„Vlad Basarab este probabil surpriza cea mai mare pentru noi. Este un artist cu o abilitate tehnică absolut senzațională, un artist de o inteligență deosebită. Are un viitor strălucit fiindcă ceea ce transmite prin lucrările sale este esențial, universal, deci vorbește tuturor. Lucrările sale pot sta în oricare mare muzeu al lumii”, a apreciat Maria Rus Bojan, curatoarea expoziției Aripa secretă, întrebată de Europa Liberă.
Plecat la 17 ani în Alaska, alături de doi prieteni, Vlad Basarab s-a format în SUA ca artist al ceramicii. La 44 de ani se bucură de o largă recunoaștere internațională.
1.A fost o aventură, o chemare, ce a fost această fugă de acasă la 17 ani tocmai în Alaska?
Vlad Basarab: Da, se poate numi o aventură și o fugă, dar nu de tot. Eu eram fascinat de civilizația amerindiană, am studiat-o, cumva visul s-a împlinit parțial, acela de a face o călătorie panamericană și de a cerceta și civilizațiile precolumbiene. Am ajuns și în America de Sud, în America centrală, în Mexic, în Bolivia. Am plecat din curiozitate culturală, dar acolo m-am format ca artist. A fost și o experiență de viață.
2.Ce a însemnat Alaska pentru artistul care e azi Vlad Basarab?
Vlad Basarab: Acolo am aprofundat ceramica. Deși pare ciudat să povestesc că am făcut facultatea în Alaska, am avut norocul să mă întâlnesc cu niște profesori foarte buni, tineri, de la care am învățat foarte mult. Nu cred că aș fi putut învăța în țară astfel de tehnici și cunoștințe despre ceramică, o artă unde trebuie să faci tu, să înveți făcând, e foarte multă practică, nu poți să înveți doar teorie. Am observat că în România artiștii nu au posibilitatea să ardă ceramica în cuptoare cu lemne sau cu gaz. Pentru porțelan se folosește cuptorul electric și asta schimbă aspectul porțelanului care trebuie ars în reducție.
3.Totuși există o tradiție a olăritului la noi, s-a pierdut sau nu contează pentru artistul contemporan?
Vlad Basarab: De la 9 ani am început să lucrez cu lutul, eram în atelierul lui Victor Vicșoreanu din Horezu, el a fost primul care mi-a pus lutul în mână și m-a îndemnat să fac acest lucru. Era în august 1986, îmi amintesc bine fiindcă noaptea a fost un cutremur, eram în camping la Horezu. Pe atunci nu știam dacă vreau să fiu artist sau arheolog, mă pasiona arheologia. Pe la 12-13 ani a început să fie mai clar că voi merge spre artă. Sigur că s-a pierdut în parte olăritul. Pictorul Florin Ciubotaru m-a sprijinit la rândul lui în arta ceramică, el îndemnându-mă să lucrez în lut, ba chiar obținându-mi și o roată de olar care se acționa cu piciorul. Încă o mai am, deși mi-este greu să o folosesc odată ce am lucrat pe roți electrice. Un aport l-a avut și arheologul Victor Babeș care mi-a dat o carte despre tehnicile ceramice. În România au dispărut multe ateliere de olărit ca și cele meșteșugărești, dar acest gol poate fi umplut de cei contemporani. În America însă am avut ocazia să experimentez foarte mult, inclusiv tehnologii din Asia dezvoltate în SUA.
4.Ce numești „profesori buni” când vorbești despre cei din străinătate?
Vlad Basarab: Printre cei mai buni profesori a fost Martin Tagseth, canadian, care la rândul său lucrase cu un olar celebru, Robert Archambeau. L-am cunoscut și eu, a ținut un work-shop în Alaska. Ei erau influențați de ceramica coreeană și japoneză.
M-a interesat arta inspirată din budismul Zen care vedea imperfecțiunea ca o formă de frumusețe. Am lucrat și în China, unde totul se dorește a fi perfect. De aceea, decorațiunile lor nu sunt ceea ce îmi doresc. Eu mă identific mai degrabă cu ceramica japoneză, mai ales cu cea arsă în cuptoare cu lemne unde imperfecțiunea, accidentul sunt binevenite. Este o nouă estetică, spre care mi-au deschis ochii acești mentori.
5.America a contat atât de mult în destinul tău de artist, ai intuit că acela este locul unde să îți găsești vocea?
Vlad Basarab: Nu cred că mi-am pus niciodată întrebarea asta. Eu am mers pur și simplu înainte și n-am renunțat niciodată la ideea de a reveni, nu mi-am renegat originile și am fost mereu atașat sufletește de România. E dificil să trăiești în altă țară, să te integrezi, nu știam prea bine engleza, am învățat la Liceul german din București. Ca loc de pornire, acolo mi-am sedimentat cunoștințele, acolo m-am format.
Este un artist cu o abilitate tehnică senzațională” Maria Rus Bojan curator
În România desenam, pictam, mă pregătisem cu Florin Ciubotaru, un fel de maestru-guru, arta lui este originală și în permanentă schimbare. Alături de Florin și Andrei Ciubotaru am făcut și filme și am fondat cu ei și cu alți prieteni grupul Pâlnia, care a dispărut. De altfel, în Alaska am fost împreună cu graficianul Andrei Ciubotaru și cu Ștefan Tiron, care a studiat istoria artelor și este azi curator. Am studiat la Universitatea Anchorage din Alaska. Am fost apoi în California la masterat, unde era totul foarte lejer, dar am avut ulterior ocazia să aplic la Universitatea West Virginia la masterat, la sculptură. Mă invitaseră să aplic doi prieteni, profesori acolo, Shoji Satake și Jennifer Allen, o cunoscută ceramistă. Dar când au văzut portofoliul meu de performance și video, m-au trimis la Electronic Media.
6. Ai câștigat în 2014 competiția Academiei Republicii Moldova pentru realizarea Monumentului Limbii Române la Chișinău. Ce anume face ca lucrările tale să se întoarcă la teme care nu par foarte americane: memoria comunismului, fragilitatea cărții și cunoașterii, frumusețea limbii române?
Vlad Basarab: Din păcate, acel proiect nu s-a materializat, sper ca schimbarea politică să facă posibilă realizarea lui. Da, temele mele sunt de aici, mă interesează frământarea interioară a oamenilor, dar mai ales cea lăsată de urma perioadei comuniste. Trecutul le fusese cumva furat și folosit în scopuri propagandistice. Mă interesează această forfotă, această neliniște care se propagă și acum, în democrație, cu toate contradicțiile ei. De fapt, temele mele au un mesaj universal.
7.Mai mulți tineri artiști au un destin similar cu al tău: au început în România, au plecat în lume, s-au afirmat și sunt invitați în țara natală ca artiști consacrați. Cum analizezi acest parcurs?
Vlad Basarab: E un nou val, așa cum a fost valul interbelic – Eliade, Cioran și alții. Ei au fost o mare inspirație pentru mine, cu forța lor autohtonă dusă în universalitate. De aceea am și plecat. Întoarcerea acasă e o completare, e un lucru firesc pentru mine. Am folosit România ca o bază pentru călătoriile mele de cercetare și creație artistică, am fost în China de șapte ori, am creat multe lucrări acolo și am avut o expoziție mare la Jingdezhen China Ceramic Museum.
8. Cu ce grup social te identifici în România?
Vlad Basarab: Am participat la vârsta de 13 ani la Revoluție când se trăgea, apoi am fost în Piața Universității, am văzut când au venit muncitorii de la IMGB și i-au bătut pe protestatari, am fost prezent și când au ajuns minerii și atunci a fost groaznic. Am participat la multe proteste și manifestații pentru Roșia Montană, pentru justiție cu #Rezist. Am considerat că e important să te manifești, chiar dacă uneori cu naivitate, să nu cedezi. Sunt un fel de nemulțumit pentru felul cum s-au schimbat lucrurile în țară.
9. Cum este protejată memoria trecutului recent în fața tinerei generații. Știu tinerii cum a fost?
Vlad Basarab: Sunt destul de sceptic. Istoria a fost scrisă de învingători, adică de comuniști care au folosit-o cum au vrut. Cei învinși n-au avut voce. Și azi contează cine rescrie istoria, mă tem de noi distorsiuni. Pentru tânăra generație e important să își pună întrebări, să compare, să vadă din mai multe surse și perspective. Dar rămân sceptic la rescrierea trecutului.
10. Cum poate contribui artistul la vindecarea societății?
Vlad Basarab: Artistul poate să-i ajute pe oameni să își pună întrebări, el este noul filosof al societății. Experimentele din bienala Art Encounters, artiștii din expozițiile bienalei, toți contribuie la această reflecție . Cioburile pe care le vedeți în instalația mea de la Muzeul de Artă din Timișoara reprezintă un exercițiu de recompunere a memoriei. Ele au aparținut unui tot care s-a fragmentat și sugerează fragilitatea, accidentul, dar ele pot fi regândite ca un alt tot, la fel cum memoria se descompune și se recompune. Repet ce am scris despre arta mea în relație cu memoria: lutul conține informația primară, modelarea sa mă face să simt că readuc la viață cenușa trecutului, stocată în pământ și învăluind întreaga bază de date ce conține amintiri, cunoaștere și întâmplări omenești.
