Deja respins în Occident de consensul stîngist al elitelor, Bukovski s-a întors, pentru un timp, în Rusia, sperînd că poate ajuta, acolo, în spațiul originar al ideii comuniste, la clarificarea și condamnarea ororilor sovietice.
Momentul era favorabil. Noul lider rus Boris Ielțîn juca radical cartea identității ruse și decisese să distrugă mirajul comunist la el acasă. Bukovski a fost primit bine și a devenit parte a proiectului care urma să condamne oficial Partidul Communist, într-un așa numit Nürnberg al comunismului.
Bukovski a primit dreptul de a intra în arhivele secrete ale Partidului Comunist și ale KGB-ului. Ajuns în arhive, pentru scurt timp și înarmat cu un scanner portabil, Bukovski a copiat o mare cantitate de documente și dosare uluitoare și incriminante. În cele din urmă, radicalismul lui Ielțîn s-a stins, așa cum crede Bukovski, după 1994, cînd noul Președinte rus a devenit prizonierul serviciilor secrete. Însă documentele copiate de Bukovski au fost scoae din țară, puse în ordine, traduse și publicate în așa numita Arhivă Bukovski.
Deși a reușit să copieze o cantitate limitată de documente, Bukovski a extras esența criminală a comunismului în date, nume, decizii și fapte incontestabile. Cine dorește cu adevărat să cunoască adevărul îl va afla, netrucat și neprelucrat, în cuprinsul Arhivei Bukovski. Ce nu știa Bukovski și ce se feresc în continuare mulți oameni să creadă, e că judeacata crimelor comunismului nu are sorți de izbîndă.
Ce nu știa Bukovski și ce se feresc în continuare mulți să creadă e că judecata crimelor comunismului nu are sorți de izbândă.
Revelațiile lui Bukovski au fost studiate și salutate, din nou, de un grup restrîns de istorici. Presa și opinia publică le-a semnalat în treacăt iar consecințele politico-morale au fost nule. Comunsimul nu putea fi judecat, tocmai pentru că fascinația ideii comunsite era vie iar dominația stîngismului între formatorii de opinie era masivă. Ideea comunistă își păstra neatinsă libertatea, adică acea putere dată de lipsa limitelor, a criticii și a normelor interne sau externe.
Comunsimul nu putea fi judecat, tocmai pentru că fascinația ideii comuniste era vie iar dominația stîngismului între formatorii de opinie era masivă.
În fond, succesul comunismului nu e altceva decît consecința situației privilegiate de imunitate eternă a unei idei care nu are nimic de înfruntat sau justificat. În scurt timp, Bukovski avea să dea ochii cu prelungirea occidentală a acestei fraude. După trei ani de lucru, Arhiva era încheiată și, după încă un an, Bukovski încheia cartea care ilustra și rezuma, cu o enormă bază documentară, esența ideii comuniste: volumul intitulat Judecată la Moscova. Cartea a fost tradusă în multe limbi, dar refuzată în eglezește, adică blocată pe piața globală. În 1995, marea editură Random a acceptat publicarea, după care a început să dea înapoi, cerînd revizuiri și interpretări conciliante. Bineînțeles, Bukovski a refuzat să altereze mesajul documentelor și cartea nu a mai fost publicată.
În urma acestui caracter neîndeplecat, rămîne o lecție grea și aproape inaccesibilă - în fața răului absolut, împotrivire absolută. Uitarea care va continua să-l înconjoare pe Bukovski e vechiul semn defensiv al umanității incapabile să facă față adevărului și, adesea, propriilor idei.
Au trebuit să treacă 25 de ani, pentru ca lucrarea să fie publicată în engleză de o mică editură americană. Între timp, curajul, opera și figura lui Bukovski deveniseră inactuale. Mai mult. Spre sfîrșitul anilor ’90, Vladimir Bukovski a fost așezat în zona toxică a adversarilor democrației. Noul standard public trecuse la o definiție a democrației bazată pe identitatea de valori și discurs cu Uniunea Europeană. Ca întotdeauna fidel valorilor pure, instinctul libertar al lui Bukovski a contrazis vehement această echivalare. Bukovski a scris și a vorbit insistent despre prelungirea ideii sociaiste și a dirjismului în UE - agregare politică - pentru el - periculos de asemănătoare cu datele structurale ale URSS.
În lumea de azi, asemenea idei aduc excomunicarea și Bukovski a fost, inevitabil, etichetat drept reacționar, anti-democrat și extremist. Nimeni n-a mai stat să își aducă aminte că același Bukovski a fost la fel de tranșant față de cazurile de tortură imputate armatei americane în Iraq. Bukovski comisese, încă o dată, dar în altă variantă, păcatul suprem. Nu mult mai tîrziu, a venit și acuzația de imoralitate. Bukovski a fost acuzat într-un dosar de deținere de pornografie cu imagini de copii, după o situație care amintește de pățaniile frecvente ale figurilor publice radicale și indezirabile în Occident. Dosarul nu a fost finalizat în justiție. Bukovski a murit pe 27 noiembrie, ignorat, marginalizat și uitat.
În urma acestui caracter neînduplecat, rămîne o lecție grea și aproape inaccesibilă: în fața răului absolut, împotrivire absolută. Uitarea care va continua să îl înconjoare pe Bukovski e vechiul semnal defensiv al umanității incapabile să facă față adevărului și, adesea, propriilor idei.
Opiniile autorului nu coincid, neapărat, cu poziția Radio Europa Liberă
Facebook Forum