Trudi Dumitrescu, cunoscută sub numele de „Ioana Crișan”, este una dintre vocile Europei Libere care s-au auzit la microfon relatând, în zilele lui decembrie 1989, informații legate de începutul Revoluției în România și despre desfășurarea evenimentelor de la Timișoara și de la București.
Trudi Dumitrescu își amintește, la 30 de ani distanță, cum a aflat că, la Timișoara, a început să se tragă și, mai apoi, care a fost atmosfera în redacția Europei Libere, inclusiv după ce s-a aflat că Ceaușescu a căzut.
Născută în 1943, în România, tânăra Trudi Dumitrescu pleacă, la începutul anilor ‘60, împreună cu părinții în Germania. La scurtă vreme, reușește să obțină un post de crainică la Radio Europa Liberă, al cărei sediu se afla la Munchen. „Nu aveam niciun fel de tangență cu această meserie de crainic, din contră, fusesem foarte timidă și mă consideram total netalentată”, povestește Trudi Dumitrescu. Pentru protejarea celor care lucrau la Radio, exista obiceiul ca fiecare dintre cei care apăreau pe post, să își ia pseudonime. Așa a devenit Trudi Dumitrescu, Ioana Crișan.
Ani mai târziu, Neculai Constantin-Munteanu, una dintre vocile cele mai ascultate ale programului „Actualitatea Românească” al Europei Libere, spunea despre ea, într-un interviu, că avea „calitatea extraordinară că-i puteai da un text foarte greu cu câteva minute înainte de a intra în emisiune şi putea să-l citească dintr-un foc, ba chiar putea să-l facă mai inteligent decât era”.
Europa Liberă: Cum ați simțit vântul schimbării în anul 1989?
Trudi Dumitrescu: „Se prevedea, de fapt. Îl simțeam pentru că, rând pe rând, au căzut toate regimurile comuniste din toate celalte țări. Or, era imposibil să rămânem numai noi, România și Bulgaria, pe dinafară. Era clar că ne va veni rândul și nouă. Sigur nimeni nu putea să prevadă exact cum va decurge această schimbare, însă era clar că trebuia să vină.”
Europa Liberă: Dacă ar fi să dăm timpul înapoi și să ne amintim de acel decembrie 1989 – era decembrie, iar lucrurile curg mult mai liniștit în Germania. Când și cum ați aflat despre Timișoara, despre primele evenimente?
Trudi Dumitrescu: „Încerc să fiu cât mai concisă, fiindcă este o poveste foarte frumoasă. În Germania, înainte de Crăciun, cele patru duminici, se numesc duminicile de Advent. Se adună foarte familiile, beau cafea, se mănâncă fursecuri, e foarte frumos. Și aveam în vizită familia Cunea, pe Sorin Cunea [realizatorul emisiunii „Radio Magazin”] și pe Luiza Cunea [lucra la redacția Știri] și încă o pereche care nu erau de la Radio. Și sună telefonul. Era un prieten de-al tatălui meu, dar mult mai tânăr decât părinții mei, avea între vârsta mea și a părinților mei, timișorean de origine. Și îmi spune : «Eu am auzit că la Timișoara sunt împușcături, tu știi ceva?»
Eu fusesem liberă în ziua aceea, habar nu aveam. Și i-am spus să mă sune peste o jumătate de oră, că am să dau telefon la redacție și am să mă interesez. Și, într-adevăr, am dat telefon la redacție și mi-au spus colegii că venise o singură știre, dar nu era clară încă, nu se putea da pe post, că sunt împușcături la Timișoara. Și atunci ne-am dat seama că începe și la noi ceva.
Imediat ne-am îmbrăcat ne-am dus toți patru, bineînțeles soțul meu împreună cu noi, la Radio. Venise o singură știre, dacă nu mă înșel era de la Tanjug [agenția de știri din Serbia] în care se spunea că erau împușcături și neliniște în Timișoara. Luiza Cunea s-a așezat pe post de dactilografă, cu toate că nu era, și Sorin Cunea și cu mine am intrat în studio. S-a cerut prelungirea orelor de emisie toată noaptea. Sorin Cunea și cu mine am stat toată noaptea în studio și nu aveam ce da decât această unică știre, care fusese confirmată. La Radio Europa Liberă nu puteai da o informație sau o știre decât dacă era în prealabil confirmată de două mari agenții de presă internaționale. Nouă, dacă ne venea o fițuică de undeva sau un telefon, nu aveam voie să o difuzăm. Or, această știre de la Tanjug fusese deja confirmată și o citeam tot pe aia, între dădeam muzică, iar mai repetam un comentariu de cu seară. Mă rog, așa am petrecut prima noapte, de 16 decembrie la microfon.”
Europa Liberă: Ce a urmat apoi?
Trudi Dumitrescu: „A doua zi deja știrile se întețeau. S-au format echipe de câte patru redactori care intrau pe rând live. În toate birourile noastre s-au instalat de urgență niște difuzoare care transmiteau non-stop Radio București. În plus, veneau deja știri de la agențiile internaționale. Mai aveam și o agenție de monitorizare care reținea tot ce se asculta și erau bătute apoi rapoarte la mașină. Informațiile se întețeau, colegii mei mai primeau telefoane, deja veneau telefoane în direct din România, direct în studio. Au fost zile extraordinare. Adică zilele de la Revoluție și după cutremur pe care le-am prins din prima secundă au fost cele mai „emoționante” momente din cariera mea la radio.”
Europa Liberă: Cât timp ați lucrat atunci?
Trudi Dumitrescu: „Având copii încă destul de mici, îmi luasem concediu două săptămâni. Am rugat să mi se taie acel concediu pentru că nu aș fi putut să stau liniștită acasă în timp ce în România, vorba aceea, clocotea toată țara. Câte ore am lucrat practic? Nu știu. Teoretic nu știu, dar practic am fost acolo 24 de ore din 24.”
Europa Liberă: Vă mai amintiți perioade tensionate, după momentul de la Timișoara?
Trudi Dumitrescu: „Au fost zile în șir după aceea, până i-au prins pe Ceaușești care, după aceea, au fost executați. Veneau telefoane deja. Era liber, lumea telefona, era mult mai ușor... Adică era un contact direct cu lumea din România.”
Europa Liberă: Care au fost reacțiile după căderea Ceaușeștilor?
Trudi Dumitrescu: „Nici nu am cuvinte să vi le descriu. Redacția noastră era la etajul I și la parter era o parte din conducerea americană. Sigur că erau și ei informați, dar nu chiar ca noi, care aveam în toate birourile difuzoare și eram la secundă informați. Când s-a aflat că au fost prinși, toți am ieșit din camere pe coridoare, săream la un metru înălțime, plângeam și râdeam în același timp. Și cred că a trepidat toată clădirea pentru că au venit americanii de sub noi să vadă ce s-a întâmplat. A fost un moment de neuitat. După scurt timp, un coleg a venit și ne-a zis să mergem la poartă. Ne-am dus și acolo veniseră, nu știu dacă exagerez spunând sute, dar foarte multe zeci de persoane cu flori, cu șampanie să ne felicite, ca și cum noi am fi învins. Și poate că un rol important l-am avut totuși și noi.”
Europa Liberă: Cum ați regăsit România după Revoluție?
Trudi Dumitrescu: „Au fost momente atât de emoționante, mi-a fost un dor nemaipomenit de țară. M-am dus singură [în primăvara lui 1990] și am stat 10 zile. Am fost în casa în care am copilărit, la liceul meu...
M-am întâlnit doar cu două colege de liceu care mi-au spus: «nu vezi ce gropi sunt, nu vezi ce mizerie? Uită-te la autobuze că nu poți pune mâna pe o bară să te ții, că te lipești de ele». Vă mărturisesc că eu nu vedeam nimic, vedeam totul în roz, era atât de bine, de frumos, eram atât de fericită că nu vedeam nimic rău. M-am mai întors de două- trei ori și am început să le văd. Dar prima mea escapadă în România liberă, a fost foarte emoționantă.”
Europa Liberă: Cum percepeați viitorul Europei Libere? Uitându-ne înapoi, odată Revoluția terminată, părea că rolul Europei Libere se încheiase?
Trudi Dumitrescu: „Atunci, în primele luni, nu ne gândeam că o să se închidă. Dar visul vieții noastre care a fost? Ca România să devină liberă, să fie democrație, ca oamenii să aibă dreptul la cuvânt, la informație, să aibă dreptul să călătorească. Sigur că toate acestea s-au împlinit.”
Europa Liberă: Ce ar trebui să învețe tinerii născuți după 2000 din Revoluția română? Pentru ei este doar o lecție de istorie sau o frântură din ceea ce au auzit de la părinți.
Trudi Dumitrescu: „Să învețe, în primul rând, de la parinții lor care au trăit perioada de dinainte, care au suferit foarte mult. Ar trebui să se mai uite la filme documentare, filme cutremurătoare [despre Revoluție și despre comunism]. Pot să învețe din aceste lucruri. Ei acum sunt liberi, pot călători, au libertatea de a-și alege un serviciu.”
Facebook Forum