Directoarea unui spital psihiatric pentru persoanele cu dizabilități din Kiev își aduce aminte de greutățile suferite de angajații spitalului, de pacienți și de ea însăși în timpul invaziei Rusiei.
La cinci dimineața, pe 24 februarie, Maryna Ganitskaya a auzit un zgomot puternic al unei explozii și a realizat că invazia a început. Directoarea spitalului pentru pacienți psihiatrici și cu dizabilități din Borodeanka, la 50 de kilometri nord-vest de Kiev, a condus imediat spre institut după ce a realizat ce se întâmplă.
În cuvintele ei, iată ce s-a întâmplat mai apoi:
De-a lungul săptămânilor tensionate și pline de rapoarte privind invazia iminentă a Rusiei de la începutul lui 2022, m-am decis că voi rămâne cu pacienții în cazul unui scenariu de neconceput, iar acest scenariu chiar s-a întâmplat.
Spitalul este căminul a circa 350 de persoane vulnerabile. Lucrasem acolo de numai șase săptămâni, însă devenisem apropriată de personalul și de pacienții de acolo, mulți dintre care au nevoie de îngrijire constantă.
Dintre cei 250 de angajați, numai 10 mai rămăseseră: Deputatul meu, un notar, un muncitor al casieriei, câțiva bucătari și infirmieri, însă nici un medic. Mulți dintre angajați au rămas blocați în comunele care deveniseră deja zone de război.
Una dintre angajatele care a venit în ajutor își lăsase în urmă soțul cu cei patru copii. O altă angajată nu a reușit să dea de fiica ei care a rămas blocată într-un sat din apropiere, ocupat de Rusia. Aceștia sunt niște eroi care au luat decizia de a rămâne și de a îi ajuta pe pacienți - oameni răniți atât fizic, cât și sufletește.
Toată lumea a făcut ce a putut, dar fiecare a manevrat stresul provocat de război într-un mod diferit. Nu toată lumea se poate aduna suficient încât să efectueze sarcini la zi, cum este gătitul unui bol de terci, aprinderea unui foc, sau schimbarea unui scutec.
Războiul a avut un efect imediat asupra spitalului Borodeanka. În prima zi, Rusia a bombardat o locuință civilă de lângă spital. Explozia a fost atât de puternică încât nu a rămas nimic în urmă. Apoi, la începutul lunii martie, Rusia a bombardat mai multe clădiri de dimensiuni înalte din centrul orașului. Zgomotul și mirosul aminteau de o nebunie curată.
La începutul invaziei, localnicii și oamenii din satele apropriate au căutat ajutor și refugiu în spital. Într-unele zile au fost până la 800 de oameni adăpostiți în spital. Printre ei se numărau oameni care și-au pierdut rudele și locuințele. Unii i-au adus cu ei pe cei răniți și pe cei aflați pe moarte.
La data de 25 februarie, medicul-șef dintr-un spital din apropiere a telefonat și m-a rugat să îi primesc pe pacienții ei. Mai târziu în acea seară, 80 de persoane bolnave acut au sosit la spital. Printre aceștia s-au numărat și 14 copii diagnosticați cu autism. Copiii cu acest diagnostic sunt foarte sensibili și vulnerabili și au fost supuși unor încercări extrem de greu de îndurat. Acesta a fost cel mai deranjant aspect al meseriei. A trebuit să îi liniștim pe copii și să le promitem că totul va fi în regulă.
Pe 4 martie, am auzit la radio că trecerea în siguranță le va fi asigurată civililor, însă acest coridor umanitar nu a fost niciodată realizat. Totuși, mai mulți localnici din Borodeanka s-au învăluit în cearșafuri albe și au părăsit orașul pe propriul risc.
Pe drumul care trece pe lângă spital, au putut fi observate coloane de mașini rusești grăbindu-se înainte și înapoi. Uneori, puteau fi urmărite până la 500 de vehicule: camioane cu combustibil, sisteme de rachete Buk, vehicule de artilerie cu rachete Tornado, tancuri ș.a.m.d.
Pentru mine a fost dureros să văd cerul nopții luminat de la distanță de incendii la Bucea și Makariv. Am avut rude care locuiau în acele orașe. În timpul zilei, se vedeau fumuri și incendii și se auzea zgomotul bombardamentelor. Totul tremura. Era înspăimântător. Un lucru este să încerci să supraviețuiești de unul singur, însă este cu totul altceva când ești responsabil pentru alți oameni. Pacienții îi apucau pe îngrijitorii lor de mâneci întrebându-i, „Suntem deja morți? Este gata? Ne vor salva [soldații ucraineni]?
În spital exista o conexiune radio slabă către lumea de afară. Am ascultat știrile până am rămas fără baterie. Uneori puteam să ne sunăm rudele la telefon. Am învățat să ne încărcăm telefoanele de la bateriile mașinilor.
Uneori mă suna administrația armatei ucrainene, spunând, „Nu vă faceți griji. Facem tot posibilul să vă eliberăm. Ne aflăm în procesul de negocieri.” Le-am spus acest lucru pacienților pentru a îi liniști; au trăit din speranțe. Când exista conexiune la internet încercam să mențin o pagină activă pe rețelele de socializare, ca să rămânem activi și să arătăm care era situația în secție. Însă mai apoi Rusia a pornit dispozitivele pentru blocarea comunicării, iar conexiunea a fost pierdută.
Înaintea invaziei, pacienții violenți erau ținuți la ultimul etaj al spitalului, în pavilioane izolate și supravegheați constant. După 24 februarie, pur și simplu nu mai erau suficienți infirmieri, așa că pacienții au rămas nesupravegheați. Au spart uși și au început să se plimbe prin spital.
În timpul bombardamentelor, toată lumea s-a ascuns la subsol. A fost înghesuială dar a încăput toată lumea. Am stat jos, unii întinși, alții în picioare, lipiți unii de alții. Unii au plâns, alții erau în doliu.
Unii pacienții care erau mai capabili au fost desemnați să aibă grijă unii de alții. Unii au fugit din spital. S-au ascuns, iar într-un sfârșit s-au întors. Au spus că s-au speriat în timpul exploziilor. Unul dintre pacienții noștri a fost ucis de bombe. A fugit din prima zi, iar după ce trupele rusești au părăsit Borodeanka, a fost descoperit mort. Doi pacienți sunt încă dați dispăruți.
În primele zile ale războiului mai era curent în oraș, dar angajații centralei termice au fugit, iar încălzirea a fost întreruptă. Aveam câțiva cilindri de gaz pentru aragaz, însă era suficient pentru doar câteva zile.
Era atât de frig în interiorul spitalului încât toată lumea a înghețat; iți ieșeau aburi din gură, iar picioarele nu îți erau niciodată încălzite. Uneori găteam terci, borș și carne. Aveam găinile noastre dar nimeni nu a reușit să găsească mai multă pâine. Pacienții adunau firimiturile și le lingeau din palmă. A fost foarte greu. Nu știam cum să îi hrănesc mai mult pe oameni sau cât timp vom rezista.
La început, apa era adusă dintr-o fântână de pe terenul spitalului. Apoi au sosit soldații ruși care au consumat toată apa pentru propriile lor nevoi. Ne-a salvat lacul din spatele gardului spitalului, de unde am luat apă. Am fiert-o dar mulți oameni au făcut infecții intestinale. Am fost norocoși pentru că aveam medicamentele necesare.
De apă era nevoie pentru toalete, pentru igienă și pentru a avea grijă de pacienții bolnavi la pat. Apa era încălzită pentru a îi spăla, iar sticle cu apă caldă au fost puse în paturi pentru a îi încălzi măcar puțin pe pacienți.
Pe terenul spitalului era și o fermă: 30 de vaci, un cal, o capră, iepuri, găini. Contactul cu animalele are un efect pozitiv asupra psihicului pacienților. Am hrănit animalele și am avut grijă de ele și am muls vacile.
Pe 5 martie, 450 de pacienți se aflau în incinta spitalului, iar soldații ruși au spart porțile clădirii cu un vehicol SUV. Erau peste 60 de soldați ai lui Kadîrov din Cecenia și erau agresivi. Au alergat în jurul spitalului, au doborât uși și au intrat în camerele pacienților bolnavi. Mi-au spus că dacă găsesc un soldat sau vreo armă mă vor tăia în bucăți.
Țintuiți cu arma, pacienții au fost duși în curtea spitalului. Mie mi-au dat ordin să stau în mijloc și au îndreptat o armă spre mine, în timp ce unul dintre soldați filma. M-au întrebat, „Ești nazistă?”
Le-am spus: „Sunt ucraineancă! Dacă vreți să știți dacă sunt patriotă, atunci da. Îmi iubesc țara.”
Soldatul cecen a continuat: „Nu am venit ca să vă omorâm! Am venit să vă eliberăm de forțele naziste. Acum prizonierii vor putea merge la parada pentru victoria celui de al doilea Război Mondial, vor putea purta panglicile Sfântului Gheorghe și nu va mai exista nazism în țara voastră.”
Apoi soldații mi-au cerut să îi mulțumesc președintelui rus Vladimir Putin în fața camerei pentru că ne-a „eliberat de nazism.” Am văzut punctele roșii ale laserului îndreptându-se către pacienți; unii dintre ei plângeau de frică.
Soldații lui Kadîrov le-au interzis oamenilor să părăsească teritoriul spitalului, spunând că „dacă plecați, vom trage în voi,” și au încercuit zona. În jur se aflau echipamente militare cum ar fi mortare și puști snipper. I-am implorat să lase copiii să plece dar au refuzat. Pacienții au devenit scuturi umane.
În timpul invaziei, 13 oameni au murit în spital. Printre ei s-au numărat localnici și pacienții noștri. Cel mai des a fost vorba de oameni slăbiți de condițile invaziei. Am creat cruci pentru a semnala cine era îngropat unde. Asistentul meu și cu mine am înfășurat corpurile pacienților morți și i-am îngropat în pământul înghețat. Îmi voi aminti acea zi pentru totdeauna.
Pe 13 martie, m-am uitat pe geam și am văzut autobuze galbene pe drum. Începuse evacuarea! Înainte de a pleca, am dezlegat animalele astfel încât să poată găsi de mâncare.
Rușii s-au aliniat și s-au uitat în timp ce bolnavii au fost urcați la bordul autobuzelor. Pacienții cu adevărat bolnavi au murit în timpul haosului evacuării, în timp ce restul au fost transportați către diferite regiuni ale Ucrainei - fie către spitale supra-aglomerate, fie către familiile lor.
Odată ce m-am aflat în siguranță, mi-am contactat familia și am aflat că satul meu se afla încă sub ocupație, iar casa mea fusese avariată. Părinții mei se ascundeau de bombe la subsol, iar soțul și copiii mei au scăpat înotând prin râul înghețat.
„Când vei veni după noi?” Aceasta a fost prima întrebare pe care am auzit-o de la pacienții mei după evacuare. Mulți dintre ei nu s-au descurcat bine în afara spitalului de la Borodeanka. Au început să mă sune de la 5 dimineața încolo. Își făceau griji că spitalul nu va fi restaurat niciodată. Peste 20 de pacienți nu au reușit să se acomodeze într-un loc nou și au murit.
După ce au pierdut lupta pentru Kiev, soldații ruși s-au retras în luna martie. După eliberare, m-am întors la spital și am văzut munți de gunoaie și camere jefuite. O capră cutreiera coridoarele spitalului, iar calul nostru rumina în grădină.
În timpul verii, pacienții s-au întors acasă la spitalul lor psihiatric. Astăzi, întreabă uneori, anxioși, dacă rușii se vor întoarce. Mulți dintre ei au rămas cu ideea că trebuie să își facă rezerve de pâine. O ascund în sertarele de lângă pat.
