TRU: Johnson și civilizația (II)

Săptămîna viitoare, au loc alegeri parțiale și, dacă partidul Conservator pierde, majoritatea va ajunge la limita minima: 1 loc. Negocierile cu Uniunea Europeană nu sînt cu nimic mai promițătoare. Vreme de 3 ani, UE a avut timp să înțeleagă că poziția fixă și refuzul compromisului sînt cea mai bună variantă de joc în raporturile cu guvernul britanic.

Împreună cu aliații ei taciți din Parlamentul și Guvernul britanic, UE a construit un acord care a păstrat doar numele divorțului și a asigurat o coabitare de neeacceptat pentru cei ce au votat despărțirea. Acest acord detestat a ruinat partidul Conservator, a doborît guvernul Theresei May și l-a adus la putere, în condiții extreme de dificile, pe Boris Johnson. UE s-a obișnuit, deja, cu ideea că a jucat perfect și că nu are altceva de făcut decît să continue la fel. E, probabil, o iluzie.

Marea Britanie e mult mai importantă decît își poate imagina UE, mereu orbită de prestigiu și rău văzătoare în materie de startegie. Dacă va continua același joc și va refuza orice schimbare în acordul cu Marea Britanie, perspectiva unei despărțiri fără termeni agreați, așa numitul no-deal, devine tot mai credibilă. Boris Johnson a anunțat că e pregătit pentru un no-deal și, dacă asta va fi soluția, efectele vor fi formidabile. În Marea Britanie, o despărțire prin no-deal va fi salutată de electoratul conservator și îi va permite lui Johnson să organizeze alegeri noi, cu șanse foarte mari de cîștig. Conservatorii vor recupera terenul pierdut și, poate, o vor face sub alt nume, după ce vor fi părăsiți de facțiunea pro-UE. Un nou Partid Conservator, ca partid naționalist englez, va fi mult mai puternic și mai liber în mișcări.

UE va avea de pierdut masiv pe teren strategic. Marea Britanie se va apropia automat de Statele Unite și e de notat că se vorbește, deja, de trei întrevederi Trump-Johnson, pînă în septembrie. E posibil ca UE, aflată într-o pasă de euro-fundamentalism fervent, să facă exact aceste mișcări și să refuze compromisuri noi în negocierile cu Marea Britanie. În acest moment, Boris Johnson e, deci, un Prim Ministru prins între dogmatismul diplomatic al UE și fragilitatea sau chiar confuzia Parlamentului britanic. Johnson va trebui să operze un miracol pentru a pune capăt acestui blocaj și pentru a da alegătorilor Brexitul așteptat. Însă miracolele sînt posibile în politică, dacă politicienii au viziunea și voința necunoscute generației anterioare.

Boris Johnson a început energic și a rostit cel mai vehement discurs de inaugurare al unui Prim Ministru britanic. Johnson a promis că va obține un Brexit real, nu simulat și a anunțat un program imediat de regenerare națională, bazat pe reduceri de impozite, investiții și alte măsuri care anunță sfîrșitul austerității. Johnson mizează pe relansarea economică și morală a Marii Britanii care suferă, ca atîtea alte state occidentale, de un pesimism profund, mascat în cultul subvențiilor, al asistenței și controlului strict reglementat de autorități naționale sau supranațioanle.

Johnson vrea să contrazică și să învingă rețeta sacră a UE, care spune că autonomia e imposibilă și că numai tutela birocratică poate da rezultate - mai precis, un tip de confort care exclude răspunderea democratică. Johnson pariază pe regăsirea și relansarea faimoasei tradiții de autonomie și inițiativă britanică. Imaginea fixată de media și de rețelele soicale a făcut tot mai puțin prețuită și vizibilă această tradiție.Dar asta nu înseamnă că ea a dispărut. În fond, victoria nescontată a Brexitului la referendum spune tocmai asta: că tradiția de autonomie și inițiativă e vie în Marea Britanie, dar rămîne neconsultată și neluată în seamă. A fost nevoie de un referendum pentru ca dimensiunile acestei realități să devină clare. Pe această realitate se sprijină încercarea lui Boris Johnson, un Prim Ministru britanic aflat într-o situație pînă acum necunoscută: partener de singurătate cu prorpia națiune printre instituții ostile sau indiferente. Johnson repetă situația și pregătește rețeta lui Donald Trump. Președintele american a găsit aceeași situație, are aceiași aliați și aceiași adversari. Adevărat, Trump e un personaj mult mai puternic și mai independent decît Johnson, iar America a reținut în mai mare măsură decît Marea Britanie tradiția de independență cetățenească. Însă, atît Statele Unite, cît și Marea Britanie sînt construite dintr-un material istoric net diferit de ce e, azi, Uniunea Euroepană. Și s-ar putea ca această diferență de civilizație să fie decisivă.