„Libertate” | Timișoara, 16 Decembrie 1989: Monoran oprește tramvaiele. Începe Revoluția

În fața bisericii, unde un pastor reformat le vorbise deschis enoriașilor despre opresiunea regimului ceaușist, vegheau de câteva zile femei și bărbați cu lumânări în mână. Locul, cunoscut ca stația „Maria”, este o intersecție aglomerată, un nod de tramvaie ducând în direcții diferite ale orașului.

Oamenii din tramvai se întrebau ce se întâmplă acolo, dacă a murit cineva, iar din gură în gură s-a răspândit vestea că pastorul și familia sa au fost sechestrați în clădire de Securitate.

Televiziunea ungară, în emisiunea Panorama, urmărită clandestin în România, informa că pastorul va fi arestat și deportat. Reconstituirile arată că securiștii reținuseră și alte persoane acolo, ca frații Gazda, în afară de soția gravidă a pastorului.

Lumânările aprinse de enoriașii reformați și ulterior de membri ai comunității neo-protestante voiau să atragă atenția asupra acestui abuz și să împiedice deportarea pastorului.

Tot mai mulți timișoreni coborau în stația de la „Maria” și se făceau că așteaptă alt tramvai, sau se plimbau pe trotuarul opus. Eram printre ei. Din când în când, indivizi în haine de piele și milițieni în uniformă repetau „Circulați, circulați!”. În 16 decembrie se adunaseră între 200 și 300 de oameni acolo.

Ion Monoran s-a urcat, împreună cu câțiva prieteni, printre care Dan Zăgănescu, în tramvaiul 8 care venea dinspre Gara de Nord și l-a oprit, blocând astfel toate tramvaiele din intersecție. Lumea a coborât, s-a făcut în scurt timp o mulțime de peste o mie. Atunci s-a auzit pentru prima dată strigătul:„Libertate!”.

De acolo, coloana s-a îndreptat către Comitetul Județean PCR și spre Piața Operei, lărgindu-se tot mai mult.

Mono, un rebel, un „balcornard”

Povestea rebelului Mono, cum îi spuneau prietenii, nu începe cu timpul Revoluției ca pentru mulți oportuniști cățărați pe umerii ei, și nici nu se sfîrșește în zilele lui decembrie 1989.

Pe vremea când era elev în anul III de liceu și-a pus la cale fuga din țară împreună cu șapte colegi, îndemnați de un student care, avea să se afle din dosarul găsit la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), era informator al Securității.

A fost exmatriculat în 1971 cu interdicția de a se mai înscrie la vreun liceu. A reușit totuși să termine liceul la seral, în 1978.

A lucrat ca muncitor, apoi ca instalator cu sediul în subsolul insalubru al unui bloc. Acolo se aduna boema literară a Timișoarei, în speranța că jos, printre țevi, urechea Securității nu ajunge. Era o iluzie, cum dezvăluie dosarele CNSAS. Un film documentar realizat de TVR Timișoara în 2001 cu titlul Boemă de Timișoara reconstituie perioada.

Mono era o apariţie neobișnuită în peisajul paralitic al literaturii angajate, un poet cu plete, nedomesticit de tezele ceaușiste, tolerat dar rar publicat, scriitor-problemă pentru cenzorii revistelor Forum studențesc, Amfiteatru sau Orizont, al cărui redactor-șef, el însuși poet, își exprimase odată îngrijorarea printr-o întrebare retorică: „Ce-i, domne', vrei să intri cu bocancii în poezie?”. Într-adevăr, poezia sa anarhistă era o intrare cu bocancii în literatura saturată de propagandă comunistă.

Îl vedem într-o fotografie în balconul Operei animând mulțimile să repete strigătul de libertate lansat în seara de 16 decembrie 1989. A avut, ca ființă sensibilă, intuiția pierderii Revoluției confiscate de vechii comuniști.

N-a lipsit de la protestele neîncetate în Timișoara în anii '90 împotriva clicii neo-comuniste a lui Ion Iliescu. Confiscarea a fost recunoscută cu o metaforă cinică de Silviu Brucan, citat de Liviu Tofan într-o carte despre Radio Europa Liberă:

„A fost o revoluție, o explozie populară și, în momentul când a sosit în gară trenul revoluției, noi eram în gară, pentru că eram singurii care cunoșteam mersul trenurilor. Ne-am suit în tren și am pus mâna pe putere”.

În apartamentul familiei Monoran s-au scris fragmente din Proclamația de la Timișoara, acolo s-a fondat primul ziar independent postrevoluționar, Ziarul Timișoara. Amintirea lui Mono o păstrează familia, prietenii, orașul.

Aproape de intersecția de la „Maria” se înalță un bust de bronz, operă a sculptorului Aurel Gheorghe Ardelean, amplasată de Societatea Timișoara.

Toate volumele tipărite ale lui Ion Monoran sunt postume. Prins în vârtejul postrevoluționar, n-a apucat să se ocupe de opera sa, fiindcă prioritățile sale au fost mereu altruiste.

Au apărut la un an după dispariția sa Locus periucundus, Editura Marineasa, 1994, apoi Ca un vagabond într-o flanelă roşie, Editura Marineasa, 1996, Eu însumi, Editura Cartea Românească, 2009, Dragă Poezie, Editura Brumar 2014.

Oana Monoran își amintește

Fiica poetului, Oana, avea în 1989 cinci ani. Amintirile de atunci nu s-au șters. Oana a acceptat să povestească pentru Europa Liberă:

„Una dintre cele mai vii amintiri ale mele din timpul Revoluţiei este cu tata împărţind lumânări de la fereastra apartamentului nostru din Piaţa Unirii unui grup de tineri din stradă, care se îndrepta spre manifestaţiile din Piaţa Operei. Era noaptea de 17 decembrie 1989, în casa noastră toate luminile erau stinse, tata era foarte speriat - ne-a spus asta atunci, îi simţeam frica - după ce cu o zi înainte oprise tramvaiele în Piaţa Maria şi cineva îi spusese 'Ai să vezi tu ce ai să păţeşti, pletosule!'. Eram cu toţii în beznă în acea noapte în aceeaşi cameră în care, în următorii ani, el se va închide noapte de noapte să îşi scrie poemele, păstrând lumina aprinsă până spre dimineaţă”, spune Oana, jurnalistă și antreprenor, azi ea însăși mamă a unei fetițe în vârstă de șase ani.

Ion Monoran s-a stins în 1993, la 40 de ani, de infarct. Nu a apucat să își vadă nepoțica, pe Carolina. Dar fetița a aflat că există undeva, sus, un bunic frumos și curajos, care veghează.

Oana Monoran: „Carolinei i-am vorbit despre bunicul ei matern de când a început să înţeleagă şi îmi amintesc întrebările ei de la doi-trei ani, curiozităţile ei candide inclusiv despre cum a murit bunicul ei, 'dar era tânăr când a murit?', 'de ce mormântul lui tati al tău e o statuie?'. Îi spune şi ea "tati" sau 'tati al tău'. Avem acasă 'foarfeca lui tati' - e cea cu care taică-meu îşi tundea singur părul - pe care o folosim tot timpul, chiar şi pentru proiectele din clasa pregătitoare, poze cu el, manuscrisele şi articolele de Ziarul Timişoara, toate, pe care maică-mea le-a păstrat cu foarte mare grijă, maşina de scris la care Carolina se aşeza deseori când era mai mică, spunând că vrea şi ea să scrie poezii ca tati”.

În 2020 artistul Ovidiu Batista pictat un zid de 170 mp al unui cămin studențesc inspirându-se din cea mai cunoscută poezie protestatară a lui Monoran, „Dragă poezie”, scrisă în anii '70.

„Dragă poezie, află despre mine că sunt necăsătorit, angajat al unei întreprinderi timișorene. / Deci nu sunt student ori vreun poet de patruzeci de ani tânără speranță / a poeziei românești. / Cu toate astea m-am hotărât să-ți scriu pentru a ne da întâlnire / într-una din serile următoare la cafeneaua «Tarom» / Mă vei recunoaște ușor după plete și ceașca de cafea…/O singură rugăminte aș avea: să nu care cumva să vii îmbrăcată cu vreuna/din rochiile proletcultismului ori în vreo bluziță stil poezie patriotică contemporană/înflorată cu chipurile marilor voievozi ai neamului…”.

Un festival de poezie purtând numele lui se desfășoară în aceste zile la Timișoara.

În Piața „Maria” a fost executat Gheorghe Doja în 1514

Locurile au și ele destin. În acel loc, de unde a pornit Revoluția din Timișoara în 1989, cu aproape cinci secole în urmă a fost executat Gheorghe Doja, conducătorul răscolei țărănești a secuilor împotriva nobilimii maghiare.

Capturat de armata lui Ioan Zapolya în luptele de asediere a cetății Timișoara, Doja a fost executat în chinuri inimaginabile, pentru a da un exemplu rebelilor.

„Spânzurat, decapitat, jupuit, otrăvit, lapidat, fiert, electrocutat, dezmembrat, strangulat, crucificat, sufocat, gazat, devorat de crocodili sau de bancurile de piranha, strivit de elefant, sfârtecat de cai, ars pe rug, tras pe roată, azvârlit din avion ori ciuruit de plutonul de execuție. Sunt doar o parte a supliciilor cunoscute de victimele pedepsei capitale de-a lungul timpului”, scrie istoricul și jurnalistul Marius Cosmeanu.

Pe locul execuției s-a ridicat o capelă mică având în ea figura milostivă a Fecioarei Maria. Comuniștii români și maghiari s-au folosit de figura de martir al lui Doja pentru a înfiera „burghezia”.