Zilele trecute în Sala Mare a Teatrului din Altenburg, un vechi burg din landul răsăritean al Germaniei, Turingia, a avut loc premiera operei Œdipe a lui George Enescu, într-o producție cu totul excepțională, realizată de regizorul și intendantul-general Kay Kuntze și dirijată de directorul-general al muzicii, Laurent Wagner. Dacă opera enesciană s-a bucurat de un succes răsunător, peste zece minute de standing ovations, faptul i se datorează în mare măsură și baritonului francez Sébastien Soulès, interpretul lui Œdipe. Cu el a stat de vorbă Victor Eskenasy, care a asistat la spectacol, invitat de organizatori.
Ansamblul Teatrului și Filarmonicii Turingiei, în programul căruia a figurat în această stagiune capodopera enesciană Œdipe, deservește practic două teatre în două orașe diferite, aflate la circa 40 de km unul de altul, Gera, acolo unde opera a văzut
lumina rampei în 2018 și Altenburg, unde premiera a avut loc în urmă cu cîteva zile, pe 24 februarie. Teatrul se bucură de o reputație deosebită în Germania fiind distins în ultimii doi ani cu două importante premii: cel al Teatrului german în 2017 și Premiul editorilor de teatru din Germania, în 2018, sumele importante reunite ale premiilor fiind folosite pentru punerea în scenă a operei Œdipe.
În paranteză fie spus, la ambele premiere a asistat și a oferit recepții, ultima în onoarea președinției române a Uniunii Europene, ambasadorul României la Berlin, fostul nostru coleg Emil Hurezeanu, însoțit de consulul onorific la Leipzig, un diplomat german.
Opera, montată într-o scenografie și cu decoruri minimale la prima vedere, dar mai mult decît încărcate de simbolism, idei și aluzii la imagistica epocii Art Nouveau, s-a bucurat de un succes cu totul remarcabil atît la public, cît și la critici. Unul dintre aceștia, Manfred Hainich, scria în cotidianul Leipziger Volkszeitung că „Puternica operă a lui George Enescu este o combinație fantastică de muzică ecstatică și conținut, atît vizual cît și ca expresivitate”, regizorul, scenograful și dirijorul reușind „să facă dintr-o operă aproape necunoscută un regal pentru ochi și urechi”. „Nu există multe partituri care să-i stea alături și care să atingă această calitate...”
Dacă întregul ansamblu de soliști trebuie lăudat, cel care s-a distins de departe prin prestația sa de excepție, vocală și scenică, a fost baritonul Sébastien Soulès.
Născut la Orléans, destinat de familie studiilor de matematică, dar orientat în cele din urmă spre pasiunea sa descoperită în timpul școlii, muzica simfonică și opera, Soulès a absolvit Conservatorul Național Superior de Muzică de la Paris și pe cel de la Berlin, dezvoltîndu-și aptitudinile la cursuri de masterat cu mari personalități ale operei ca Walter Berry, Dietrich Fischer-Dieskau, Brigitte Fassbaender și Jose van Dam (cel din urmă el însuși un interpret cunoscut al lui Œdipe). Sébastien Soulès și-a făcut debutul în 2002 la Opera din Innsbruck, în a cărei companie avea să cînte pînă în 2010, iar din 2011 s-a stabilit la Viena, unde a cîntat și cîntă la Neue Oper și Volksoper și a devenit un pedagog apreciat la Universitatea de Muzică și Artă vieneză.
Sébastien Soulès ne-a acordat un interviu lung din care am selectat pentru ascultătorii noștri cîteva fragmente. I-am cerut înainte de toate să comenteze calitățile spectacolului cu Œdipe și colaborarea sa cu ceilalți parteneri.
Sébastien Soulès: „Aș începe răspunsul cu partea muzicală. A fi alături de Laurent Wagner pentru a cînta rolul a fost o fericire imensă. Ne-am înțeles în mod extraordinar, din prima clipă, atît uman cît și muzical. De la prima repetiție, vorbeam aceeași limbă. Încep cu el, fiindcă dacă nu mă înțelegeam cu dirijorul, dacă n-am fi reușit să ne punem de acord, nu cred că aș fi reușit să cînt rolul. [...]
În ce privește punerea în scenă și restul, sînt obișnuit cu marile producții. Din clipa în care repetițiile încep, pentru mine este ușor, nu am probleme, lucrez, îmi fac treaba. Cu regizorul Kay Kuntze am fost în 80% din situații în acord; uneori aveam idei diferite, eu am acceptat unele ce nu mi se potriveau perfect, el a luat altele și a acceptat multe din ale mele; a fost o colaborare armonioasă și ușoară.
Îmi place mult producția și o găsesc extrem de frumoasă. Mi se pare îndrăzneață, fiindcă este parțial – costumele îndeosebi – tehnicolor, kitsch, stil Hollywood anii 1950. Dar, felul în care oamenii văd o producție, nu este atît de important pentru mine. Important este ceea ce fac și în ceea ce cred. Iar aici lucrurile au decurs cu naturalețe, facil...”
L-am întrebat pe baritonul Sébastien Soulès cum s-a apropiat de Œdipe, dacă era familiarizat deja cu opera lui Enescu.
Sébastien Soulès: „Cînd aveam 16-17 ani am ascultat
înregistrarea lui van Dam, Barbara Hendricks etc. Am ascultat-o o singură dată și, la vremea respectivă, mi s-a părut dificilă ca muzică, așa cum se întîmplă cînd auzi opera prima dată. Apoi nu am mai ascultat-o timp de 30 de ani. Dar îmi rămăsese în minte că există un rol foarte lung, cîntat de van Dam la Opera din Monaco, eram la curent cu istoria înregistrării etc.
Atunci cînd mi s-a făcut oferta i-am spus agentului meu: e cazul întîi să o reascult. M-am dus prin urmare la Biblioteca de la Viena, care are atît înregistrarea cît și partitura. M-am instalat acolo, am deschis partitura ascultînd muzica timp de două ore. Și mi-am zis: 1. Este genial; 2. E imposibil de spus dacă voi fi capabil sau nu să cînt rolul fără să o încerc înainte; 80% dintre cîntăreți spun că nu sînt capabili și deci nu pot cînta rolul. Eu mi-am spus, îmi place, spun da, și o să mă descurc să îl cînt. În două ore m-am hotărît. Și apoi, în două luni am învățat rolul. Atunci cînd vrei, este posibil!”
Œdipe-ul enescian într-un spectacol de excepție la Altenburg în Turingia
Am fost puțin surprins atunci cînd, la o primă discuție, imediat după premieră, Sébastien Soulès mi-a spus că Œdipe, alături de Golaud [din Pelleas și Melissande, opera lui Debussy] a devenit unul din rolurile sale preferate și că ar dori foarte mult să îl mai cînte pe alte scene. L-am întrebat în interviu ce l-a apropiat de Enescu și eroul enescian:
Sébastien Soulès: „În imaginarul colectiv, Œdipe este un adolescent care e îndrăgostit de mama lui. Dar nu despre asta e
Œdipe este maniera cea mai sublimă de a spune că ne putem decide noi înșine destinul...
vorba, lumea nu a înțeles absolut nimic. Œdipe este maniera cea mai sublimă de a spune că ne putem decide noi înșine destinul și că, și atunci cînd suntem puși în fața lucrurilor celor mai oribile, ne putem orienta viața. Încercările la care îl supune Dumnezeul lui, de a se căsători cu mama sa și a-și ucide tatăl, sînt, în cadrul mitului, lucrurile cele mai rele pe care le poate trăi cineva. Pentru mine, această istorie despre libertate, despre capacitatea de a-ți decide singur viața, de a ți-o orienta, este și ce am trăit eu, este și viața mea.
Celălalt lucru care este pentru mine extrem de emoționant e raportul pe care îl are Œdipe cu fiica sa, cu copiii săi. Scena cea mai frumoasă este cea de dragoste din al treilea act în care își explică iubirea pentru copiii lui. Ceva legat și de istoria fiului meu...
Și un ultim lucru: Œdipe este comparat mult cu Golaud, celălalt rol pe care îl iubesc mai presus de toate. Cînd ai șansa de a cînta, de
Extraordinar este să joci rolul. Îmi închipui, ca atunci cînd un actor joacă Hamlet...
a juca, asemenea roluri, pentru mine cîntatul reprezintă 30% din fericire; extraordinar este să joci rolul. Îmi închipui, ca atunci cînd un actor joacă Hamlet. Asta mă fascinează la Œdipe. Apoi intervine muzica, o capodoperă!”
Cîntați în acest moment la Volksoper din Viena, predați, de asemenea, la Viena, în ce direcție v-ar place, după aproape 20 de ani de carieră scenică, să vă îndreptați viața, a fost ultima întrebare pusă lui Sébastien Soulès.
Sébastien Soulès: „O să fiți, poate, surprins. Am avut roluri pe care mi le-am dorit foarte mult, vreo zece pe care am ținut să le cînt, și le-am și cîntat pe aproape toate. În raport cu ultimii ani, cînt ceva mai puțin, iar viața este pe cale să ia o direcție diferită. Dacă există cineva de care sînt absolut înebunit, acela este Jacques Brel. Ieri, la Viena, am cîntat cîntecele lui, acompaniat la pian de ambasadorul Franței.
Iar Jacques Brel spunea așa: «În viață avem vise, iar a reuși în viața ta, înseamnă să trăiești o sumă din ele». Visul meu, la 16 ani, a fost să cînt o serie de roluri, să urc pe o scenă, și să reușesc; ceva de neimaginat atunci. Ei bine, am făcut-o! Ce vreau să spun aici, este că m-aș putea opri anul viitor și nu ar fi nimic grav. Am obținut ceea ce mi-am dorit. Iar acum nu mai fac decît lucrurile care îmi plac. Cînt mai puțin, dar dacă mîine mă sună cineva să cînt Wozzeck [opera lui Alban Berg] o să o fac. Dar dacă mi se propune un Escamillo [din Carmen de Bizet], într-un oraș unde nu am nici un chef să mă duc și unde nu vreau să stau două luni singur cuc, nu mă voi duce.”
