Sunt aproape 100 de ani de când România a câștigat prima sa medalie la jocurile olimpice.
În 1924, România a câștigat medalia de bronz la rugby, fiind a treia țară participantă pe lângă Statele Unite și Franța.
Pare un fapt divers, însă participarea echipei românești de rugby la jocurile olimpice din acea perioadă nu este deloc întâmplătoare.
Diplomația pe calea rugby-ului
Echipa națională de rugby s-a dezvoltat o dată cu fluxul de studenți români trimiși la studii în Franța în perioada dinaintea Primului Război Mondial și între cele două războaie. Întorși în țară, studenții și-au împărtășit cunoștințele, inclusiv despre rugby, iar în 1914 a fost fondat primul club de rugby din România, Stadiul Român.
Traian Moldoveanu, rugbist la echipa Grivița Roșie în anii 60 și autorul celor două volume "Rugby - O istorie românească povestita de un grivițean", a confirmat pentru Europa Liberă aceste fapte istorice.
„Noi am fost o echipă bună pentru că totdeauna studenții care studiau la Paris - că așa era moda interbelică - ne-au emancipat în multe domenii, inclusiv rugby. Toți rugbiștii români în acea perioadă au fost studenți prin echipele franceze, că ei aveau campionate studențești”.
În perioada interbelică, echipa de rugby a României mergea în turnee în Franța. Francezii i-au și scutit pe jucătorii români de taxele de viză când au venit la Olimpiada din 1924. Echipa Națională abia a reușit să ajungă atunci la Paris deoarece autoritățile române nu aveau mijloacele necesare să finanțeze deplasarea. În schimb, personalități ale elitei interbelice au făcut o strângere de fonduri, iar CFR și agenția feroviară a Italiei au redus semnificativ costurile deplasării cu trenul.
După al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist în România, britanicii s-au arătat interesați de susținerea echipei românești de rugby. Echipa Țării Galilor a organizat un turneu în România în 1954 și a fost învinsă la București.
Anul următor a avut loc prima trecere dincolo de „Cortina de Fier” a unor sportivi români cu ocazia turneului de rugby organizat în Anglia și Țara Galilor.
În acea perioadă chiar ministrul de Externe al României, Grigore Preoteasa, era președintele Federației Române de Rugby.
Istoricul britanic Tony Collins explică în cartea lui despre istoria rugbyului „Who Framed William Webb Ellis?” că la acea vreme britanicii au încercat să folosească calea rugbyului pentru a crea legături diplomatice cu România. Britanicii erau încă interesați de resursele românești de petrol.
„Au existat încercări de a folosi sportul și alte activități culturale pentru a întreprinde ceea ce acum este cunoscut în cercurile de politică externă ca 'diplomație blândă'. [trad. soft diplomacy]”, explică Tony Collins în cartea sa.
Anii de vârf ai rugby-ului românesc
Anii 60 au reprezentat o perioadă de glorie a rugbyului românesc. După victoria istorică în fața Franței la București, în 1960, echipa națională a avut 25 de meciuri fără înfrângere.
Traian Moldoveanu povestește că a mers în șase turnee în Franța cu echipa Grivița Roșie în acea perioadă. Motivația lui nu era câștigul financiar, ci posibilitatea să călătorească în alte țări într-o perioadă în care era aproape imposibil.
„Eu am ieșit de trei ori campion titular al Griviței Roșii, iar Federația trebuia să mă onoreze cu niște bani. O singură dată am primit 1500 de lei. Eu nu am câștigat din rugby bani. M-am dus de plăcere, ca foarte mulți din România. Interesul nostru era să prindem echipa națională, că numai așa puteam să vedem străinătatea.
Primul meu turneu prin Franța a fost în '56- '57. Când am ajuns la Paris și am văzut cum era decorat Parisul de Crăciun, am crezut că suntem pe altă lume, pe altă planetă. Era ceva de nedescris. Când treceam pe la diferite uși prin aeroport, astea se deschideau automat și glumeam că ăștia știu că suntem campioni, ne deschid ușa”, a povestit fostul sportiv.
Echipele de juniori erau și ele bine pregătite și recunoscute la nivel internațional. Vasile Constantin are acum 86 de ani și a fost antrenor de rugby din 1964. În 1976 a fondat echipa de juniori Locomotiva și a reușit să primească susținerea Ministerului de Transporturi și Telecomunicații.
„Anual aveam 2-3 acțiuni internaționale și asta era ceva formidabil. Aveam călătorii gratuite de la CFR și cu trenul ajungeam și la Londra, și la Liverpool, peste tot. În România erau condiții proaste, de cămine școlare, dar și ei veneau la rândul lor pentru că găseau aici o echipă de valoare,” a spus fostul antrenor pentru Europa Liberă.
Vasile Constantin a descoperit ca antrenor mai mulți sportivi care au ajuns să fie recunoscuți mai târziu în cadrul competițiilor internaționale, precum Adrian Lungu, Sorin Fuicu, Daniel Neaga, Gheorghe Dinu, Ion Simion, Laurențiu Constantin, Andrei Gurănescu sau Marin Moț.
Fostul antrenor spune și el că jucătorii nu erau motivați de bani la vremea aceea, ci doar de oportunitățile oferite de performanță.
„Nu le dădeam copiilor nimic. Nu aveam ce să le dăm jucătorilor. Decât perspectiva. Era o perspectivă de a ajunge la Steaua, de a ajunge la Dinamo. Mai era o masă la cantină. Cam asta”, a spus Vasile Constantin.
Perioada de tranziție și declinul rugby-ului românesc
De la începutul Cupei Mondiale de rugby în 1987, România a ratat calificarea o singură dată în 2019. Însă performanțele echipei naționale nu s-au mai ridicat la nivelul celor din timpul regimului comunist.
Susținerea venită din partea întreprinderilor a fost crucială pentru dezvoltarea sportului în acea perioada, explică Traian Moldoveanu.
„Fiecare întreprindere mare avea o echipă de rugby pe care o susținea și se mândrea cu ea și îi facilita toate condițiile: să mai aibă cantonamente, să facă turnee, și așa mai departe. După, toate acestea au rămas pe plan secundar, toată lumea a avut alte interese și sportul s-a dus la vale.”
Interesul nostru era să prindem echipa națională, că numai așa puteam să vedem străinătatea.Traian Moldoveanu
Antrenorul Vasile Constantin deplânge și el lipsa susținerii sportului în timpul tranziției, cât și plecarea multor jucători în afară. El însuși a continuat să profeseze după Revoluție, în Portugalia, între 1992 și 2007.
„Cu mare tristețe trebuie să recunoaștem că [în timpul comunismului] pentru popor, pentru noi oamenii de rând, era o alergătură și o spaimă pentru ziua de mâine. Dar în formarea tineretului, în școală, în chestiunile astea, am cam pierdut direcția.
De prin 2000 au început echipele să se desființeze, echipele de seniori. Și au urmat și echipele de juniori. Pentru că nu mai aveau condițiile minime. La acel moment crucial nu au fost cadrele de conducere pregătite să nu piardă această bază - și de oameni și de condiții materiale - cucerită cu mare greutate”, spune fostul antrenor.
