Cultura a fost ceva dar nu e clar ce și de ce. În aceste condiții, concluzia vremurilor noastre e severă și răspîndită: se poate fără! Ba mai mult: nimeni nu înțelege de ce anume alte vremuri au ținut la cultură. Prezentul dovedește clar și fără apel că viața nu presupune în nici un fel cultură. Semnele curg. Tot ce era atașament față de cultură se scurge și dispare fără urmă sau regret. Înr-o o țară ca România, cititul și cartea au dispărut, însoțite de o concluzie biruitoare: la ce bun?! Cheltuielile medii pe cărți ale românului se reduc la 3 euro. Pe an. Avem în față varianta brutală a culturii abandonate. În mai puțin de 30 de ani, o țară care avea, încă, deprinderi și criterii în materie, s-a desprins complet de cultură. Și operația a fost un succes total. Eliminarea culturii a arătat că viața continuă fără pierderi. Sistemul școlar s-a prăbușit, limba scrisă și vorbită nu mai au legături semnificative cu limba română, comunicarea și gîndirea au o ușurință simplificată de necunoaștere înlesnită de viclenie sau ambiguitate. Dar toate astea nu fac decît să dovedească răspicat unul și același lucru. Societatea funcționează și așa. Oamenii cresc, fac uneori carieră, conduc, merg la alegeri, aleg guverne și au succes în viața privată sau publică. Fără legătură cu prezența culturii și în strînsă relație cu absența ei. Cultura nu e necesară și nu se justifică, întrucît nu aduce cîștiguri ci doar obligații și complicații fără sens.
E foarte tentant de crezut că lipsa culturii în România e încă o aberație izolată și tipic românească. Dacă lăsăm, însă, la o parte, o zicală prostească dar enorm de populară (”ca la noi, la nimenea”) vom avea bucuria tristă să ne regăsim frații în toată lumea. Cu alte nume și cu alte obiceiuri dar de același sînge. Așa de pildă, rezultatele unui sondaj foarte recent care a găsit că 20% din tinerii americani sînt de părere că Holocaustul a fost provocat de evrei. Universități celebre care erau, altă dată, promisiunea sigură a cunoașterii au, acum, mai degrabă rolul de a pasa ideologii fixe ca marxismul, anti-colonialismul și anti-rasismul. Alte universități, mult mai noi și mai numeroase, nu se ocupă cu ceva anume, în afară de livrarea de diplome care nu ajută la nimic. Pădurea de univesități false nu e o plantație românească. Anglia excelează în dezvoltarea crescătoriilor de universități și nimic nu promite dispariția acestui nou simulacru instituțional.
Efectele acestei schimbări sînt vizibule dar nu mai pot fi înțelese de victimile lor, tocmai pentru că publicul general și liderii lui au trecut prin aceleași școli și sînt saturați de același sistem de valori. Experți, consultanți, somități și capete vorbitoare precedate de titulaturi academice vaste, toarnă prostii într-o limbă fără concept și precizie. Nimeni nu bagă de seamă. Publicul acestui spectacol a fost educat în exact aceeași termeni și limbaje. Cealaltă față a desprinderii de cultură e amnezia sau, mai curînd, senilitatea istorică. Memoria nu mai funcționează, pentru că nu se exercită și nu se exercită pentru că nu are pe ce și de ce. Nimeni nu își mai aduce aminte nimic, pentru că neînvățînd nimic nu are ce să rememoreze. Asta, mai ales întrun veac în care cea mai avansată teorie academică învață elevii că totul, începînd cu istoria, instituțiile și valorile de bază, sînt o construcție arbitrară care își cere desființarea și își merită uitarea. Excepție fac marile vedete ale culturii pop și vocile sau figurile care domină netul. În rest, orice încercare de rememorare e inutilă.
Oamenii anului 2020 nu au nici cea mai sumară schiță asupra istoriei din care vin. Un român tipic nu știe ce am avut cu turcii, cine a fost Kogălniceanu sau cînd și ce a fost comunismul. Mai mult, pînă și vremurile cele mai apropiate au dispărut fără urmă. Aproape nimeni nu poate spune cine a fost Emil Constantinescu, ce era cu Ion Iliescu și, chiar, ce a făcut, bine sau rău, Băsescu. Absolut tot ce a trecut în istorie acum o zi sau o oră, e plecat pentru totdeuna. Nici o aniversare nu mai are noimă. Comemorările trec așa cum s-ar depăna o înregistrare fără sonor sau un film în suedeză, difuzat fără subtitrare, pe canale românești. Puțini mai au idee de ce sărbătorim 1 decembrie sau ce a fost pe 21 decembrie. Ceremoniile oficiale suferă de o singurătate grotescă. Din nou, amenzia nu e națională. Lumea franceză nu știe mai mult despre 1789. Diferența e că Franța are amintirea unei mari culturi și se refugiază automat în cîteva fraze generale despre libertate și La Republique. Peste tot, figurile și operele culturii vechi au încetat să existe. Au dispărut. Mai precis, plutesc defunct, în două ipostaze fixe. Fie ca figuri de cult necercetabile, imnpuse de idolatria oficială, fie ca dispariții dramatice. E vorba, în acest caz, de acele figuri care prind actualitatea pentru o clipă, în știri despre dărămări de statui sau radieri din programa școlară. Cine crede că asistă la o catastrofă culturală fără seamăn a ghicit dimenisunile dar ar putea rata foarte ușor explicațiile.
