Rădăcinile politicii iraniene a lui Donald Trump este titlul analizei din Le Monde, care estimează că miliardarul devenit președinte a fost profund marcat de criza ostatecilor din 1979 și de a doua criză a petrolului. „Acest președinte versatil, în stare să amenințe că va distruge Coreea de Nord, ca la mai puțin de un an după aceea să îl umple de elogii pe Kim Jong-un, face totuși dovada unei continuități de netăgăduit în chestiunea Iranului.” Le Monde subliniază în același timp că marea influență actuală a Iranului în Orientul Mijlociu a fost declanșată de invadarea, în 2003, a Irakului de către SUA și întărită de ne-intervenția în Siria, 10 ani mai târziu.
Autant en emporte Levant
Miercuri, însă, a fost o zi bună pentru planetă, dat fiind că Trump a dat înapoi de la declanșarea unui conflict. Trump a spus, cum o rezumă Politico, că se pare acum că Iranul „dă înapoi” (“Iran appears to be standing down”). Cum o remarcă într-un alt articol același site american bazat la Bruxelles, Politico, întregul mesaj televizat al lui Trump părea scris Obama, pe care altminteri Trump îl terfelește ori de câte ori are ocazia. Ba chiar, Trump a părut deodată că și-a pierdut interesul în întreaga regiune a Orientului Mijlociu și a anunțat că le-a cerut aliaților din NATO „să se implice mai mult” acolo, mai ales că regiunea e situată mai aproape de Bruxelles, sediul Alianței, decât de Washington.
Trump a sugerat în același timp că toate țările (din NATO și din UE) ar trebui să abandoneze acordul nuclear cu Iranul, acord care reprezintă singurul succes diplomatic al UE în zonă. Succes îndepărtat, însă, într-atât că noua Comisie Europeană a Ursulei von der Leyen rămâne tăcută. Criza cu Iranul este una bilaterală, între Washington și Teheran. Bruxelles nu mai e de mult o escală.
Sigur, în singurul său comunicat în privința crizei, von der Leyen a cerut să nu se ajungă la arme și să fie folosită diplomația, adică exact ceea ce a făcut Trump, însă pe de altă parte acesta nu avea nevoie de morți americani într-un an electoral.
Trump – rău văzut în afara SUA
Asta nu înseamnă însă că Trump a devenit deodată un adevărat lider al lumii libere. Ultimul sondaj publicat de Pew Research arată că două treimi din cei intervievați în afara SUA nu au „niciun fel de încredere” în aptitudinile politice și diplomatice ale acestuia. Sondajul a fost realizat în 33 de țări, din primăvară până în toamna lui 2019.
Camera Reprezentanților, dominată de adversarii democrați ai lui Trump, va vota astăzi la Washington pentru a-i reduce acestuia puterile și atribuțiile în eventualul caz al declanșării unui război.
London calling
Miercuri a mai fost o zi bună și pentru Brexit. Ursula von der Leyen, în vizită la Londra, i-a spus lui Boris Johnson că UE este gata să lucreze cu guvernul lui pentru a pune pe picioare un acord comercial „fără precedent”, acord „lipsit de orice cote și posibilități de dumping”. Ea a mai spus însă că nu a rămas suficient timp pentru a discuta toate detaliile acordului până la termenul legal, care e sfârșitul acestui an, așa încât vor trebui “„avorizate unele priorități”.
Vizita Ursulei von der Leyen la Londra pare să fi trecut aproape cu totul neobservată de presa britanică. Venerabilul cotidian conservator The Times are însă un comentariu în care Boris Johnson e sfătuit să nu repete erorile comise de predecesoarea sa, Theresa May, în negocierile comerciale cu UE.
Ghosn with the wind
Presa franceză relatează pe larg despre prima conferință de presă dată miercuri după-amiază, în Liban, de fostul CEO al Renault-Nissan, Carlos Ghosn, care în ajunul Anului Nou a reușit să fugă din Japonia, unde risca ani grei de închisoare într-o celulă de 11 mp.
Într-o anchetă, Le Figaro explică în detaliu de ce nicio firmă franceză de bodyguarzi și spioni (barbouzes) n-ar fi acceptat riscurile la care s-a supus, contra multor milioane, o companie privată fondată de foști militari americani, pentru a-l exfiltra pe Carlos Ghosn din Japonia în niște condiții demne de cel mai neverosimil film de acțiune.
Film de acțiune, tocmai!... Săptămânalul politico-satiric francez Le Canard enchaîné are, la rubrica sa de cinema, o scurtă cronică a filmului lui Corneliu Porumboiu La Gomera, care tocmai are premiera într-o serie de săli din Franța.
La Gomera (Les Siffleurs), acel film care lasă spectatorul perplex: „Un polițist taciturn debarcă într-o insulă din Canare, unde o femeie foate frumoasă îl pune să învețe o veche limbă fluierată, care îi permite să comunice în ascuns, pentru a recupera prada pitită...”
Le Canard întreabă: „Poate oare o poveste cârpită, care nu stă în picioare, să dea un film bun? În orice caz, asta ne face să călătorim: din insulele Canare la Singapore, trecând prin București !... După câteva filme elegante, controlate, Corneliu Porumboiu se lasă dus de un capriciu de regizor. Cu riscul ca spectatorul să se piardă în labirintul unei intrigi fistichii și trase de păr. În ritmul ăsta, filmul Les Siffleurs îl cam lasă pe spectator fără suflu.”
Le Canard produce însă o notă discordantă în Franța, într-atât presa intelectuală, de la Le Figaro la Libération, e unanimă în a saluta reușita filmului. Libération are nu doar o cronică extravagant de laudativă a filmului, dar și un interviu cu Corneliu Porumboiu, în care acesta spune că „Limbajul fluierat codează limbajul vorbit, iar cinematografia face același lucru: codează realitatea.”
Presa franceză de specialitate se pierde apoi în nenumărate referințe și trimiteri culturale și speculații despre limbaj și Slavoj Žižek, când în realitate acel sistem de note fluierate din insula Gomera și din film nu este un „limbaj”, ci se confundă acolo limbajul cu un cod de criptare, un soi de Morse, ceea ce Slavoj Žižek ar fi spus imediat.
Žižek, tocmai!... Revista lunară Magazine Littéraire are în numărul său pe luna ianuarie un întreg dosar despre Cei zece filozofi care influențează lumea noastră, iar slovenul vedetă Slavoj Žižek se află, evident, proțăpit printre ei.
Afară de Slavoj Žižek, printre cele zece nume câteva erau cu totul previzibile, oameni care au filozofat de-a lungul întregului secol trecut și care surprinzător sunt încă în viață, precum Jürgen Habermas sau John Searle. Lipsesc însă de acolo multe nume pe care le-am fi așteptat. Lipsește, mai întâi, Noam Chomsky, deși explicația dată de revistă e convingătoare, și anume că Chomsky e mai degrabă un critic al societății occidentale (și un mare lingvist) decât un filozof în sensul autentic al termenului. Lipsesc însă și nume importante precum germanul Sloterdijk sau francezul Michel Onfray (acesta fiind lăsat deoparte mai degrabă dinadins, dată fiind guerrilla sa încăpățânată împotriva întregului establishment cultural francez).
Despre Žižek, Magazine Littéraire spune că „pentru că se ocupă cu un tupeu dement de subiectele cele mai heteroclite -- „necesara intoleranță”, moștenirea eliberatoare și perversă a creștinismului, opera lui Lacan, căruia i-a fost elev, filmele lui David Lynch și serialele de televiziune – slovenul Slavoj Žižek e marginalizat uneori. Dar când toată lumea îl credea sfârșit, el țâșnește înapoi cu o nouă provocare. În realitate, ceea ce caută el este să destabilizeze. El râde chiar de criticile care-i sunt adresate, dându-le dreptate, un caz aparte în filozofia contemporană.”
Facebook Forum