Mulți dintre ucrainenii fugiți din calea războiului nu știau multe lucruri despre România. Imaginea românilor veniți cu mâncare caldă la graniță încă stăruie în mintea lor.
Liudmyla Kazanci are 39 de ani și e din Odesa. Acolo avea o casă frumoasă și un loc de muncă bun. Nu s-a gândit că va rămâne în România atunci când a trecut granița pe la Isaccea, în 2 martie 2022.
„Când a început războiul a trebuit să luăm o decizie, pentru că stăteam în subsoluri. Kuzei, copilul meu, avea atunci 5 ani. Iar prioritatea mea era să îi asigur un trai în siguranță. Și atunci am luat decizia să plec împreună cu el. Nimeni altcineva din familia mea nu a vrut să plece”, rememorează Liudmyla primele zile de pribegie.
Împreună cu fiul ei a trecut granița în România, dar a mers mai întâi în Bulgaria, cu destinația finală Turcia.
„La Istanbul am stat 3 luni ca turiști, apoi alte trei luni în Bulgaria”, spune femeia.
Soarta a făcut să primească un job de profesoară la un hub din București pentru copiii ucraineni. Având în minte primirea călduroasă a românilor, Liudmyla a acceptat și așa a ajuns din nou în România.
„Multe țări oferă ajutor ucrainenilor, dar, dacă e să comparăm cu ce se întâmplă în România, nu se compară. A fost o surpriză foarte mare cum ne-au întâmpinat românii. Îmi aduc aminte că pe 2 martie, când am intrat prima dată în România, era frig și era noapte”, povestește Liudmyla Kazanci.
Eram speriați și obosiți, iar când am trecut granița ne-a suprins căldura românilor de la Isaccea.Liudmyla
„Îi învăț pe copiii mei să fie politicoși pentru ca românii să nu aibă prejudecăți despre noi”
Acceptând jobul din România, Liudmyla a considerat că astfel îl putea ajuta pe fiul său și pe alți copii.
„Eu nu mă consider profesoară neapărat, consider că am o misiune prin care să îi ajut pe copiii ucraineni. Noi ca adulți trebuie să îi ajutăm pe copii să se adapteze și să se simtă normal și în siguranță”, susține femeia.
Ucraineanca spune că la prima lecție le-a vorbit copiilor despre România și despre Ucraina.
„Îi învățăm să fie recunoscători românilor pentru că ne-au primit în casele lor. Le explicăm copiilor că așa au avut șansa să învețe în pace. Ca profesoară îi învăț pe copiii mei că ar trebui să fie politicoși pentru ca românii să nu aibă prejudecăți și stereotipuri despre ucraineni”, declară profesoara, care adaugă că nu le predă numai limba engleză, ci și noțiuni despre cultura română și istoria României.
Liudmyla susține că unii dintre elevii ei nu ar avea unde să se întoarcă chiar dacă s-ar termina războiul, pentru că sunt din Mariupol, oraș distrus de armata rusă.
Tocmai de aceea, aceștia urmează cursuri de limba română pentru a se integra cât mai rapid în societatea românească. Părinții Liudmylei vin odată la câteva luni la București pentru a sta cu nepotul lor.
„Îmi e foarte dor de Odesa, de familia mea, de mama mea. Acolo am părinții, o soră mai mică și bunica de 88 de ani. Dar toți au luat decizia să stea în Odesa și să îi ajute pe ceilalți ucraineni, care nu mai au unde să stea, pentru că le-au fost bombardate casele. Dar prioritatea mea este că sunt mamă și trebuie să îi asigur securitatea fiului meu”, a mai spus Liudmyla Kazanci.
Și-a găsit perechea în România
La Satu Mare, viața unei Liudmyla Halii, 37 de ani, s-a schimbat complet pentru că aici și-a întâlnit viitorul soț, pe Ciprian, un român artist. Anul trecut în toamnă s-au căsătorit.
Liudmyla Halii este din Kiev și a venit în România în aprilie 2022.
Nu s-a gândit să stea în România, a mers inițial în Serbia la ambasada Canadei, unde voia să meargă. Spune că a venit în România din întâmplare, dar aici a întâlnit mulți oameni de treabă care s-au oferit să o ajute.
Când a văzut că actele pentru Canada nu ies, s-a întors în România și acum predă copiilor ucraineni de la clasele mici limba engleză, matematică și științe.
„E foarte dificil din punct de vedere financiar. Când pleci de acasă nu ai cum să iei tot. Și a trebuit să cumpăram de toate, de la furculițe la îmbrăcăminte. Bariera limbii este iarăși un obstacol important”, a spus Liudmyla Halii.
La Kiev era lector universitar la universitate.
Până când se va termina războiul oficial, nici nu cred că voi găsi un job pe măsura pregătirii mele.Liudmyla Halii
La Kiev era lector universitar la universitate.
„Aici nu găsesc un job pe măsura pregătirii mele, trebuie să știi limba română. Ceea ce înseamnă că îmi voi abandona cariera. E foarte depresiv. E destul de greu când într-o zi realizezi că azi ești lector la universitate, iar mâine trebuie să faci o muncă total diferită”, arată femeia.
Totuși, a ajutat-o foarte mult că are un job în România. Dimineața predă elevilor, iar după amiaza ține cursurile online pentru studenții de la universitate.
„Românii se asemănă puțin cu ucrainenii”
Olga Logvinenko, 38 de ani, este din Harkov și a venit în România la insistențele soțului ei, care voia să îi știe în siguranță pe cei doi copii ai lor, un băiat de 14 ani și unul de 9 ani.
Acum este una din profesoarele de limba engleză la hub-ul educațional de la Colegiul Mihai Viteazul din Capitală.
„Când am venit aici nu știam mai nimic despre România, dar, ca țară, am găsit-o minunată. Nu e foarte mare, dar are de toate. Am mers în multe locuri cu copiii mei și am văzut cât sunt de frumoase”, spune Olga Logvinenko.
În România, viața ei este apropiată de ceea ce făcea în Ucraina. „Sunt mulțumită că am un job și un loc unde să stau. Românii se asemănă puțin cu ucrainenii, dar limba română mi se pare dificilă. Am învățat puțin ca să pot să comunic”, mai spune femeia.
Planurile ei este să le asigure copiilor o stabilitate și să poată învăța. „Din nefericire, nu știm când se termină războiul, așa că mai rămânem aici. De aceea, ne-am decis să învățăm limba româna pentru a face ceva anul viitor, să vedem dacă rămânem sau nu”, a mai spus Olga.
„Nu mai știm nimic de tata”
La Brașov, Olena Hordiievska coordonează un after school pentru 135 de copii ucraineni cu vârste de la 5 la 10 ani. Ea comunică cu autoritățile, cu părinții și cu sponsorii.
Olena este de fel din Lugansk. Când, în 2014, a început războiul în cele două regiuni din estul Ucrainei, ea s-a mutat în Odesa. În Lugansk a rămas însă tatăl ei, iar de când a început invazia rusă nu a mai vorbit deloc cu el.
„Nu mai știm nimic de el. Mama a rămas în Odesa, pentru că a zis că e prea greu pentru ea să se mute din nou”, spune Olena.
Ucraineanca spune că elevii din Brașov învață pe lângă ucraineană și matematică și limba română.
După ce se termină războiul, vrea să se întoarcă în Ucraina pentru că va fi nevoie de oameni care să reconstruiască țara.
„Principalul motiv pentru care am rămas a fost acesta: am rămas pentru oameni. Românii ne întrebau tot timpul cum ne pot ajuta, ce pot face pentru noi. Sunt așa de empatici cu noi și ne-au arătat că le pasă”, conchide Olena Hordiievska.
Ultimele date statistice de la Poliția de Frontieră arată că numărul ucrainenilor care au intrat în România de la începutul invaziei ruse, inclusiv în cele două săptămâni pre-conflict, a trecut de 3,6 milioane de persoane.
Dintre aceștia, peste o sută de mii de ucraineni au rămas în România.
