Folosindu-se de pretextul protejării spațiului public de cei care răspândesc panică, majoritatea parlamentului maghiar i-a acordat prin vot lui Viktor Orbán puteri nelimitate pe o perioadă nedefinită de timp. 30 martie 2020 va rămâne o zi tristă în istoria libertății. Semnalele nu au încetat să apară. Omul care, în iunie 1989, la ceremonia de reînhumare a rămășițelor lui Imre Nagy, a avut un discurs ce va rămâne pentru totdeauna în istoria Europei de Est, care a fondat partidul antitotalitar de tineret Fidesz și al cărui mentor fusese cunoscutul disident și fost marxist critic György Bence (1941–2006)—acest om, Viktor Orbán, a ales calea unui autoritarism colectivist cu accente xenofobe.
Multe lucruri în politică se nasc din resentiment. Orbán este fără îndoială un om cu o anumită abilitate intelectuală, însă cei pe care i-a perceput ca pe un fel de aristocrație urbană—liderii Opoziției Democratice maghiare, incluzându-i, în primul rând, pe János Kis, Gábor Demszky și Miklós Haraszti--i-au provocat mereu un ciudat complex de inferioritate. A privit Alianța Democraților Liberi ca pe un exclusivist club liberal la care avea interzis. Alți membri ai conducerii Fidesz au împărtășit aceleași sentimente nevrotice. Mai mult, Orbán a fost atras de liberalismul clasic și a bănuit orice formă de internaționalism, fie el liberal sau neoconservator.
Corupția endemică asociată cu un guvern socialist a radicalizat fobiile și aprehensiunile lui Viktor Orbán. A început să cocheteze din ce în ce mai intens cu ideea conservatorismului populist—care în Ungaria este dificil, dacă nu imposibil de disociat de antisemitism. Mass media de casă ale Fidesz (care între timp a devenit un partid tot mai tradițional și tradiționalist) au excelat în insinuări îndreptate împotriva celor care pasămite n-au trecut testul purei ungarități. După ce s-a născut, Jobbik—un partid de-a dreptul fascist—n-a avut de făcut decât să intensifice pe cât de mult cu putință subiecte care erau deja implicite în retorica lui Orbán, inclusiv ideea că stânga radicală este cumva constituită genetic.
Echipa Orbán a început să prefere un majoritarism din ce în ce mai intolerant față de opoziție. Zdrobitoarele victorii repurtate în alegeri l-au făcut pe Orbán din ce în ce mai puțin dispus să-și accepte propriile imperfecțiuni. Treptat, Ungaria a devenit mai provincială—etnocrația a început să înăbușe democrația. Ceea ce în urmă cu un sfert de secol era superba promisiune a reinventării politicii printr-o renaștere a liberalismului civic pare acum destinat să se transforme într-un coșmar neo-autoritar. Viktor Orbán anunță că democrația liberală este pe cale de a da faliment. Și-a luat asupra-i misiunea de a deveni campionul unui autoritarism care preferă modelul polițienesc al lui Putin și „leninismul de piață” chinez. Acele doctrine interbelice susținute de profeții fascismului sunt reinventate. Este exaltat un foarte consistent și „etnic” sănătos corp politic. Liberalismul este perceput drept putred, corupt și decadent. Asistăm la ora „salvatorului magic”, atât de înrudit cu demagogii descriși de Erich Fromm în lucrarea sa clasică despre fuga de libertate.
Ceea ce pare să ignore Orbán este că NATO și UE nu reprezintă doar instituții politice, militare și economice. Ele definesc, așa cum spunea Václav Havel, opțiuni civilizaționale. Bătălia dintre societatea deschisă și dușmanii ei continuă. A mai căzut o mască, una care, până la urmă, este departe de a fi o tragedie. Mai degrabă, vorbim de o repugnantă farsă.
Ne-am putea imagina că democrația liberală este fondată pe o bază istorică și intelectuală adânc înrădăcinată, dar o asemenea convingere n-ar putea fi mai departe de adevăr. Înainte de 1945, însăși ideea de „democrație liberală” era puternic anatemizată. În vremuri de criză (atât morală, cât și economică), democrația este atacată de la stânga și de la dreapta deopotrivă. Că vorbim de Vladimir Lenin, Georges Sorel sau Robert Michels, criticile izvorăsc toate, cel puțin până la un punct, din ideile lui Jean-Jacques Rousseau și se bazează pe autoproclamata imagine a „democratului autentic”.
Pentru Orbán, democrația liberală—cu toate instituțiile și corpurile ei intermediare și jocurile parlamentare—dă peste cap definitiva (și imposibil de înlocuit) fuziune—așa cum explica și Carl Schmitt în The Crisis of Parliamentary Democracy—a „identităților celor guvernați și celor care guvernează”. În inima acestei viziuni politice „redemptive” se află nimeni alta decât ideea mitologică a unității (în acest caz, una bazată pe etnicitate). Într-o traducere populistă a mesajului politic al lui Orbán, masele caută să se identifice. Criza provocată de coronavirus a adâncit această angoasă existențială. Promisiunea lui, care sună totodată și ca o profeție, vine să asigure exact această identificare redemptivă.
Ceea ce spune, de fapt, premierul ungar este că democrațiile liberale sunt reversibile. Că alternativa democratizării este ceea ce putem numi de-democratizare. Desigur, nu este un lucru cu totul nou. Ceea ce este cu adevărat nou are de-a face cu metamorfoza unui politician care a atins apogeul puterii ca partizan al valorilor liberale și care s-a transformat într-un avocat al valorilor opuse. Legi excepționale pentru timpuri excepționale. Aceasta a fost intrarea în nelegiuire (lawlessness) și ticăloșie a Germaniei din 1933. Coronavirus-ul servește interesele atotputernicului de la Budapesta precum incendierea Reichstagului.
(Text apărut pe 3 aprilie 2020 în The American Interest; trad. din engleză de Marius Stan)
Facebook Forum