Dnipro, Ucraina -- În jurul orei 1:30 dimineața, pe 6 decembrie, o explozie m-a trezit în apartamentul mamei mele, pe o stradă centrală din orașul meu natal. Explozia s-a auzit aproape și a fost urmată de altele.

Când m-am dus în camera mamei să o întreb dacă ar trebui să ne adăpostim în subsolul blocului cu nouă etaje, construit de sovietici, ea a ignorat ideea. „Acelea sunt doar Shahed [drone]. Așa le doboară”, a spus ea.

„Putem merge pe holul apartamentului nostru... dacă vrei. Are un perete portant”, a adăugat mama mea, Tetyana, care are 50 de ani. Mi-a sugerat să verific canalele locale de Telegram care monitorizează atacurile rusești ca să văd încotro se îndreptau dronele.

Raidul aerian a durat toată noaptea și, până dimineața, o rachetă lovise o zonă din apropierea orașului. În următoarele două zile, stâlpi groși de fum au plutit deasupra zonei, în timp ce elicopterele erau desfășurate pentru a stinge incendiile declanșate de atac.

Depozitele în care se țineau bandaje și anvelope au fost lovite, în timp ce resturi dintr-o altă rachetă au fost găsite împrăștiate pe un loc de joacă pentru copii dintr-un parc aflat la zece minute de mers pe jos de casa noastră.

„Niciun adăpost nu te-ar salva”

Un important centru industrial și un nod cheie pentru voluntarii care sprijină eforturile de apărare, al patrulea oraș ca mărime al Ucrainei se află la aproximativ 100-120 de kilometri de liniile frontului, mai la est și la sud. A fost mult timp una dintre cele mai frecvente ținte ale atacurilor aeriene rusești.

În cei aproape patru ani de când Ucraina a fost invadată de Rusia, locuitorii din Dnipro s-au obișnuit cu amenințarea constantă a morții și au devenit pricepuți în a evalua pericolul. Am observat acest lucru în timpul unei vizite de trei săptămâni în oraș, pe măsură ce iarna se instala.

Nu mai fusesem în Dnipro din vara anului 2022 - la câteva luni după invazia din 24 februarie - și există unele diferențe vizibile, cum ar fi adăposturile de beton supraterane care se află acum pe multe străzi.

Dar este rar ca oamenii să intre efectiv în acele structuri, mi-a spus Daniil, un tânăr de 21 de ani, care a studiat turismul la universitatea locală.

„Nu te poți proteja cu adevărat de rachete. Niciun adăpost nu te-ar salva de o lovitură directă”, mi-a spus el în timp ce stăteam într-o cafenea plină de oameni pe malul stâng al râului care dă numele orașului.

Capitala unei provincii care se învecinează cu regiunile Donețk, Zaporijia și Harkov, toate parțial ocupate de forțele rusești, Dnipro este amenințată zilnic de rachete și drone, chiar dacă destinația lor finală este în interiorul Ucrainei, mai spune Daniil.

„Dacă lansează ceva din sud sau din est, este aproape sigur că avem o sirenă de raid aerian. Este pur și simplu imposibil să reacționezi la ea de fiecare dată.”

În unele cazuri, nu există timp de reacție, adaugă el.

Pe 1 decembrie, o rachetă a lovit orașul în jurul orei 10:00, la doar câteva minute după ce a fost anunțată alerta. Patru persoane au fost ucise și alte 45 rănite.

În momentul impactului, mă aflam într-un rând de mașini care așteptau la un semafor roșu. Nimeni nu a intrat în panică, chiar dacă pericolul imediat nu trecuse.

„Chiar este ruletă rusească”, m-am gândit, citind pe Telegram despre posibilitatea unui al doilea atac în orice moment.

Când am intrat în clădirea unde lucrează mama, la scurt timp după aceea, oamenii stăteau în fața birourilor lor și își arătau unii altora imagini care apăreau pe rețelele de socializare cu urmările atacului.

Încercând să pună cap la cap ce se întâmplase înainte de declarațiile oficiale, oamenii își sunau familiile. O singură întrebare răsuna pe coridoare: „Ești bine?”.

Pe măsură ce canalele care monitorizează atacurile rusești au început să raporteze că nivelul de pericol a scăzut ușor, grupurile de oameni s-au dispersat, iar toată lumea s-a întors la muncă: viața a revenit la normal, sau la ceea ce se consideră normal în Dnipro în aceste zile.

Întuneric la amiază

Dnipro nu este un oraș de pe linia frontului, dar fiecare an al războiului a apropiat trupele ruse, iar viața arăta diferit în decembrie 2025 față de 2022. Și sună diferit.

Soldații care veneau și plecau pe front; panouri publicitare care promovau serviciul militar în cele mai cunoscute brigăzi militare din Ucraina; clădiri avariate, acoperite cu panouri de placaj – toate acestea semnalau prezența războiului.

Cu toate acestea, casele restaurate după loviturile de rachete se aflau alături de complexe rezidențiale moderne, construite recent, precum și de parcuri și restaurante, care continuă să apară în tot orașul.

În ciuda atacurilor frecvente, mulți locuitori ieșeau în continuare seara până în ultimele ore înainte de închiderea traficului, care începe la miezul nopții.

Adesea, însă, luminile din locurile populare erau stinse, iar străzile orașului erau pline de zumzetul generatoarelor instalate în fața majorității cafenelelor și magazinelor. Trecând pe lângă ele, abia dacă poți auzi persoana cu care vorbești.

Pe fondul intensificării atacurilor rusești asupra infrastructurii energetice a Ucrainei, Dnipro urmează acum un program de întreruperi progresive pentru a economisi energie electrică - și ocazional se confruntă cu pene complete de curent.

Mii de apartamente sunt lăsate în întuneric și în frig mai mult de 12 ore pe zi, programul fiind ajustat periodic.

Incapabili să gătească, să facă duș cu apă care să nu fie rece ca gheața sau să îndeplinească alte sarcini zilnice, unii locuitori apelează la invertoare de energie, al căror cost începe de obicei de la aproximativ 1.000 de dolari. Un cost pe care nu și-l poate permite toată lumea.

„Economisește o parte din energie cât timp o avem și o reproduce când nu o avem”, mi-a spus Volodimir, în vârstă de 23 de ani, muncitor la o fabrică, în timp ce îi vizitam apartamentul.

„Familia mea mi-a dat un invertor de Anul Nou acum câțiva ani”, a spus el. „A fost un cadou minunat, având în vedere realitatea noastră. Chiar dacă este unul dintre modelele mai scumpe, nu poate face față tuturor nevoilor, dar cel puțin avem lumină datorită lui.”

Și zgomotul? „E suportabil”, a spus Volodimir. „Se aude ca și cum cineva își usucă părul în cealaltă cameră.”

„Sufletele lor sunt încă acolo, în linia întâi”

De la începutul agresiunii militare a Rusiei, acum mai bine de un deceniu, în Donbasul apropiat - regiunile Donețk și Luhansk - Dnipro s-a mobilizat pentru a sprijini forțele Ucrainei, depășite numeric și mai slab înarmate, într-un efort de a rezista unor noi incursiuni.

Acum, pe măsură ce invazia la scară largă continuă, Armata Ucrainei a crescut ca număr, armament și experiență, dar rolul orașului – încă în mare parte vorbitor de limbă rusă – nu s-a schimbat.

Dnipro găzduiește mii de refugiați din estul și sudul țării și sute de soldați răniți. Organizațiile locale de voluntari lucrează non-stop pentru a-i sprijini pe cei strămutați de război și pentru a aproviziona brigăzile din prima linie.

Serhii Kramarenko, un voluntar în vârstă de 43 de ani, mi-a spus că vizitele pe front și apelurile telefonice non-stop de la soldați, rude și alți civili, la care „este înfricoșător să răspunzi”, au devenit o parte constantă a vieții sale.

„Aceasta a devenit o cruce pe care o purtăm în fiecare zi”, a scris Kramarenko într-un mesaj pe Telegram. „Întâlnim mame care trăiesc de la un apel telefonic la altul. Soldați care privesc direct prin tine, pentru că sufletele lor sunt încă acolo, în linia întâi.”

În timp ce medicamentele, hainele și hrana sunt necesare zilnic, sute de oameni care au fugit din regiunile sfâșiate de război spre Dnipro au nevoie și mai mult de altceva, a spus Serhii: de apropiere umană.

„Munca a devenit mai liniștită, mai grea și mai profundă. Pentru că în spatele fiecărei cereri există o durere umană reală”, a spus el. „Oamenii de aici trăiesc între un trecut distrus și un viitor înfricoșător.”

Dincolo de Dnipro, mai aproape de linia frontului, oamenii cer un singur lucru. „Să supraviețuiască”, a adăugat el. „Nu se vorbește despre confort acolo... Oamenii cer doar să nu fie uitați, pentru că uitarea ucide mai repede decât frigul și foamea.”

„Epuizarea nu înseamnă indiferență”

După aproape patru ani de lupte în plină desfășurare, oboseala războiului a făcut din ce în ce mai dificilă mobilizarea donațiilor financiare. Nici scandalurile de corupție la nivel înalt nu au ajutat.

„Nimeni nu se aștepta ca acest lucru să dureze atât de mult”, mi-a spus un antreprenor de 45 de ani din Dnipro, care strânge bani pentru armata ucraineană. Dar a spus că acest lucru nu a pus capăt donațiilor pe care le strânge pentru vehicule militare, drone și sisteme de război electronic.

„Oamenii sunt obosiți - acest lucru este evident”, a spus antreprenorul, care se numește tot Serhii și nu a dorit ca numele său de familie să fie publicat. „În același timp, epuizarea nu înseamnă indiferență.”

În ciuda semnelor zilnice ale războiului, orașul îmi amintea uneori de Ucraina din timpuri de pace. Și amintirile acelei perioade încă mă înconjurau.

Indicatoarele rutiere arătau distanța până la Donețk și Sevastopol, în Peninsula Crimeea - orașe ucrainene ocupate de mult timp de Rusia.

Zeci de magneți din toată Crimeea, locul preferat al familiei noastre când eram copil, erau atârnați pe frigiderul din apartamentul bunicilor mei. Multe alte suveniruri cumpărate acolo înainte de ocupația rusă erau împrăștiate prin camera în care am locuit odinioară.

Dar, spre deosebire chiar și de 2022, locuitorii nu mai cereau în mod vocal restabilirea granițelor Ucrainei din 1991, deși continuau să se opună în mod consecvent cererilor Kremlinului de a obține mai mult teritoriu și alte concesii care ar fi compromis suveranitatea țării sau chiar mai rău.

„Oamenii de aici nu mai vorbesc despre o victorie necondiționată”, a spus Serhii. „Încercăm doar să-i ajutăm pe apărătorii noștri să ne păstreze țara.”

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.