TRU. După 30 de ani, dispariția istoriei (II)

Dezinteresul senin față de istoria care a a dus libertatea, inclusiv libertatea dezinteresului senin față de istorie, e rezultatul unei transformări mai vaste decît căderea comunismului. Procesul a început, desigur, prin căderea comunismului și n-ar fi fost posibil fără această schimbare.

Între 1989 și 1991, au dispărut politica partidului unic și ideologia obligatorie a comunismului. Și au apărut, omologate de eliberarea politică, valorile nelimitate. Mai precis, dreptul general de a gîndi și trăi după criterii alese liber, modele adoptate prin reeducare democratică sau fără nici un fel de criterii. Acest tip de dezlegare sau, mai curînd această invazie de dezlegări, a produs, la început, un activism pro-democratic sincer, entuziast și cvasi-general.

A fost epoca angajamentului colectiv vizibil și dramatic. Romantismul acelei perioade s-a stins treptat și a fost înlocuit după 10 ani, în jurul lui 2000, de o realitate nouă: de o societate care a declarat lipsa constrîngerilor suficientă și a trecut de la politică la viața economică și personală.

Evident, asta nu poate face obiectul unui reproș. Mai mult, deplasarea de accent și interes de după 2000 e, în mare parte, rezultatul unei dezamăgiri sau al unei dezmeticiri, la capătul unei experiențe politice ratate. Noul regim politic a refuzat sau nu a putut să atingă nivelul promisiunilor din faza romantică. Generată de această deziluzie, decuplarea societății a continuat în forme tot mai variate și susținute. Așa de pildă, primele valuri de migrație au fost urmate, de la începutul anilor 2000, de un abandon în masă. Însă cel mai important fenomen generat de lipsa de realitate uamnă și socială a revoluțiilor din 1989 lucra la alt nivel, cu efecte devastatoare.

Astfel, eliberarea de tutela ideologică și dreptul la viață cu sau fără valori a devenit, curînd, o capcană care a suprimat noțiunea elementară de cultură. Situația de aservire a sistemului de educație sub comuniști a generat forme grotești de îndoctrinare dar a menținut convingerea generală și aproape superstițioasă asupra importanței educației și culturii. După 1989, spațiul a rămas gol. Odată eliminată dogma comunistă, nimic nu a luat locul valorilor de bază: nici famililia, nici biserica, nici civismul democratic. Educația în sine nu a supraviețuit acestei absențe și, din acest motiv, sistemul de învățămînt a degenerat rapid, pînă la limita dispariției, în țări ca România și Moldova.

O parte majoră a generațiilor noi a crescut în afara unei educații propriu-zise și asta a grăbit apariția a două trăsături generale. Mai întîi, un hedonism real, acolo unde banii au permis-o, sau imitiativ, acolo unde presiunea și nevoia de prestigiu au cerut-o. Apoi, o ignoranță nemeritată, dar impusă de deraierea sistemului de învățămînt. În ambele cazuri, prima victimă a fost ideea de cultură. Adică impresia sau credința după care istoria, alături de alte lucruri nepalpabile, contează și merită respect.

Generațiile vechi au rămas cu judecățile și prejudecțile lor. Unii regretă certitudinile comunismului. Alții adună frustrări încercînd, fără succes, să transmită generațiilor noi mesajul despre ororile comuniste și importanța trecutului. La rîndul lor, generațiile noi nu mai au sau cred că nu mai au probleme care vin din trecut. La un loc, toate aceste transformări au fixat un cadru istoric și cultural fără istorie și cultură, în care substanța momentului 1989 nu mai are sens. Mai mult, în acest cadru nou, însăși existența istoriei e o ipoteză fără vreo importanță anume.

Opiniile autorului nu coincid, neapărat, cu poziția Radio Europa Liberă