Statui vandalizate cu graffiti roșu, cu nasurile ciobite sau cu degetele tăiate cu flexul, care au reușit să supraviețuiască atât mâniei proletare, cât și nădufului democratic dezlănțuit, imediat după 1989, ca să șteargă tot ce e bolșevic, au ajuns acum într-un depozit secret, de pe centura Capitalei.

În timp, furia poporului s-a estompat, dar statuile nu și-au mai găsit menirea. Una ar putea fi cea pedagogică, spun, la 34 de ani de la Revoluție, istoricii.

Ascunderea trecutului nu-l face să dispară, iar uitarea fără înțelegere înseamnă condamnarea la a îl repeta. Nimeni nu a fost pregătit să-și asume un demers public, educațional, de frica de a nu fi arătat cu degetul ca pui de comunist.

Stalin, viață scurtă la Herăstrău

Statuia lui Iosif Vissarionovici Stalin a fost inaugurată la București la 1 mai 1951. Cu trei ani înainte, un anunț publicat în ziarul Scînteia chema sculptorii neamului la întrecerea socialistă pentru un efort istoric.

„Expresia dragostei poporului român față de personalitatea ilustrului conducător al socialismului victorios, mareșalul Iosif Visarionovici Stalin, genialul comandant al armatei pașnice a tuturor muncitorilor de pe glob, cere prezența unui monument ridicat în onoarea sa în centrul Capitalei”, titra Scînteia.

În 1950, în ciuda deciziei luate la București de comitetul condus de însăși Ana Pauker, care alesese un sculptor apropiat partidului – pe Constantin Baraschi – pentru construcția monumentului, de realizarea edificiului se va ocupa sculptorul aromân Dumitru Demu. A fost ales de consilierul sovietic pentru Artă Grigorenko după o vizită întâmplătoare la București. Pentru decizia finală, macheta lui a plecat la Moscova.

Un an mai târziu, sub presiunea timpului, statuia este inaugurată. Pe 1 Mai, de Ziua Muncii, la intrarea în Parcul Herăstrău, în fosta piață Adolf Hitler, redenumită Generalissimul Stalin, mulțimii socialiste îi era prezentat monumentul de 19 metri înălțime – 10 metri de soclu și 9 metri de Stalin. În fapt, era doar un mulaj din ghips pe care autoritățile l-au spălat și vopsit la fiecare eveniment public, până când adevărata lucrare urma să fie expusă public.

Adevăratul monument de bronz e instalat abia în 1953, în anul morții dictatorului.

Are și el o viață scurtă. În 1956, o dată cu începerea procesului de destalinizare impus de noul secretar general al Partidului Comunist Sovietic, Nikita Hrușciov, statuia este condamnată la decădere și, în final, la moarte. Este trimisă în nordul țării și, spun voci din epocă, din ea s-ar fi turnat statuia lui Mihai Sadoveanu din Fălticeni inaugurată de Nicolae Ceaușescu.

Odată cu destalinizarea societăților comuniste, începe și prigonirea artistului aromân Dumitru Demu. I se permite până la urmă plecarea definitivă din țară, în Venezuela/America de Sud.

La 3 aprilie 1964 este pus să semneze o declarație-tip prin care se obliga să nu spună nimic despre ce a putut vedea sau auzi în legătură cu autoritățile din România și i se cere să restituie toate decorațiile primite de la regimul comunist. În 1977, la Paris, își schimbă numele în Dimitrios Demou și scrie „Le sourire de Stalin”, o carte despre statuia de la București.

Lenin, Casa Scînteii și o demolare fastuoasă

Dispariția lui Stalin din peisajul arhitectonic bucureștean a făcut loc altor monumente care, prin grandoarea lor, voiau să arate că doar comunismul stă deasupra tuturor timpurilor.

Pe 21 aprilie 1960, în prezența secretarului general al partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în Piața Scânteii era inaugurată statuia lui Vladimir Lenin, pentru a marca a 90-a aniversare a nașterii liderului comunist.

Clădirea care trona zona, realizată și ea în spiritul socialism-realismului, fusese supusă procesului de destalinizare și își pierduse numele. Din Combinatul Poligrafic Casa Scînteii „Iosif Visarionovici Stalin” a devenit Combinatul Poligrafic Casa Scînteii „Vladimir Ilici Lenin”.

Realizarea statuii lui Lenin a avut cam același parcurs ca cea a urmașului său, Stalin. Artistul care a făcut-o, Boris Caragea, președintele Uniunii Artiștilor Plasitici, a conceput 14 machete până la varianta finală.

Ca lucrarea să nu aibă cusur, călătorește la Moscova și Leningrad pentru a surprinde atitudinea lui Lenin față de proletariat. Reprezentant de seamă al realism-socialismului românesc, Caragea era atât de dedicat cauzei încât și-a distrus toate creațiile din perioada precomunistă.

Monumentul, mult mai modest ca prezență ca cel a lui Stalin, avea doar 9 metri înălțime. Statuia avea 6,15 metri, restul fiind soclul din granit roșu.

Surse neconfirmate cu documente spun că, pentru turnarea ei, artistul a folosit bronzul de la statuia ecvestră a Regelui Carol I, demolată în 1948. E cert însă că granitul din soclu provenea de la demolarea statuii Ferdinand I (Victoriile), în același an.

Statuia lui Lenin a stat pe soclu pînă la 5 ianuarie 1990, când macaragiul Gheorghe Gavrilescu a venit de la Brașov să o dea jos.

Gavrilescu fusese una dintre victimele represiunii de la Brașov din 1987 și și-a considerat gestul ca unul de normalitate. Patru ani după evenimentul care a ținut primele pagini ale ziarelor bucureștene postrevoluționare, profund dezamăgit de noile structuri ale statului democratic, se sinucide.

Petru Groza, mai mic decât Stalin și Lenin: doar 4 metri

Tot pe 5 ianuarie 1990 pleacă din Cotroceni, de lângă Facultatea bucureșteană de Medicină, și statuia lui Petru Groza. A fost prim-ministru al primului guvern comunist din România, în 1945, și președinte al Marii Adunări Naționale din 1952 până la finalul vieții sale, în 1958.

Imediat după moartea lui Petru Groza, sculptorul Romulus Ladea primește comanda fermă de la Partidul Comunist pentru realizarea statuii care trebuia să se încadreze în cerințele epocii - monumental.

Monumentul de 4,25 metri, ridicat pe un soclu de 2,80, a fost turnat în bronz la Combinatul Fondului Plastic.

Este inaugurat la 6 martie 1971, în prezența lui Nicolae Ceaușescu – momentul marca împlinirea a 26 de ani de la instalarea primului guvern comunist în România.

Tovarășii, ținuți la secret

Dacă pentru Stalin comuniștii au găsit propria rezolvare, după 1989, statuile lui Petru Groza și Vladimir Lenin au ajuns să sprijine gardul Palatului Brâncovenesc de la Mogoșoaia ani buni.

„Sunt foarte importante din punct de vedere artistic”, spune Mircea Mureșanu, șeful Biroului conservare și monitorizare monumente de for public din Primăria Capitalei. Când au fost regăsite de reprezentanții Primăriei Capitalei și recuperate, nu doar timpul așternuse peste ele uitarea.

„Ceea ce am descoperit noi în momentul când l-am recuperat am văzut că se încercase tăierea unui deget al lui Lenin cu flex, cineva voia să ia o bucată din monument”, explică Mureșanu.

În plus, fuseseră stropite cu vopsea roșie, „probabil cu o anumită semnificație”.

Locul în care sunt ținute de aproape opt ani e secret. În documentarea subiectului, jurnaliștilor Europei Libere li s-a permis să filmeze și să fotografieze statuile, dar fără a lua vreun cadru care să dezvăluie locul. Teama că ele ar putea fi vandalizate din nou e încă prezentă.

Celor două statui comuniste salvate li se adaugă un triptic din marmură. Găsit undeva în spatele Muzeului Țăranului Român, fost Muzeul al Partidului Comunist, tripticul îi reprezintă pe Marx, Engels și Lenin. La 34 de ani de la căderea regimului comunist de la București, cei trei își duc mai departe măreția, chiar dacă timpul i-a lăsat fără nasuri.

Fascinația pentru ce s-a întâmplat cu statuile distruse de comuniști sau de cele dezafectate în democrație i-a atins pe mulți artiști români. Maria Benera este o cunoscută tânără artistă româncă stabilită acum la Viena. În urmă cu 15 ani, documenta ce s-a întâmplat cu statuile dispărute din București.

„M-au interesat acele momente despre care nu existau date. Mă interesa starea de excepție sub care ființează monumentul public, urmărind în ce măsură monumentul – ca obiect al istoriei – suferă transformări de natură fizică sau simbolică sub impulsurile prezentului”, a explicat artista pentru Europa Liberă.

După o muncă de trei ani, a strâns povestea a 13 statui - 10 dintre ele erau din perioada 1848-1948 și cele trei din perioada comunistă. Cum fuseseră construite, cine erau artiștii care participasera la construcția lor și care le fusese soarta.

Lista statuilor dispărute.

• Statuia Libertății (1848);
• Monumentul Pache Protopopescu (1899-1948);
• Monumentul I.C.Brătianu, (1903-1948);
• Monumentul Lascăr Catargiu (1907-1962);
• Monumentul Eugeniu Carada (1924 - 1952);
• Monumentul Eroilor corpului Didactic (1930-1940);
• Monumentul Take Ionescu (1931-1957);
• Monumentul Infanteriei (1936-1940);
• Monumentul Regelui Carol I (1939-1948);
• Monumentul Regelui Ferdinand I (1940-1948);
• Monumentul I.V. Stalin (1951-1956);
• Monumentul V.I.Lenin (1960-1990);
• Monumentul Petru Groza (1971-1990).

Întreg demersul s-a finalizat cu o carte - „Materie și Istorie. Monumentul public și distopiile lui", cu un CD și cu un tur ghidat.

„Între timp, multe dintre aceste monumente dispărute au fost refăcute, într-o manieră pe care nu o comentez. Cele realizate în perioada 1849-1948 nu au supraviețuit, pentru că au fost topite”, a mai declarat artista pentru Europa Liberă.

Colivă pentru Lenin, la 20 de ani de la coborârea de pe soclu

Soclul din Piața Scînteii devenită a Presei Libere, golit de măreția lui Lenin, a stat aproape gol un sfert de secol.

„Au trecut foarte mulţi ani, iar românii au rămas cu aceeaşi mentalitate, nu s-a întâmplat nimic de atâta timp cu acest soclu. În 20 de ani, astăzi este singura zi când i se dă o importanţă. Poate că prin acest demers al meu lumea se va interesa de acest punct care este mort” – declara artista Ioana Ciocan în 2010, când înălța pe soclul gol un Lenin de trei metri din din arpacaş, ciocolată, bomboane CIP şi orez.

Arta trebuia să fie și o formă de protest.

„Statuia este făcută din materiale neconvenţionale, comestibile, arpacaş, care ne duce cu gândul la colivă, poate cu ocazia aceasta îl înmormântăm pe Lenin definitiv şi din mentalitate, nu numai fizic”, mai preciza, la acel moment, Ioana Ciocan.

20 de proiecte ale unor artiști tineri se perindau pe piedestalul de la Casa Presei în următorii patru ani pentru a marca Moștenirea 1990.

Un an mai târziu, fosta Piață a Scânteii, actuala Piață a Presei Libere primea un monument care să simbolizeze lupta anticomunistă. Aripi, un monument de 24 de metri pe un soclu de 4 metri, de 102 tone, avea rolul de a-l scoate pe Lenin definitiv din memoria locului. Opera creată de Mihai Buculei fusese făcută după un concurs de idei lansat public în 2004 de Asociația Foștilor Deținuți Politici.

Directorul IICCMER - „Nu cred că este pedagogic să ascundem mizeria sub preș”

Ce ar trebui să se întâmple cu statuile comuniștilor de seamă este întrebarea pe care și-au pus-o istoricii sau artiștii de-a lungul celor 34 de ani care au trecut de la demontarea monumentelor.

Voci din zona administrației spun că politicul s-a ferit să dea statuilor o utilizare publică pentru că ar avea de înfruntat furia și denigrarea. Daniel Șandru, actualul șef al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, spune că tocmai ascunderea lor ar fi o greșeală.

„Memoralizarea a ceea ce însemna dictatura comunistă implică și reprezentarea prin simboluri a principalelor repere ideologice sau de imagine pe care acest regim le-a avut. Nu cred că e pedagogic să ascundem mizeria sub preș, o mizerie a istoriei noastre, care a fost calificată, de altfel, printr-un document oficial asumat de Parlamentul României, drept un regim ilegitim și criminal”, a explicat Daniel Șandru într-un interviu pentru Europa Liberă.

Șandru spune că România ar putea adopta una dintre soluțiile statelor ex-comuniste care au ales să expună arta comunistă. La Tallinn, în Estonia, există un cimitir al Statuilor Sovietice, iar la Budapesta, Parcul Memento este primul muzeu tematic din Europa Centrală care amintește oamenilor de o dictatură și de căderea acesteia.

În ambele, statuile comuniste sunt aduse la nivelul privirii vizitatorului în vederea demitizării lor.

La ele, se mai adaugă și soluția de la Berlin, unde autoritățile locale au ales să păstreze un diptic cu Marx și Engels în apropiere de Marienkirche și Alexanderplatz, lucrare pe care au restaurat-o de curând.

Demersul ar trebui realizat, spune Șandru, cât mai repede pentru că „tot ceea ce înseamnă mesaj, simbolistică, tipare discursive pe care nu vrem sau ignorăm să le combatem vor avea un impact major, inclusiv sub aspect politic în structura democratică și așa fragilă încă a statului român contemporan.”