S-a spus că dispariția culturii e un fenomen înșelător. Căci, dacă pierdem cu adevărat ceva, e vorba de formele vechi și depășite. Noul și feluritele forme ale schimbării umplu spațiul cu o variantă mai bună și mai democratică a cunoașterii. De fapt, acest argument foarte folosit și acceptat e un alt fel de a spune că neștiința garantată e o formă de progres. Pentru a rezuma, sîntem în fața unei superstiții luminoase care justifică eliminarea formelor de cultură care cad în afara noului regulament unic. Ce pierdem e cunoașterea în toată bogăția ei contradictorie și, de asemenea, obișnuința de a gîndi cu capul nostru și norme verificate în timp. Ce ni se cere e să aprobăm inutilitatea oricărei forme de viață organizată care precede perfecțiunea momentului de față. Poate lucurile sînt mai ușor de înțeles, dacă vom observa că tot ce înseamnă cultură în vigoare e, astăzi, o formă de restrîngere maniheică. Adică, un tunel îngust, cu un perete care premiază și unul care electrocutează.
Astfel, e de notat că harta conceptelor cu care lucrăm e tot mai asemănătoare cu o dietă severă care restrînge masiv termenii și temele disponibile. Operăm aproape tot timpul cu perechi fixe de termeni contrastivi care descriu cîteva teme obligatorii. Avem zilnic de distins între ”fasciști” și” progresiști” , între ”climă” și ”apocalipsă”, între ”liberal” și ”extremist”, ”toleranță” și ”rasism”, ”mulți” și ”mono”. Cîteva etichete enorme dezleagă orice problemă. Vedeta e termenul de ”social”, folosit oriunde și oricum pentru a desemna superioritaea și a incrimina lipsa de umanism a celor ce nu i se supun. Astfel, vorbim de ”angajament social”, ”dimensiune socială”, justiție socială” și conchidem, de fiecare dată că orice abatere de la ”social” e un semn de înapoiere inadmisibilă. Torentul zilnic de informații, conversații și observații are o ținută fixă care exclude dubiul sau ezitarea. Așa s-a format un climat nou și miraculos în care subiectul e absolvit de obligația de a cunoaște ceva anume și premiat cu satisfacția de a recunoaște semnalele care îi transmit ce e de aprobat și ce nu. În consecință, torentul de informații care trece prin mintea și pe ecranul unui utilizator de computer sau spectator tv nu mai timp ci doar durată. Nimic nu mai e, de fapt, nou, pentru că totul se așează în categorii dinainte știute. Și nimic nu mai e vechi pentru că nimic vechi nu există. Regina acestei forme de cunoaștere care și-a suspendat timpul e statistica. În lipsa figurilor și faptelor, a amintirilor și a nuanțelor care descriu istoria, cifrele înghit și înlocuiesc tot. Măsurătoarea pare soluția universală. Statistica gigantică înlesnită de valuri colosale de date prelucrate în modele teoretice sofisticate e, brusc, soluția totală și dă forma timpurilor spre care înaintăm. Gustul și tradiția moștenită, știința de a face lucruri urmînd magiștrii sau exeperiența de familie nu mai conțin nimic și nefiind măsurabile sau digitalizabile nu mai există. Cultura însăși e o ocupație trecută, uitată, inexplicabilă și întrucîtva ridicolă, dacă nu suspectă. Cel mai adesea ea e citată și interpretată ca însemn snob-elitar, fugă de răspundere și manipulare ostilă săracilor și străinilor. Nimic nu mai justifică prezența culturii, acum și în viitor. Recuperarea ei e un gest gratuit și fără beneficii pentru o lume care se descurcă trăind pe net, unde iși confirmă automat propriile valori și supoziții. Nimic nu explică de ce a fost cultura atît de importantă în trecut. Supoziția fraudei își face, astfel, loc și plasează cultura în suita de termeni antinomici ”plus-minus”, unde va juca rolul de opium anti-social.
Ce știm, însă, e că nici o societate umană n-a trăit în afara culturii, fără să cadă în barbarie (desigur, cu toate justificările etice și științifice la zi). Deocamdată, această observație nu poate găsi ecou și nu e decît un fel de a aminti o realitate trecută unei lumi care nu mai consumă realități trecute. Consolarea, dacă poate fi numită așa, e că epoci de întuneric profund au păstrat inexplicabil cifrul culturii înalte și l-au redeschis de îndată ce întunericul s-a rispit. Altfel spus, am mai trăit epoci fără cultură. Și am trecut de ele.
