Statuia care își doboară statuia (I)

Dar obsesia statuilor are o istorie mult mai bogată. Schimbările revoluționare de regim au fost însoțite adesea, de demolarea și de distrugerea statuilor și a monumentelor legate mai mult sau mai puțin clar de existența orînduirii, a statului sau a liderului de stat înlăturat.

Unul dintre cele mai vizibile acte publice ale revoluționarilor francezi a fost, în 1791, profanarea Catedralei Notre Dame din Paris și distrugerea statuilor din interior. Tehnica și scenariul au fost reluate și amplificate de bolșevici, după Revoluția din 1917, într-o Rusie despuiată de statuile figurilor publice și de monumente religioase doborîte, zdrobite sau topite.

După 1945, regimurile de dictatură comunistă au golit Europa de Est de statui istorice ale eroilor naționali, ba chiar le-au folosit uneori pentru a le preschimba în omagii aduse lui Marx și Lenin. În cazul României, prin transformarea unei statui a lui Caragiale, care a primit capul sculptat al lui Lenin.

Tot prin statui s-au reglat simbolic și conflictele interne ale regimurilor comuniste. Statuile lui Stalin au fost îndepărtate și mutate în depozit. Aceeași operație a dus și la de-botezarea localităților răs-botezate sub Stalin. Stalingrad a devenit Volgograd, iar I.V. Stalin s-a întors la Brașov (unde a fost defrișat marcajul care înscria numele lui Stalin pe Tîmpa). Revoluția maghiară din 1956 a început cu doborîrea uriașei statui a lui Stalin din Budapesta. În 1989-1990, una dintre primele porniri publice după răsturnarea comunismului a fost demolarea statuilor lui Lenin și Marx, prezente obligatoriu în centrul mai tuturor orașelor mari. Pînă și statuile unor socialiști non-violenți ca Dobrogeanu-Gherea au fost, la un moment dat, în pericol. În 2003, răsturnarea lui Saddam Hussein a fost imediat urmată de demolarea uriașei statui a dictatorului, din centrul capitalei Bagdad. Mai devreme sau mai tîrziu, în ziua în care regimul comunist Nord Coreean va înceta să existe, e de crezut că va fi mult de lucru la îndepărtarea nenumăratelor statui de cult ale dinastiei comuniste care conduce țara de 75 de ani.

Acum cîteva luni, în aprilie, Republica Cehă a reintrat în complicațiile luptei cu statuile. Un monument al Mareșalului sovietic Ivan Konev a fost îndepărtat din Praga. Konev a condus Armata Roșie la prima intrare în Praga și era încă în viață, în 1968, la a doua invazie sovietică. Tot la Praga, strada pe care se află Ambasada Rusiei a fost rebotezată cu numele lui Borin Nemțov, politicianul asasinat la Moscova în 2015, în condiții misterioase și neelucidate. Federația Rusă a protestat. Primarul orașului Praga a cerut protecție, declarînd că e urmărit, iar autoritățile cehe au vorbit de apariția unui personaj purtător de ricin - agentul chimic folosit pentru anihilarea unor adversari ai regimurilor sovietic și rus.

La capătul acestei lungi istorii de anihilare a statuilor, o surpriză! Sau, poate, nu? Reflexul iconoclast e viu în cea mai avansată democrație a lumii. Dar nu în felul cunoscut, adică nu imediat după înlăturarea unui opresor cunoscut sau imaginar, ci la aproape 200 de ani de la dispariția lui. Cruciada declanșată violent de grupurile militante anti-rasiste americane se bate cu scalvia și continuatorii ei în Statele Unite. Revolta a ajuns imediat la statui și a exportat lupta cu monumentele în afara Americii. Cea mai recentă realizare aparține unei mulțimi care a doborît și aruncat într-un canal din Bristol-Marea Britanie, statuia unui personaj, astăzi, puțin cunoscut, pe nume lui Edward Colston. Acum 200 de ani, Colston a fost una din figurile de vîrf la Royal Africa Company, o firmă de comerț care a transportat zeci de mii de sclavi africani și a lăsat în urmă mii de victime. Orașul Bristol i-a dedicat o statuie, nu pentru comerțul activ cu scalvi, ci pentru opera enormă de înzestrare și binefacere revărsată asupra orașului: școli, spitale, locuințe pentru săraci, burse și fonduri de caritate. Justițiarii anti-rasiști au judecat, însă, în baza unei economii radicale și au conchis că tot ce a făcut Colston stă pe bogăția adusă de banii cîștigați din comerțul cu sclavi. Păcatul pe care ei îl înfruntă după 150 de ani. O paralelă posibilă i-ar putea face, de pildă, pe români să distrugă minaretele din Dobrogea, să pună sub acuzare familii de origine turcă și să ceară despăgubiri statului turc pentru faptele otomanilor care au luat în scalvie milioane de est -europeni, între care atîția copii și adulți români. Dar episodul Colston și presiunile pentru extinderea lui la alte state vest-europene au probleme încă mai mari. Cele mai multe, de nerezolvat în limitele bunului simț.

Articolele publicate în această rubrică reprezintă opiniile autorilor și nu exprimă, neapărat, poziția Europei Libere