, mărturiile lor au fost publicate, au ajuns la istorici și politologi, parțial – și în prea mică măsură – în rechizitoriile procuraturii.

Mai puțin cunoscute sunt dificultățile lor din anii ’50–’60, când foștii deținuți politici au dus o dublă luptă: cu traumele fizice și mentale și cu ofițerii de Securitate și alți angajați ai regimului care i-au urmărit și le-au făcut viața grea ani și ani după eliberare.

Multe familii nu au știut niciodată ce s-a întâmplat cu ei cu adevărat. Sau au aflat foarte târziu.

A fost și cazul lui Mihai Buracu.

El a fost arestat la 19 ani, cu o săptămână înainte de bacalaureat, împreună cu doi colegi pentru că încercaseră să ajute familia unui profesor arestat.

Condamnat la doi ani de închisoare, a executat cinci, între 1949 şi 1954.

Fiica lui, Mihaela Ciobotea (64 de ani, inginer-economist), a aflat abia după Revoluția din 1989 prin ce trecuse tatăl ei.

Mihai Buracu a ajuns la Pitești spre finalul perioadei de reeducare.

În prima noapte, fără să fie bătut, dar fiind martor la bătăile altora, a albit. „Eu pe tata l-am știut dintotdeauna cu părul alb. Multă lume credea că e bunicul meu.”

Ritualuri diabolice și batjocorirea crucii

În memoriile sale, „Tăblițele de săpun” de la ITȘETIP, Mihai Buracu a povestit un episod halucinant petrecut în Duminica Floriilor din 1951: un ritual satanic pus în scenă de torționari.

Mihai a fost obligat să joace rolul asinului biblic și să fie călărit de un alt deținut, forțat să îl înfățișeze pe Iisus. Acesta avea pe cap o coroană de spini adevărați. La gât, „crucea” era un falus sculptat din săpun, pe care ceilalți trebuiau să-l sărute în timp ce erau înjurați.

„Pentru tata a fost un episod extrem de dureros”, spune fiica lui.

Cel mai greu pentru Mihai Buracu a fost, însă, faptul că era obligat să spună lucruri degradante despre mama și sora lui.

Adolescenți prinși în cursă de sistemul totalitar erau forțați să-și imagineze și să rostească obscenități legate de familie. O rană psihologică adâncă care i-a urmărit toată viața.

„Erau schingiuiți și ajungeau să spună lucruri urâte despre mamele lor, despre surorile lor… adică înjurături foarte urâte. Să spună despre mamele lor că erau, chipurile, prostituate…surorile, la fel. Sau că avuseseră relații incestuoase cu acestea. Lucru care era foarte greu de suportat de către niște copii de liceu”, povestește ea.

Ca fiu de preot și cu tatăl în închisoare, la rândul său, Mihai Buracu a reușit să nu-și piardă mințile prin aceeași credință pe care torționarii încercau să o anihileze.

În Raportul de condamnare a Comunismului, istoricii din Comisia Tismăneanu, cea care a elaborat documentul, publică o listă cu câţiva dintre cei mai cunoscuţi şi mai odioşi torţionari și metodele folosite de aceștia.

De exemplu, Micutelu Constantin, locotenent major, era cunoscut printre deținuți pentru că omologase o tortură personală: ridicarea celui în cauză cu scripetele până la tavan, de unde-i dădea drumul, brusc. Lui Anghel Ilie din Vişina i-a scos un testicul cu creionul.

Căpitanul Mândreș le inspira teroare atât deţinuţilor, cât şi subalternilor, pentru că încuraja o alianţă nefirească între victime şi călăi, de teama represiunilor aplicate de el. Avea sadica plăcere să practice, în miez de noapte, simulări de stingere a incendiilor, inundând camerele cu apă şi apoi aruncând nisip.

De ce erau atât de dezumanizante torturile de la Pitești?

„Fenomenul Pitești” este considerat de istorici cel mai violent program de spălare a creierului din Europa de Est din vremea ocupației sovietice.

La asprimea și durerea detenției, se adauga frecvent faptul că majoritatea deținuților politici nu erau închiși pentru ceea ce făcuseră, ci pentru cine erau.

Simpla apartenență la o anumită categorie socială, legăturile de familie cu un fost politican, oficial sau chiar funcționar, un cântec precum „Deșteaptă-te, Române!” care fusese interzis, alături de altele, în anii '50, o ținută vestimentară care putea trece drept „burgheză” sau orice gest ce putea semnala neapartenența cu entuziasm la noul regim – orice putea fi motiv de represalii, reținere sau chiar condamnarea pentru mulți ani.

Când, însă, întemnițarea era justificată de un act clar de opoziție față de regimul impus de ocupantul sovietic, pedepsa era drastică.

Așa-zisa „reeducare” a început cu demascări și autodenunțuri pe bandă rulantă, inclusiv autodenunțuri fantasmagorice, menite să destructureze mental victima, nu să dea în vileag fapte.

Brutalitățile erau aplicate, cu știința directorului închisorii, Alexandru Dumitrescu, de deținutul politic Eugen Ţurcanu. El a ajuns în închisoare ca legionar și s-a transformat în comunist, după care a devenit omul Securității.

Alături de el, deveniseră torționari deținuții Alexandru Bogdanovici, Alexandru Popa, Vasile Pușcașu, Vasile Părăloaie, Octavian Voinea, Nicolae Cobalas, Maximilian Sobolenski, Mihai Livinski.

Eugen Țurcanu și alți deținuți pervertiți au spus în apărarea lor, la ancheta din 1952, că „re-educarea de la Pitești” a fost pusă în practică la îndemnul ministrului de Interne, Teohari Georgescu, sau că ordinul ar fi venit de la Ana Pauker, vicepremier și ministru de externe. Drept sursă de inspirație au invocat și numele unor psihologi și pedagogi sovietici.

Istoricul Alin Mureșan, fost director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și al Exilului Românesc, care a studiat îndelung „fenomenul Pitești” spune că nu e clar nici azi cine a imaginat acele torturi barbare.

Bănuiește că ar fi vorba despre o combinație între presiunea constantă a Securității de a obține cât mai multe informații de la victime și dezinteresul total pentru soarta deținuților politici, care erau văzuți ca dușmani și tratați la nivel subuman.

„Mi-e teamă că metodele acestea oribile provin mai degrabă din atmosfera aceea de nebunie colectivă la care se ajunsese la Pitești. De nebunie și de disperare permanentă.”

„Nu știu cât de mulți dintre cei care torturau și dintre cei care primeau torturile mai erau îndeplinătatea facultăților mentale. Cred că, pur și simplu, în această groază permanentă de a demonstra că ești cu totul de partea lor, ca să nu treci iarăși prin torturi, la rândul tău, se ajungea la o concurență morbidă de a inventa tot felul de de grozăvii”, spune el.

Alin Mureșan a căutat foști deținuți-torționari de la Pitești și a stat de vorbă cu ei. În prezent, nu mai trăiește niciunul.

Concluzia lui este că puțini dintre deținuții pervertiți au bătut de bunăvoie, fără să fie constrânși. Unii au fost măcinați de remușcări toată viața.

Dintre ceilalți, însă, istoricul Alin Mureșan a vorbit cu trei. Doi dintre ei aplicau metodele în camere mari, cu mulți deținuți, așa că ajunseseră destul de faimoși pentru cruzimea lor.

Unul dintre ei, Tudor Stănescu, s-a călugărit la bătrânețe și susținea că și-ar fi pierdut mințile, că nu mai știe ce a făcut ca agresor în închisoare. Dar nici nu a negat.

Obișnuia să spună «Dacă cineva zice că l-am bătut în închisoare, înseamnă că așa a fost».

Biserica din vis

Maria Axinte, fondatoarea Memorialului Pitești, spune că, pentru a rezista, mulți dintre deținuți s-au agățat de Dumnezeu.

„Unul dintre deținuții de la Pitești a povestit că, în prima zi când a ajuns în penitenciar, a reușit să arunce o privire pe o fereastră. A văzut o turlă de biserică și această imagine l-a ajutat să-și ducă pedeapsa până la capăt. Însă, nu avem informații ca, în acea perioadă, în zonă să fi existat vreo biserică. Știm că a fost o unitate militară”, a spus ea.

„E posibil să-și fi creat această imagine și să creadă în ea, ca să poată rezista.”

Mihai Buracu, de exemplu, fostul deținut politic din Caransebeș, a rezistat și datorită dragostei față de cea care urma să-i devină soție și care l-a așteptat până a ieșit din închisoare.

Din fericire, după eliberare, a reușit la un moment dat să se înscrie la facultate, să o termine și să devină profesor de limba română.

Dar majoritatea deținuților de la Pitești nu au mai avut șansa să își termine studiile.

„Cel mai mult m-a impresionat că au putut continua să trăiască, să-și facă o familie, să nu rămână blocați în ură”, spune Maria Axinte.

Fiicele și fiii multora dintre foștii deținuți își amintesc că părinții lor păreau oameni veseli, calmi și că aveau mereu de spus o vorbă bună.

„Asta spune multe despre generația care a ajuns în închisorile comuniste și despre motivul pentru care comuniștii au vrut să distrugă această generație. Tocmai pentru reziliența ei și modul în care a ales să lupte chiar dacă asta a însemnat, practic, anularea propriei vieți”, adaugă Maria Axinte.

„M-au dus la Securitate, într-un beci înghețat. Ne strângeam genunchii la piept și ne frecam gleznele ca să ne încălzim”

Sergiu Rizescu are 93 de ani și conduce Asociația Foștilor Deținuți Politici - filiala Argeș.

Avea 19 ani când a fost arestat. Tocmai terminase Liceul Brătianu din Pitești. A vrut să facă Facultatea de Jurnalism, dar a fost respins pe motive de origini „nesănătoase”. Tatăl său, preot, fusese și el arestat.

Rizescu a ajuns la Închisoarea Pitești în 1952, după ce „Experimentul” se încheiase, iar închisoarea devenise una ca oricare alta. Gardienii nu mai aveau obligația să îi facă pe deținuți să renege tot ce aveau mai scump - părinți, rude, prieteni și pe Dumnezeu. Se mulțumeau să îi bată și să îi înfometeze.

Deși practicile de dezumanizare sistematică încetaseră, închisoarea de la Pitești rămânea însă una cu un regim de detenție foarte aspru, la fel ca majoritatea temnițelor politice de tip sovietic.

„Făceam parte dintr-o asociație de elevi – Organizația Națională Anticomunistă Română. Ne-am revoltat pentru că, în 1947, când am plecat în vacanță, pe pereții școlii erau portretul Regelui Mihai și o cruce. Când ne-am întors, am găsit portretul lui Stalin și lozinca «Stalin și poporul rus / Libertate ne-a adus», povestește Sergiu Rizescu, indicând o lozincă din primii ani ai ocupației sovietice a României (1944 - 1958).

„Educați în familii și în școli cu alte valori, ne-am revoltat”, continuă el. „În tinerețea noastră chiar credeam că putem răsturna regimul. Privind acum în urmă, a fost o parte romantică în încercarea noastră.”

„Tinerețea” și „partea romantică” despre care vorbește domnul Sergiu Rizescu sunt eufemisme.

Regimul comunist - instaurat la București prin abdicarea forțată a Regelui Mihai la 30 Decembrie 1947 și proclamarea Republicii Populare Române - nu putea fi răsturnat.

România a fost ocupată de trupele sovietice din toamna lui 1944, iar ulterior, dictatorul comunist de la Moscova, Iosif Visarionovici Stalin, a obținut de la anglo-americani includerea țării în sfera de influență a URSS.

Românii erau obligați să învețe în masă limba rusă, erau arestați la cel mai mic gest de nesupunere, iar istoria națională a fost rescrisă: voievozii și regii fuseseră scoși din manuale și nu erau menționați public.

Prin naționalizarea din iunie 1948, comuniștii confiscaseră fabrici, uzine, mijloace de transport, ateliere. Colectivizarea, făcută cu forța, tocmai reducea proprietatea țărănească la curtea din jurul casei.

Nimeni nu putea supraviețui dacă nu era angajat la stat. Iar statul era pe cale devină singurul angajator, exact ca o republică sovietică dirijată în totalitate de la Kremlin.

„Când m-au arestat, au luat din biblioteca tatălui meu «Politica» lui Aristotel, crezând că Aristotel era contemporan și «reacționar»”, își începe Sergiu Rizescu romanul trecerii prin închisori.

„M-au dus la Securitate, într-un beci înghețat”, continuă dl Rizescu. „Ne strângeam genunchii la piept și ne frecam gleznele ca să ne încălzim. Anchetele aveau loc numai noaptea”, amintește el un procedeu menit să pună în dificultate victimele.

Noaptea, toți oamenii sunt mai vulnerabili psihologic, iar martorii reținerilor mai puțini.

„Mă scoteau din celulă cu niște ochelari de sudură, fără lentile, și cu cătușe speciale, cu arcuri, care te strângeau la orice mișcare. Mă duceau într-o altă clădire, la biroul anchetatorului. Acolo era cald, se auzea muzică italiană, dar anchetatorul avea pistolul la vedere”, desenează el, cinematografic, zilele și nopțile de anchetă.

A urmat Piteștiul. Nu „a prins” reeducarea de la Pitești.

„Nu am trăit personal ororile reeducării, dar mi le-au povestit colegii: împărtășanie cu urină, umilințe inimaginabile, obligația de a-ți degrada colegii.”

A înfruntat însă „o foamete cumplită”.

„Dimineața, un ceai subțire sau un surogat de năut, la prânz – 125 de grame de pâine și o ciorbă de praz, iar seara – o jumătate de gamelă de arpacaș. De multe ori înghițeam saliva, doar ca să simțim stomacul plin. Odată, pe strada Negru Vodă, aproape de închisoare, am simțit miros de sarmale. Am închis ochii și am deschis gura ca și cum aș fi putut gusta ceva, măcar în vis.”

Dacă ar fi să rezume experiența de la Pitești într-o singură amintire, aceea ar fi ziua în care a refuzat să devină turnător al Securității, adică să se vândă poliției politice:

„«Ești tânăr, ai viitor, de ce să stai aici? Fă-ți o familie, ai toată viața înainte»”– m-a încurajat un ofițer de Securitate. Am refuzat. În dosarul meu scrie: «Recrutare eșuată».”

„Când am ieșit din birou, mi-a dat o cizmă în fund. Paradoxal, aceea a fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea. Pentru că nu mi-am pierdut demnitatea.”

Fenomenul Pitești via URSS

„Fenomenul Pitești” nu a apărut din neant.

Când a început partea ea mai brutală, în decembrie 1949, România era ocupată de cinci ani de Armata Roșie a Moscovei, țara transformată forțat în Republică Populară (republica sovietică e aproape același lucru), iar conducătorii legitimi ai țării se aflau fie în exil, fie exterminați în închisori.

Raportul Comisiei Tismăneanu a scris că numărul victimelor represaliilor comuniste în 45 de ani se ridică la două milioane de oameni - uciși, executați, deținuți politici, familii mutate în bordeie după „confiscarea totală a averii”, copiii și tinerii prigoniților dați afară din școli, licee, universității etc.

Chiar dacă unii istorici consideră că numărul ar putea fi exagerat, iar studiile pe această temă nu sunt nici pe departe încheiate, multe mărturii concordante din anii '40 si '50 vorbesc despre sute de mii de oameni arestați și închiși în temnițele politice.

Această realitate era cauzată de faptul că în fruntea guvernului Republicii Populare Române se aflau politicieni aflați în directa subordine a dictatorului sovietic, Iosif Visarionovici Stalin, că cei mai mulți dintre miniștri erau de mulți ani agenți sovietici dovediți și că, odată cu ocuparea țării de către Armata Roșie, ministerele și instituțiile cheie primeau ordine de la anume consilieri sovietici, îndrumători în instaurarea comunismului.

Astfel, tânăra republică populară a importat de la cunoscători sistemul penitenciar represiv, după modelul Gulagului din URSS, iar multe dintre metodele „reeducare” și supunere totală a omului proveneau din doctrina comunistă promovată de Moscova.

„Autodemascarea” este cel mai important punct comun între cele două sisteme de represiune.

Dar, dacă în URSS deținuții erau forțați să își recunoască „crimele ideologice”, să își denunțe prieteni, familia, colegii și să accepte public ideologia comunistă, la Pitești acest proces a fost dus la extrem: deținutul trebuia să-și batjocorească credința, să-și bată, să-și chinuie prietenii, și să devină călău pentru a supraviețui.

Având în vedere că în timpul derapajelor subumane de la Pitești, la conducerea Ministerului de Interne român și în fruntea Securității se aflau agenții sovietici Teohari Georgescu și Alexandru Nicolski, respectiv Ilie Pintile și că nimic deosebit nu se întâmpla în penitenciare –și nu numai – fără știința lor, mulți cercetători și-au pus problema dacă nu cumva Moscova a încercat să breveteze o metodă nouă, dar fără să se expună riscului de a-și păta numele; drept pentru care a ales una din țările din „lagărul socialist”, expresie obișnuită și publică în epocă, pentru „reeducare”.

Anumite elemente din batjocorirea simbolurilor vechiului regim s-ar regăsit în defilările cu măști defăimătoare de la începuturile domniei lui Lenin și Stalin asupra Rusiei, defilări publice în orașe mai mici sau mai mari, uitate azi, dar forme primitive de demascare colectivă.

De altfel, în închisoarea de la Pitești majoritatea practicilor inspirate din URSS au fost transpuse într-un mod extrem de către Securitate și conducerea penitenciarului Pitești cu sprijinul aparatului comunist de partid.

Scopul era distrugerea identității politice și religioase a prizonierilor și transformarea lor într-o persoană obedientă ideologiei comuniste.

Cert este că regimul comunist nu și-a asumat niciodată răspunderea pentru ce s-a întâmplat între zidurile închisorii de la Pitești.

Pe parcursul și capătul anchetelor MAI din 1952 - 1957, terminate cu condamnări și execuții, statul comunist a prezentat totul ca o conspirație a unor indivizi dornici să compromită republica populară, nu ca rezultat al politicii oficiale contra „dușmanilor de clasă”.

Dar nimic nu se putea întâmpla fără știința și aprobarea Securității, punctează istoricul Cosmin Popa.

„România era în plin proces de absorbție a practicilor sovietice în toate domeniile, de la organizarea mașinii de partid, la planificarea economiei și reorganizarea învățământului, până la funcționarea sistemului concentraționist. În plus, era o prezență sovietică nemijlocită în toate domeniile, prin intermediul consilierilor, o prezență militară sovietică în țară și o dependență totală a autorităților politice românești de cele de la Moscova”, sintetizează Cosmin Popa.

„La începutul anilor 1950, în sistemul concentraționar sovietic a avut loc o importantă operațiune de destructurare, de anihilare a lumii hoților tradiționali, erau celebrele războaie între cățele - așa cum li se spunea deținuților care colaborau cu autoritățile sovietice - și lumea hoților, cei care refuzau colaborarea de orice fel cu autoritățile sovietice, inclusiv cele ale lagărului”, redă Cosmin Popa o fațetă mai puțin cunoscută a „împrumuturilor” de la Uniunea Sovietică.

În interiorul acestui fenomen, continuă el, „are loc un proces foarte interesant pe care îl va prelua și îl va menține chiar și în perioada anilor '60-'80 și regimul comunist din România, și anume transferul competențelor represive dinspre mașina de stat către anumite categorii sociale si profesionale, astfel încât să creeze percepția unui sistem represiv care se bucură de susținerea populației”.

Fenomenul Pitești, remarcă Cosmin Popa, este un proces similar cu cel din Uniunea Sovietică:

„Amândouă aveau în centru două idei fixe: prima e reeducarea politică, iar a doua e anihilarea – nu neapărat în această ordine și nici nu se exclude una pe cealaltă. Iar fenomenul Pitești este, dacă vreți, balonul de încercare pentru începutul unui transfer major de practici dinspre sistemul sovietic spre cel românesc”.

Cine sunt vinovații?

Asumarea unei responsabilități clare, cu nume și prenume, pentru ororile de la Pitești contravine logicii funcționării sistemului comunist. Așa că ea nu putea fi produsă de către sistem.

Au fost găsiți responsabili mărunți, pe ideea că orice comandă venită de sus își găsește, mai devreme sau mai târziu, executanți entuziaști.

Atrocitățile de la Pitești au fost oprite pe fondul reglării de conturi dintre șefii comuniști - Gheorghe Gheorghiu Dej, Teohari Georgescu și Ana Pauker.

Ancheta începută de Ministerul de Interne al Republicii Populare Române i-a găsit vinovați pe miniștrii de Interne și Externe, Teohari Georgescu și Ana Pauker. Amândoi erau de mulți ani agenți sovietici și fuseseră deja înlocuiți de o altă garnitură de acoliți ai Moscovei, adică de Alexandru Drăghici la Interne, respectiv Simion Bughici, comunist ilegalist și ex-ambasador RPR la Moscova.

Aceștia aveau marele merit că făceau parte din tabăra șefului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, care tocmai câștigase partida internă, cu binecuvântarea dictatorului de la Moscova, Iosif Visarionovici Stalin.

Altfel, șeful Securității, Ilie Pintilie, pe numele său adevărat Timofei Bodnarenco, și el agent al Moscovei, după cum au dovedit istoricii, a rămas în fruntea poliției politice comuniste până în 1963.

Alexandru Nicolski, aka Boris Grunberg, și el agent sovietic, adjunct al Securității, a rămas la fel de influent, iar din 1953 a devenit secretar general al Ministerului de Interne.

„Este limpede că cei responsabili sunt, în primul rând, liderii politici ai țării, care au permis funcționarea acestui sistem de reeducare, de desființare a umanității și de anihilare a unor categorii sau grupuri de persoane, apoi urmează responsabilii politici ai sistemului concentrațional și abia apoi executanții nemijlociți”, spune istoricul Cosmin Popa.

Dar de plătit cu adevărat, în RPR, au plătit numai executanții: deținuții deveniți unelte ale Securității și ale șefilor penitenciarului de la Pitești, în frunte cu Eugen Țurcanu.

Gheorghe Boldur Lățescu, fost deținut politic la închisoarea Pitești și la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a fost inginer, doctor în economie, scriitor, profesor universitar la Facultatea de Cibernetică Economică de la Academia de Studii Economice din București. A murit în 2024, la vârsta de 95 de ani.

Pentru el, responsabilitățile pentru evenimentele din închisoarea de la Pitești erau împărțite foarte clar între Moscova și puterea de la București:

„În acel moment, deciziile politice cele mai importante erau luate (cu toată rivalitatea care exista între ei) de: Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Se pare că Ana Pauker avea fir telefonic direct cu Stalin şi este plauzibil ca decizia de a înăspri regimul închisorilor politice din România să fi fost luată de prima femeie ministru din România, în urma ordinelor primite de la Moscova”, scria Gheorghe Boldur Lățescu, într-un articol publicat în 2015 pe contributors.ro.

Nu există, însă, probe documentare despre cine propunea metodele de tortură, probe care să certifice afirmațiile fostului deținut politic.

Istoricul Alin Mureșanu spune că se știe doar că ele s-au născut în urma unor discuții pe care deținutul transformat în torționar Eugen Țurcanu le-ar fi avut la Penitenciarul Pitești cu mai mulți reprezentanți ai Securității și ai Administrației Penitenciarului Pitești.

Documentele probează și o ierarhie din administrația de stat implicați în „fenomenul Pitești”:

„Nu sunt foarte multe probe cu privire la implicarea directă a Ministrului de Interne, Teohari Georgescu, de exemplu, dar există probe foarte consistente în ceea ce privește implicarea conducerii Securității. Adică Gheorghe Pintilie (general de Securitate, care a condus Direcția Generală a Securității Poporului între anii 1948-1963 - n.r.) și Alexandru Nicolschi (director general adjunct al Securității, între 1948-1953 - n.r.), amândoi agenți sovietici. Din partea Ministerului de Interne a fost un secretar de stat, cum ar fi astăzi, pe nume Marin Jianu. Aceștia au fost implicați în ordonarea și supervizarea a ceea ce s-a întâmplat la Pitești”, explică pentru Europa Liberă istoricul Alin Mureșan.

De altfel, Securitatea a preluat total controlul odată cu inventarea unei structuri speciale, care avea birouri în aproape toate penitenciarele din România și al cărui principal scop era să culeagă informații prin orice mijloace, dar și să controleze propriile cadre. De la un anumit moment, spune istoricul Alin Mureșan, directorilor închisorii le era interzis să intre în zonele în care se tortura.

În legătură cu ce s-a întâmplat la Pitești au fost trei procese, la câțiva ani distanță.

Unul în care a fost condamnat la moarte Eugen Țurcanu, împreună cu alți circa 20 de deținuți torționari.

Un al doilea al deținuților-victime și al treilea în care au fost condamnați câțiva dintre cei implicați din partea administrației, inclusiv directorul închisorii, Alexandru Dumitrescu.

Deși, potrivit istoricului Alin Mureșan, din documente reiese că Eugen Țurcanu, de exemplu, ar fi fost mult mai implicat în fenomenul Pitești decât directorul penitenciarului Pitești, Alexandru Dumitrescu a primit o pedeapsă de șapte ani de închisoare, dar a fost grațiat după câteva luni.

Aceste procese au avut, mai degrabă, rolul să ascundă adevărații vinovați și să acopere responsabilitățile sistemului.

Victimele au fost transferate la alte închisori.

Generația de azi ar rezista?

Maria Axinte se întreabă adesea ce ar fi făcut în locul tinerilor deținuți politici de acum 70-80 de ani.

Este convinsă că mulți din generația ei ar ceda mai ușor.

„Ar trebui să ne uităm la fiecare victimă în parte, să înțelegem prin ce a trecut și să învățăm ceva din asta. Suntem astăzi într-o lume foarte agitată, în care minciuna este la ordinea zilei și este foarte ușor să cădem în plasa unor falsuri. Ne atingem limitele foarte ușor. Oamenii aceștia ne arată ce se întâmplă când îți atingi limitele, unde poți ajunge. Și nu știm niciodată ce fel de persoane suntem până când nu suntem puși într-o situație limită.”

Responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat la Pitești a fost atribuită adesea legionarilor, inclusiv după 1989, pentru că unii deținuți avuseseră legături cu Mișcarea Legionară.

Maria Axinte spune, însă, clar: regimul comunist, prin Securitate, a coordonat totul. Ofițerii se aflau constant pe coridoare. Nimic nu se întâmpla fără știrea lor. Iar deținuții – legionari sau nu – nu meritau torturile degradante pentru însăși natura umană la care au fost supuși.

„Azi sunt discuții destul de importante care polarizează societatea despre cele două tabere - comuniști și legionari (...) Dar nimeni nu merită să treacă prin așa ceva. Un om, dacă a făcut ceva greșit, va fi condamnat, va face închisoare. Odată ispășită pedeapsa, omul se așteaptă la o reabilitare, în niciun caz la tortură. Niciodată nu s-a demonstrat că se ajunge la ceva bun cu tortura.”

Și Mihai Buracu, deținutul politic din Caransebeș, a fost acuzat că ar fi avut legături cu Mișcarea Legionară, dar fără nici o urmă de adevăr. Nici măcar instanța comunistă nu a confirmat asta.

„Tata era un copil de 19 ani când a fost arestat”, precizează fiica lui deținutului politic Mihai Buracu, Mihaela Ciobotea. „Am fost foarte afectată pentru că mi-am dat seama că, de fapt, pentru niște vorbe spuse în vânt, pentru niște discuții între prieteni, destinul poate fi schimbat.”

„Niște copii, niște elevi de liceu din Caransebeș se strângeau într-un parc, se plimbau și vorbeau, probabil, despre fete sau despre vreo petrecere care urma să vină… Bineînțeles că erau lipsuri. Iar ei erau nemulțumiți, cum sunt adolescenții și acum. Dar cum ar fi, după ce te destăinui unui prieten și după ce povestești cât e de rău și ce s-ar mai putea face, și ce s-ar putea schimba… să vină cineva să te aresteze pentru crime sau delictul de uneltire împotriva ordinii sociale. Și să fii judecat și aruncat în închisoare! Cum ar fi?”, se întreabă retoric fiica deținutului politic.

Mihaela Ciobotea constată că mulți adolescenți și tineri sunt interesați să afle adevărul despre dictatura comunistă. E foarte important ca noile generații să afle faptele cât mai aproape de cum au fost, din surse verificate, legitime și nepolitizate așa încât să înțeleagă ce a însemnat comunismul în România.

„Comunismul este un regim dictatorial și este un regim criminal. Cine spune altceva ori uită, ori nu știe despre ce este vorba. E important ca lumea să știe lucrurile acestea, să nu se repete.”

Din același motiv, e important să existe și muzee și locuri memoriale care să arate fețele regimului.

Însă, Istoria Comunismului a intrat greu în manuale, cu cel puțin 30 de ani de întârziere – abia din acest an se predă în ultimul an de liceu.

Chiar mai greu pare să ajungă comunismul într-un muzeu.

În căutarea unui Muzeu al Comunismului

Ca un puzzle, bucăți de comunism se regăsesc în săli mici, private, în foste spații de detenție - cum sunt Sighet, Aiud, Râmnicu Sărat - în expoziții temporare sau chiar în așa-numite muzee online.

Intrată în al patrulea deceniu de la căderea comunismlui, România nu și-a luat încă inima în dinți ca să expună și să explice într-un amplu muzeu în București ce s-a întâmplat în jumătatea de veac de ocupație sovietică și de dictatură comunistă.

Dezbaterea despre înființarea unui Muzeu al Comunismului revine ciclic, eventual cu ocazia unui alt 21-22 Decembrie sau la vreun simpozion de specialitate. Poate un pic mai frecvent în ultimii ani, românii sunt nostalgici după comunism, iar mai nou după asocierea cu Moscova.

Parlamentul a respins, ani la rând, proiecte de lege pentru un Muzeu al Comunismului. În 2019, legea a fost, în final, adoptată, și promulgată de președintele de atunci, Klaus Iohannis.

Potrivit decretului prezidențial, muzeul ar fi trebuit să se afle în subordinea Ministerului Culturii, iar banii să vină de la buget, din donații sau fonduri proprii.

Tot potrivit decretului, Muzeul respectiv ar trebui să funcționeze în Palatului Parlamentului şi să prezinte crimele, abuzurile şi torturile la care au fost supuși românii în perioada 1945 – 1989, adică de la instalarea prin șantaj a primului guvern marionetă al Moscovei la București, guvernul Groza, până la Revoluția Română din 1989.

În realitate, așa-numitul Muzeu Ororilor Comuniste există, dar lipsește cu desăvârșire.

Pe site-ul său scrie că e vorba despre „unicul muzeu de stat care abordează în exclusivitate perioada comunistă din România. Cu toate acestea, în momentul de față, instituția nu se prezintă asemenea celorlalte spații muzeale de stat. Nu are un sediu propriu-zis, unde să își poată expune patrimoniul sau să își desfășoare proiectele culturale organizate. Ne bucurăm, totuși, să dispunem de un sediu administrativ situat în incinta Bibliotecii Naționale a României.”

Cu alte cuvinte, în cei aproape 40 de ani de viață, republica a II-a a României, cea democratică, și-a apărat legitimitatea în fața dictaturii înființând un Muzeu al Comunismului care nu există și are doi angajați și două birouri într-o altă instituție publică.

Regretabil când munca istoricilor, cercetătorilor CNSAS, a celor de la IICCMER, a muzeografilor, managerilor și fondatorilor de așezăminte private, precum Maria Axinte și atâția alții ar putea ridica și ar croi rapid și nu din nimic expoziții de obiecte relevante pe teme și subiecte, ar expune galerii foto, documentare video, ar umple eventualele spații de cercetare cu proiecte noi în condițile în care munca de investigație, inclusiv de natură judiciară, e abia la început.

Deocamdată, cele câteva expoziții organizate de tânărul muzeu decretat de Klaus Iohannis au fost găzduite în sălile altor instituții sau la chiar la mall.

Șeful ICCMER, Daniel Șandru: E o lipsă crasă de cultură umanistă și o formă de analfabetism funcțional în privința istoriei, inclusiv la nivelul decidenților

Daniel Șandru, directorul IICCMER, spune că România nu are o politică publică limpede privind memoria colectivă.

Printre motive, el enumeră absența unui „parcurs de recuperare a ceea ce a însemnat comunismul, așa cum s-a întâmplat în alte state care au fost și ele sub tutela Moscovei după al Doilea Război Mondial”, lipsa unei legi a lustrației care să îi scoată măcar o vreme din rândul decidenților pe foștii responsabili comuniști și ai Securității, și inexistența unei adevărate justiții de tranziție care să-i aducă în fața instanțelor pe cei vinovați de crime și abuzuri în timpul regimului comunist.

Or, lipsa de curaj de-a lungul anilor, apoi al deceniilor, a dus la o lipsă crasă de cultură umanistă și o formă de analfabetism funcțional în ceea ce privește istoria, inclusiv la nivelul decidenților politici. Cu alte cuvinte, problema e mult mai gravă decât cele vehiculate frecvent, precum lipsa banilor sau a unui spațiu adecvat, „de-a gata” în București.

Oamenii politici trebuie să-și asume construcția unui astfel de muzeu, cu tot ce înseamnă acesta, de la clădire, până la concept curatorial, de organizarea a expozițiilor în funcție de criterii istorice, estetice și ergonomice clare.

Chestiunea nu mai suferă amânare, sugerează Daniel Șandru, „când e limpede, mai ales de un an încoace, unde ne-a adus această formă de idealizare a trecutului comunist, această lipsă de conștientizarea a răului politic pe care l-a produs comunismul”.

Cum se întâmplă însă mereu, printre previziunile cele mai sumbre, în cutia Pandorei rămâne, până la sfârșit, speranța. Alături de sora ei mai urâtă: „amână pe mâine”.

Pe o stradă din Centrul Vechi al Bucureștiului, printre galerii și cârciumi, într-o casă veche de pe strada Soarelui, deasupra unei uși vopsite în roșu scrie: Undeva în Comunism. E o ușă aproape ascunsă, pe care poți să o ratezi ușor. Acolo e un mic muzeu – înființat de doi tineri antreprenori. Locul reconstituie din obiecte viața obișnuită, în comunism.

Ar mai fi - în mediul online - Muzeul Abandonului care a adunat povești ale copiilor care au trăit în orfelinatele comuniste și ale căror drame au șocat lumea imediat după Revoluția din Decembrie 1989, când România și-a deschis granițele care să primească ajutoare umanitare de urgență și să își arate suferințele.

Dar poate cele mai importante inițiative legate de memoria comunismului sunt cele din fostele închisori politice.

Pe lângă cel de la Pitești, cunoscut pentru că în el a avut loc oroarea absolută, mai există Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, realizat şi administrat de Fundaţia Academia Civică, ai cărei fondatori sunt Ana Blandiana și Romulus Rusan, sub cu ajutorul Fundației Konrad Adenauer, participant și la proiectul Europei Libere contra Minciunii, ale cărui rânduri le citiți exact acum.

Fort 13 Jilava – care a funcționat ca loc de tranzit către alte închisori şi lagăre de muncă și unde manifestanții de la Universitate din ultima noapte de comunism a României, 21-22 Decembrie 1989, au fost închiși și bătuți – stă să cadă.

La începutul lui noiembrie 2025, Consiliul Județean Ilfov - în a cărui subordine se află fosta închisoare de tranzit - anunța că vrea să reabiliteze locul, cu fonduri europene.

Înainte de asta, a lansat o consultare publică, un chestionar în care cetățenii să spună ce anume ar trebui să funcționeze în acel spațiu.

Pentru mulți însă, răspunsul e deja mult prea evident.

„Istoria recentă nu este doar o arhivă, ci un instrument esențial pentru apărarea democrației” – concluzionează Daniel Șandru, director al IICCMER.

„Un muzeu al comunismului ar ajuta societatea – în special tinerii – să înțeleagă câte vieți au fost distruse și de ce nu trebuie să renunțăm la libertate și la valorile democratice. Altfel apar nostalgii periculoase și manipulări politice, care vor avea efecte vizibile la alegerile următoare.”

„Este important să avem astfel de locuri”, spune Maria Axinte, de la Memorialul Pitești.

„Sunt dovezi palpabile, elemente care ne vorbesc despre ce s-a întâmplat. Și cred că este important să știm. Și poate că și astăzi, în România, ne confruntăm cu urmările fenomenului Pitești, ale comunismului, în general.”

„Căci fenomenul Pitești a dus la o dezbinare, la o întoarcere împotriva celuilalt pe care o vedem și în societatea de astăzi. Și poate ar trebui să ne punem niște întrebări. Nu cumva aceste traume, așa cum sunt traumele transgeneraționale, nu ne afectează și astăzi?”, afirmă ea retoric.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.