În mai anul acesta, se fac șaptezeci și șapte de ani de la nașterea lui Cornel Chiriac (1942–1975), cel care, mai întâi de la Radio România, apoi de la Radio Europa Liberă, a demonstrat că muzica rock poate submina sistemul pietrificat, că poate fi o formă de contestare a totalitarismului și de regăsire a demnității. A fost unul dintre jurnaliștii radio cei mai prețuiți de către legendarul Noël Bernard. Nu făcea doar emisiuni muzicale excepționale, ci organiza adevărate tribune ale libertății. A întruchipat paradigmatic ceea ce Monica Lovinescu a numit est-etica.
Atunci când în țară menestrelul de serviciu Adrian Păunescu se prosterna dizgrațios „cântând Conducătorul” și slăvind „libertatea comunistă” (o făcea încă înainte de al său „Cenaclu”, acolo însă lucrurile au ajuns la paroxism), Cornel Chiriac susținea valorile occidentale, pluralismul, transparența și diversitatea opiniilor. A trăit în adevăr, spre a relua formula extraordinar de pătrunzătoare a lui Havel. A fost iubit de milioane de tineri din România. O iubire ne-comandată, ne-regizată, ne-contrafăcută, precum în sinistrele spectacole-mamut ale „Cenaclului Flacăra al Tineretului Revoluționar”. Într-un fel, însăși înființarea „Cenaclului” lui Păunescu la mijlocul anilor ’70 era răspunsul nomenklaturii ideologice (PCR, UTC, UASCR) la contagioasa lecție de libertate propusă de realizatorul de la Radio Europa Liberă. Nu neg că au existat și artiști onești care au participat la circul păunescian. Au fost ori s-au lăsat înșelați. Manipularea grandilocvent-patriotardă a fost deopotrivă perfidă și grotescă. În mare măsură, prin emisiunile lui Cornel Chiriac de la Radio Europa Liberă, a prins ființă o contra-cultură a libertății în România.
Citeam cândva pe Hotnews.ro: „La 4 martie 1975 a fost înjunghiat lângă mașina sa, într-o parcare din Munchen. Vestea morții sale a fost o lovitură uriașă pentru iubitorii de muzică din România. Au apărut imediat zvonuri că fusese asasinat din ordinul regimului Ceaușescu, evident deranjat de emisiunile care promovau nu doar muzica bună, ci și ideile «subversive» ale lui Cornel Chiriac despre libertate”. Politrucii regimului erau, într-adevăr, turbați când venea vorba de muzica rock, de culturi alternative. Nu am întâlnit reacționari mai bătuți în cap, mai înguști la minte, decât ideologii comuniști din acele timpuri ale nesimțirii și nerușinării.
Ce puteau pricepe cei pe care poetul Geo Dumitrescu îi numea „tovarășul Gușă” și „tovarășul Ceafă”, ce puteau pricepe Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Cornel Burtică, Ion Iliescu, Petru Enache, Traian Ștefănescu, Pantelimon Găvănescu, Constantin Boștină, Suzănica Gâdea și Cornel Pacoste, servitorii ideologici ai dictaturii, din muzica formațiilor Pink Floyd, Creedence Clearwater Revival, Led Zeppelin, Deep Purple și Jefferson Airplane? Cum să tolereze ei atracția tinerilor spre Beatles, Rolling Stones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, José Feliciano? Intuiau un singur lucru: așa ceva, o asemenea debandadă este de nepermis. Nu e mult mai frumos și mai „indicat” să îngânăm balade revoluționare cu accente pretins patriotice? Limbajul muzicii rock este unul universal.
Tocmai de aceea regimurile comuniste l-au prigonit. Carta 77 a pornit ca mișcare de susținere a formației rock Plastic People of the Universe. Textele le scria, între alții, Martin Palouš, filosof arendtian și voegelinian, discipolul lui Jan Patočka. Havel l-a admirat pe Frank Zappa (și viceversa).
Probabil că arhivele DIE pot spune multe despre atentatul criminal la viața acestui soldat al libertății care a fost Cornel Chiriac. Dacă n-ar fi fost ucis, dacă ar fi apucat căderea dictaturii, nu mă îndoiesc că vocea lui Cornel Chiriac ar fi răsunat fără ezitare în favoarea rupturii radicale cu un sistem pe care l-a detestat și care, din nenorocire, a reușit să-l răpună. A fost un non-conformist, un spirit anti-totalitar, o conștiință liberă, opusul a ceea ce regimul încerca să impună drept model cultural. România democratică îi datorează imens.
