Ungaria a fost condamnată joi de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) pentru că a încălcat dreptul la azil prin crearea de „zone de tranzit".
CJUE consideră că „limitarea accesului la procedura de protecţie internaţională, reţinerea ilegală a celor care solicită această protecţie în zonele de tranzit, precum şi trimiterea într-o zonă de frontieră a cetăţenilor din ţări terţe aflaţi în şedere ilegală, fără respectarea garanţiilor în legătură cu procedura de expulzare, constituie încălcări ale legislaţiei Uniunii", conform unui comunicat de presă.
CJUE a cerut în mai eliberarea solicitanţilor de azil care se află în tabere din acest zone de tranzit la frontiera cu Serbia, considerând că aceștia erau reţinuţi fără motiv valabil. Solicitarea a determinat Ungaria să elibereze aceste tabere.
Cum s-au creat zonele de tranzit, considerate zone de detenție de Comisie
„Zonele de tranzit" Roske şi Tompa au fost create după ce Ungaria a ridicat garduri de sârmă ghimpată de-a lungul frontierei cu Serbia şi Croaţia în 2015, în timpul crizei migraţiei.
Ca reacție la criza generată de migrație și la sosirea unui număr mare de solicitanți de protecție internațională, Ungaria a adaptat reglementarea sa referitoare la dreptul de azil și la returnarea solicitanților de azil aflați în situație de ședere ilegală. Astfel, o lege din anul 20151 a prevăzut printre altele crearea unor zone de tranzit situate la frontiera sârbo-maghiară în care sunt aplicate procedurile de azil.
Această lege a introdus de asemenea noțiunea de „situație de criză generată de o imigrare masivă”, care conduce, atunci când o asemenea situație este declarată de guvern, la aplicarea unor norme derogatorii ca norme generale.
În anul 2017, o nouă lege a extins cazurile în care guvernul poate să declare existența unei asemenea situații de criză și a modificat dispozițiile care permit derogarea de la dispozițiile generale. În anul 2015, Comisia Europeană comunicase deja Ungariei îndoielile sale cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a reglementării maghiare în materie de azil.
Comisia impută Ungariei în special faptul că, „prin nerespectarea garanțiilor materiale și procedurale prevăzute de Directiva privind procedurile, de Directiva privind primirea și de Directiva privind returnarea, a limitat accesul la procedura de protecție internațională, a instituit un sistem generalizat de detenție a solicitanților de azil și a recurs la expulzarea lor forțată, pe o fâșie de teren de la frontieră, a solicitanților de azil aflați în situație de ședere ilegală, fără a respecta garanțiile prevăzute de Directiva privind returnarea. În acest context, Comisia a introdus o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în fața Curții, pentru a se constata că o parte substanțială a reglementării maghiare în materie încalcă anumite dispoziții ale acestor directive.”
Curtea, întrunită joi în Marea Cameră, a admis partea esențială a acțiunii introduse de Comisie în constatarea neîndeplinirii obligațiilor Ungariei.
Curtea a reținut că, totuși, de la depunerea acțiunii Comisiei Europene, Ungaria a închis cele două zone de tranzit, dar spune că „această închidere este lipsită de incidență asupra prezentei acțiuni, întrucât situația trebuie să fie apreciată la data care fusese stabilită de Comisie în avizul său motivat pentru remedierea lacunelor constatate, și anume 8 februarie 2018.”
În primul rând, Curtea statuează că Ungaria nu și-a îndeplinit obligația de a asigura un acces efectiv la procedura de acordare a protecției internaționale, întrucât solicitanții de azil care doresc să aibă acces, de la frontiera sârbo-maghiară, la această procedură au fost confruntați, în fapt, cu o cvasiimposibilitate de a-și depune cererea.
Această neîndeplinire a obligațiilor rezultă dintr-o coroborare a reglementării naționale, potrivit căreia cererile de protecție internațională nu pot fi depuse, ca regulă generală, decât în una dintre cele două zone de tranzit, cu o practică administrativă constantă și generalizată, instituită de autoritățile maghiare, care constă în limitarea drastică a numărului solicitanților autorizați care pot să intre zilnic în aceste zone.
În opinia Curții, existența acestei practici a fost demonstrată suficient de Comisie, care s-a întemeiat pe mai multe rapoarte internaționale.
În acest context, Curtea amintește că depunerea unei cereri de protecție internațională, înainte de înregistrarea, de introducerea și de examinarea acesteia, este o etapă esențială în procedura de acordare a acestei protecții și că statele membre nu o pot întârzia în mod nejustificat.
CJUE: Obligarea migranților de a rămâne în zonele de tranzit este detenție
Dimpotrivă, spune Curtea, statele membre trebuie să garanteze că persoanele interesate pot fi în măsură să depună o cerere, inclusiv la frontiere, de îndată ce își exprimă voința în acest sens. În al doilea rând, Curtea confirmă, astfel cum a statuat recent, că obligația impusă solicitanților de protecție internațională de a rămâne într-una dintre zonele de tranzit pe durata întregii proceduri de examinare a cererii lor constituie o detenție, în sensul Directivei privind primirea.
Odată făcută această precizare, Curtea statuează că acest sistem de detenție a fost instituit în afara cazurilor prevăzute de dreptul Uniunii și fără respectarea garanțiilor care trebuie, în mod normal, să îl încadreze.
Astfel, pe de o parte, Curtea amintește că situațiile în care este autorizată plasarea în detenție a unui solicitant de protecție internațională sunt enumerate în mod exhaustiv de Directiva privind primirea. Or, după ce a analizat fiecare dintre aceste situații, Curtea concluzionează că sistemul maghiar nu se încadrează în niciuna dintre ele.
Curtea a examinat în special ipoteza în care un stat membru poate plasa un solicitant de protecție internațională în detenție pentru a se pronunța cu privire la dreptul de intrare pe teritoriul său, această plasare în detenție putând avea loc în cadrul unor proceduri puse în aplicare la frontieră, pentru a verifica, înainte de a acorda un drept de intrare, dacă cererea nu este inadmisibilă sau dacă nu este lipsită de temei pentru anumite motive determinate.
Or, Curtea consideră că condițiile în care plasarea în detenție este autorizată în cadrul acestor proceduri la frontieră nu sunt îndeplinite în speță.
În plus, Curtea a respins și argumentul Ungariei potrivit căruia criza generată de migrație ar fi justificat derogarea de la anumite norme ale Directivei privind procedurile și ale Directivei privind primirea în vederea menținerii ordinii publice și a apărării securității interne.
Ungaria nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul Directivei privind returnarea, în măsura în care reglementarea maghiară permite îndepărtarea solicitanților de azil care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriu fără a respecta în prealabil procedurile și garanțiile prevăzute de această directivă, spune CJUE.
Ungaria nu a respectat dreptul, acordat, în principiu, de Directiva privind procedurile oricărui solicitant de protecție internațională, de a rămâne pe teritoriul statului membru în cauză după respingerea cererii sale până la expirarea termenului prevăzut pentru a introduce o cale de atac împotriva acestei respingeri sau, în cazul în care a fost introdusă o cale de atac, până la momentul pronunțării asupra acesteia, mai spune CJUE.
Astfel, Curtea arată că în ipoteza în care a fost declarată o „situație de criză generată de o imigrare masivă”, reglementarea maghiară supune exercitarea acestui drept unor modalități care nu respectă dreptul Uniunii, în special obligația de a rămâne în zonele de tranzit, care se aseamănă cu o detenție contrară Directivei privind procedurile și Directivei privind primirea. Pe de altă parte, în ipoteza în care nu a fost declarată o asemenea situație, exercitarea acestui drept este supusă unor condiții care, fără a fi în mod necesar contrare dreptului Uniunii, nu sunt prevăzute într-un mod suficient de clar și de precis pentru a permite persoanelor interesate să cunoască întinderea exactă a dreptului lor și să aprecieze compatibilitatea acestor condiții cu Directiva privind procedurile și cu Directiva privind primirea.
