Primul și cel mai important cuvânt este libertate.
Care este primul gând, prima întâmplare, prima imagine, primul citat care vă vine în minte când spuneți libertate?
Iată citatele noastre:
- „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” – Ioan, 8:32;
- „Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt” – John Stuart Mill;
- Libertatea de conștiință, libertatea de exprimare, libertatea de asociere, libertatea de a avea propria afacere sau libera inițiativă, libertatea de mișcare, iată libertățile clasice într-un regim democratic;
- „Libertate, egalitate, fraternitate!” – mesajul Revoluției Franceze din 1789;
- „Vom muri și vom fi liberi!” – mesajul Revoluției Române din 1989;
- „Accepți să mori doar pentru ceea ce te face să trăiești!” – Antoine de Saint Exupery.
Și iată întâmplarea:
Într-o zi de iarnă și de vineri, trei fetițe se aflau singure într-o apartament din cartierul Balta Albă din București. Erau speriate fiindcă părinții nu sunaseră de la serviciu deloc. Iar în serile din urmă, tatăl lor le dăduse voie să asculte și ele Europa Liberă. Acolo auziseră țipetele și împușcările de la Timișoara.
În jur de 1.00 pm, cea mai mare l-a auzit pe actorul Ion Caramitru spunând la Radio București: „În sfârșit, Dumnezeu își întoarce capul spre România”. Vocea era inconfundabilă, tonul și cuprinsul – de nedescris în cuvinte.
„Dumnezeu” la radio în comunism era fix ca a Doua Venire. De necrezut.
Trebuia să vezi ca să crezi. Așa că am deschis... televizorul. „Degeaba îl deschizi, nu e program la ora asta!”. Era.
Studioul 4 al Televiziunii Române era invadat de revoluționari, cu Mircea Dinescu în pulovărul lui dungat și lălâu, intrat în istorie, apoi cu diverșii generali de Armată și Securitate care dădeau ordin militarilor să intre în cazărmi: „Opriți măcelul!”.
Stăteam așa înțepenite, cu ochii în ecranul alb-negru, trei fetițe într-o sufragerie în frig și fără perdele, căci se apropia Crăciunul și erau la călcat. Ne era frică pentru părinții noștri, să nu fie prinși în măcel.
Și tot așteptând așa, înlemnite de groază și tremurând de bucuria celor de la TV, a sunat mama.
Suna acasă de la un telefon public de lângă Universitate, un telefon cu fise, cum nu mai sunt: „O să fie bine! De acum o să fie bine! O să fie bine!”
Nu mă îndoiesc că așa arată fericirea. Agățată de telefonul cu fise, mama noastră zbura, de fapt, pe deasupra Bucureștiului, plutea peste Bulevardul Magheru, bătea din aripi peste Calea Victoriei & strada Brezoianu unde avea biroul, peste Cercul Militar și cele patru statui.
Ceaușescu fugise, comunismul se prăbușise, adevărul zburda bezmetic și liber prin toate sufletele nemânjite de sânge din România și se năpustise ca vântul pe toate străzile, piețele și gările din țară. Clipe de grație.
E bine să ni le amintim uneori dacă avem norocul să fi simțit vreodată ce înseamnă libertatea.
Fiindcă, de definit, cine se poate încumeta vreodată?
2. DEMOCRAȚIA?
Din fericire pentru scopul demersului nostru, majoritatea termenilor utili unei societăți libere și prospere pot fi explicați într-un articol de presă. Gânditorii politici, cărturarii, filozofii și istoricii au furnizat repere ușor de sintetizat.
Astfel, democrația presupune că toți membrii unei comunități sunt oameni liberi și egali, se bucură de aceleași drepturi, fără discriminare. Ei decid împreună soarta cetății, sunt cetățeni.
Istoria arată însă că egalitatea democratică corelată cu libertatea – absolut necesară oamenilor pentru a încerca să fie fericiți – duce mereu la inegalitate, iar inegalitatea nemăsurată duce la nedreptate, abuzuri și, în cele din urmă, la violență.
De aceea, societățile cele mai stabile și prospere sunt cele care reglează atent tensiunea dintre libertate și egalitate - acest „defect” peren al naturii umane. Soluția se numește domnia legii. „Nimeni nu este mai presus de lege”, spune Constituția României la articolul 16.
În democrație, toți cetățenii dețin puterea politică. Exercitarea puterii poate fi făcută teoretic și direct dar, în afara unor comunități mici, deciziile guvernării se iau prin reprezentanți aleși. Re-negocierea contractului social între stat și cetățeni are loc la alegeri, prin referendum în cazul unor decizii cheie punctuale sau, în cazul unor derapaje foarte grave ale statului, prin revoluții.
3. PLURALISMUL?
Pluralismul este expresia politică a libertății. Oamenii sunt diferiți, au interese diferite, ele sunt reprezentate în stat de partide diferite care își impun prioritățile la vot în Parlament și prin împărțirea resurselor țării în Guvern.
Democrațiile liberale, adică cele de tip occidental, se deosebesc de democrațiile populare impuse de Moscova țărilor ocupate după Al Doilea Război Mondial chiar prin felul în care statul se raportează la ideile, inițiativele și scopurile diverse ale cetățenilor.
Teoretic, și în democrațiile liberale, și în republicile populare, oamenii se bucură de libertate de conștiință, de exprimare, de asociere, au drept de liberă inițiativă și de mișcare.
În practică, partidul unic și-a eliminat (chiar fizic) oponenții, a impus o singură viziune religioasă/filozofică, a eliminat proprietatea privată, a centralizat decizia economică, socială, culturală prin nomenclatură și Securitate și a exercitat un control draconic la frontiere. Toate au dus blocarea statului, la supremația unui singur om și la totalitarism. Revoluția din 1989 a fost inevitabilă.
4. POLITICA?
Politica este împărțirea resurselor unei societăți/comunități în funcție de lista ei de priorități.
Politica înseamnă decizie: care sunt prioritățile, cât, când și la cine merg resursele. Obiectivele politicii se referă la nevoile profunde ale ființei umane: de la cele mai simple – aer, apă, hrană, somn, adăpost, siguranță – la cele de apartenență, de prestigiu și de realizare personală.
În orice țară, politicile publice sunt menite să acopere necesarul populației, de la alimentație, sănătate, transport și apărare, la ștafeta netulburată între generații prin educație, ritualuri, patrimoniu și arte. Combinațiile & proporțiile diferite dintre ele duc la diversitatea soluțiilor de guvernare și la eficiența lor diferită.
Dacă decizia politică nu este integratoare, amână posibile soluții sau se limitează la administrație ori la înlăturarea unei crize, se cheamă tranziție, mentenanță, respectiv urgență.
Populismul (atunci când politicienii spun oamenilor doar ce vor să audă, îi laudă și/sau le plâng de milă dând vina pe străini) e precum circulația unor cutii goale prin serviciile de curierat – pierdere de timp, bani și combustibil pentru toate părțile implicate.
În schimb, politica de stat presupune viziune pe termen scurt, mediu și lung și forța morală de a hotărî. Cum orice viziune/misiune/scop presupune valori, cele mai prospere epoci sunt cele de claritate etică. Cu alte cuvinte, când majoritatea cetățenilor se supun acelorași rigori morale și rezolvă similar conflictele de interese inevitabile între oameni.
De exemplu, ce e mai important: competiția sau compasiunea? Transparența sau viața privată? Acumularea de capital sau combaterea sărăciei?
5. LEGITIMITATEA este același lucru cu LEGALITATEA?
Legitimitatea este esențială pentru contractul social dintre stat și națiune. Într-o situație normală, conducerea țării este recunoscută de cetățeni ca fiind legitimă, adică este cea cuvenită. Ea este aleasă și funcționează potrivit legilor, deci este și legală.
Cetățenii sunt chemați să nu încalce legile, faptele lor trebuie să fie legale așa încât dreptul fiecăruia de a face ce își dorește să nu încalce drepturile altor oameni. E legitim să faci ce vrei, nu e legal să încalci drepturile altuia.
Cele două – LEGITIMITATEA și LEGALITATEA – nu sunt însă sinonime.
Exemplul cel mai cunoscut îl privește pe Regele Mihai I. Șef de stat legitim al României, el a fost forțat să abdice în 1947. Monarhia a fost înlocuită de o republică populară – ilegitimă, fiindcă țara era ocupată de armata sovietică, iar românii nu au fost consultați cu privire la instaurarea ei, în niciun fel.
Constituția din 1952 spunea că Republica Populară Română a luat naștere datorită eliberării de către URSS ceea ce făcea legală staționarea trupelor sovietice pe teritoriul ei, dar nu și legitimă de vreme ce: 1. „eliberarea” de către Armata Roșie era o minciună, Armata Română eliberase țara 2. Conducătorii legitimi ai țării erau închiși sau în exil, în logica ideologică a luptei de clasă.
În schimb, republica instaurată din 1989 este legitimă în sensul instaurării ei grație Revoluției și voinței românilor de a trăi într-o democrație liberală guvernată de pluralism politic, liberăți și drepturi fundamentale și domnia legii.
Această republică a II-a are și o existență legală dată de Constituția din 1991, respectiv 2003, adoptate prin referendum, și de alegerile libere succesive vreme de trei decenii. Dar are totuși o problemă de legitimitate, dată de lipsa consultării în privința formei de guvernământ: monarhie constituțională sau republică.
Asupra monarhiei constituționale s-au pronunțat Adunările ad-hoc ale Moldovei și Țării Românești în 1857-1858, înainte de Vodă Cuza și Carol I. Asupra republicii nu s-au pronunțat nicio adunare, nici cetățenii, prin referendum, niciodată.
6. SUVERANITATEA e același lucru cu SUVERANISMUL?
Suveranitatea este pentru popoare și națiuni ceea ce este libertatea pentru oameni. Exprimată în Evul Mediu prin coroană, suveranitatea însemna că principele sau regele nu avea deasupra sa decât pe Dumnezeu, sursa puterii sale.
Este motivul pentru care ultimii domnitori români purtând coroană sunt Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare. Generațiile următoare de Vodă au capul acoperit cu diferite căciuli de blănuri scumpe; în pofida istoriei politizate de național comunism, e de reținut că și Vlad Țepeș și Mihai Viteazul, și Constantin Brâncoveanu erau vasali, iar subordonarea – lipsa suveranității principelui și lipsa de independență a țării lor – era redată inclusiv prin vestimentație.
Cuza apare cu capul descoperit (era oricum liberal), iar primul încoronat din nou este Carol I de Hohenzollern, în 1881, domnitorul care a luptat în Războiul de Independență (1877-1878).
Carol I este primul domn SUVERAN al românilor după sute de ani de suzeranitate turcească și 50 de ani de protectorat rusesc. Norocul lui și al românilor, a avut domnie lungă: 48 de ani. Cu un an mai mult decât Ștefan cel Mare.
Spre deosebire de domnitorii medievali, toți regii moderni și contemporani din Europa conduc monarhii constituționale. Cu alte cuvinte, puterea acestor state vine de la cetățeni, de la națiune, nu de la Dumnezeu. Doar ritualurile de la încoronări mai vorbesc despre dreptul divin.
În ultimii ani, în politica globală, își face simțită prezența curentul suveranist sau SUVERANISMUL. Politicienii de acest tip scot în evidență caracteristicile naționale, preferă să dea vina pe străini pentru eșecurile din țara lor și insistă că o dependență mai redusă de schimburile externe ar duce la bunăstare.
7. REVOLUȚIE?
Revoluția apare atunci când structurile unei societăți nu mai permit rezolvarea negociată a conflictelor politice, economice și sociale, când elitele încurajează contraselecția și corupția, iar viața de zi cu zi afișează o discrepanță atât de flagrantă între valori și realitate încât nici măcar stâlpii vechiului regim nu mai sunt interesați în menținerea lui.
Revoluțiile încep cu răscoale și revolte, continuă cu prăbușirea de facto, dar și simbolică, a vechiului regim, moment în care apare și proclamația acelei revoluții, și se încheie cu preluarea puterii de către grupul reformator cel mai bine organizat.
Din perspectiva celor care protestează în stradă, se poate spune că toate revoluțiile sunt confiscate. De reținut, revoluțiile durează întotdeauna mai mult de câteva zile sau o săptămână.
O revoluție adevărată duce la schimbarea din temelii, fundamentală, a regimului politic.
REVOLUȚIA ROMÂNĂ din 1989 a fost cu adevărat o revoluție. Ea a dus la înlocuirea totalitarismului impus de Moscova cu un regim democratic de tip occidental.
Astfel, în decurs de circa un deceniu, România a trecut de la partid unic, ateism, stat ca singur angajator și neantizarea proprietății private, economie centralizată și propagandă închinată unui ins la pluralism politic, garantarea proprietății private și practicarea libertăților: libertatea de conștiință, libertate de exprimare, de asociere, de mișcare și liberă inițiativă economică.
Revoluțiile nu sunt numai politice, dar consecințele tuturor revoluțiilor sunt politice.
Astfel, revoluția industrială din secolele XVIII-XIX a însemnat prăbușirea monarhiilor de drept divin și aristocrației și a adus pre-eminența claselor urbane și a capitalismului; catastrofa umanitară din Primul Război Mondial a generat o democratizare accelerată și derapaje politice în masă. Revoluția informațională din a doua jumătate a sec. XX a dus la satul global și ascensiunea corporațiilor internaționale; revoluția social-media și AI abia au început, iar actualele structuri politice abia dacă fac față...
8. PARTIDE POLITICE?
Spre deosebire de liderii politici salvatori, partidele politice și parlamentele nu sunt iubite nicăieri în lume. Cu toate acestea, democrația nu poate exista fără partide politice, fiindcă nu putem deveni mai buni decât prin cei care ni se opun.
Iar opoziția înseamnă exact asta: altă poziție, cealaltă parte, celălalt partid.
Sigur că ar fi mai simplu dacă toți oamenii s-ar conduce după aceleași valori morale, ar vâsli toți în aceeași direcție, iar interesele lor ar fi toate în armonie.
Dar istoria ne arată că acest „mai simplu” se numește utopie – adică un sistem ideal imposibil de aplicat, că „mai simplu” a fost scopul dictatorilor lumii și că „mai simplu” a dus invariabil la crime în masă, cenzură și opresiune, război.
Care este alternativa la mai multe partide? Imaginați-vă 30 de secunde că în România nu există decât un singur partid și un singur conducător. Horror, nu?
Existența opoziției – adică a mai multor părți și a adversității – este firească. Face parte cântărirea oricărei decizii cheie în viața de zi cu zi. Opoziția, cealaltă parte, e inevitabilă dacă vrem să trăim rațional.
Experții în studiul elitelor (elitele sunt cei care iau decizii – n.r.) știu că, acolo unde opoziția este împiedicată să se manifeste, apar grupări disidente chiar în formațiunile conducătoare. Viața însăși se exprimă prin opoziții - o știu fizicienii, astronomii, câinele meu Astor, Hegel, care a făcut doar un rezumat al firescului prin a lui teză-antiteză-sinteză, esențială pentru modernitate.
În Piața Universității, în timpul manifestației maraton din aprilie-iunie 1990, cea care a împiedicat FSN-ul lui Ion Iliescu să țină România blocată în perestroika și a tras-o spre vest, manifestanții au scandat la un moment dat „Noi nu suntem partide!”.
Era confuzia provocată de apăsarea carnetului roșu al PCR și ideea greșită că oamenii buni trebuie să stea tot timpul în afara Puterii, pâinea & cuțitul trebuie să o aibă doar ticăloșii. Mai târziu, în 2012, la alte manifestații în același loc, alți protestatari au strigat – manipulați sau nu – „Toate partidele, aceeași mizerie!”.
Dacă toate partidele sunt aceeași mizerie, ce facem cu democrația? O spală tunurile cu apă? Sau sângele? Să nu fie.
PARTIDELE POLITICE sunt bune. A negocia e ce trebuie. Unde se termină parlamentarea (fie și pălăvrăgeala), încep violența, oprimarea, războiul.
E de ținut minte că distanța dintre băncile Puterii și băncile Opoziției în Parlamentul britanic, cel mai vechi din lume, este de două lungimi de sabie.
Dacă nu vă plac partidele actuale, luați-le cu asalt și schimbați-le. Sau faceți altele, mai deștepte. Asociați-vă. Fiți liberi!
9. NEGOCIERE și/sau COMPROMIS?
Negocierea este esența politicii, dar și a relațiilor sociale. Indiferent dacă ne dăm seama sau nu, fiecare aspect al vieții sociale ține de negociere. Negocierea face legătura dintre cerere și ofertă, fie că e vorba de culoarea zugrăvelii, destinația de vacanță sau prețul petrolului pe piețele internaționale.
Când negocierile sunt în impas și apare războiul cum este cel dintre SUA-Israel și Iran, prețurile cresc puternic și al treilea câștigă (în cazul de față, Putin). În relațiile interumane, eșecul negocierii poate însemna înghețarea acelor relații, ruperea lor sau chiar violență.
În România, din cauza prăpastiei morale provocate de comunism și de implicarea noilor conducători în uciderile din 16-22 Decembrie 1989 (doi dintre generalii participanți la masacrul de la Timișoara au devenit ministru de Interne, respectiv ministrul Apărării în guvernul FSN al lui Petre Roman), NEGOCIEREA – absolut indispensabilă unui regim democratic – a intrat pe scena României libere cu hainele în dezordine.
Traumele provocate de totalitarism făceau anumite personaje politice nefrecventabile. Negocierea unor legi și regulamente însemna COMPROMIS, adică pată morală și chiar trădarea valorilor democrației liberale și a direcției pro-occidentale a României.
Treptat, accesul neîntrerupt al foștilor comuniști la banii publici a dus însă inevitabil la negocieri. Dar în lipsa negocierilor asumate și transparente, nevoi factuale au dus la largi coaliții în județe și la centru asemănătoare cu rețeaua unui partid unic.
Finanțarea partidelor prin bugetul de stat a rupt și mai tare partidele – aceste vehicule legitime ale intereselor diferite din societate – de votanții lor. Războiul hibrid al Moscovei contra democrațiilor europene a prins partidele românești cu rădăcinile încă firave.
Există însă o cale accesibilă și la îndemână de a articula rapid structuri rezistente. Pornesc tot de la libertate, încă nu presupun eforturi majore sau sacrificii, ci doar acțiuni punctuale, o fărâmă din timpul personal și un strop de curaj.
10. LIBERTATEA DE EXPRIMARE?
Cu al 10-lea cuvânt ne întoarcem la Km0: la libertate. Dar la o libertate anume, libertatea cea mai dragă nouă: libertatea cuvântului.
Care este primul gând care vă vine în minte când spuneți LIBERTATE DE EXPRIMARE? De ce e atât de importantă?
Primul semn că o națiune / o comunitate politică pierde controlul asupra statului, asupra instituțiilor de forță și asupra împărțirii resurselor este instaurarea tăcerii.
Paradoxal, cenzura, eliminarea opoziției, apoi prigonirea opozanților își pot începe acțiunea corozivă în mijlocul celui mai intens zgomot și a nenumărate discursuri, luări de poziție, în vârtejul unei diversități amețitoare de opinii.
La început, totul pare business as usual. Cei atenți observă însă că profesioniștii curajoși, capabili să vorbească despre lucrurile cu adevărat importante, sunt scoși din joc. Ei pierd funcții cheie în administrația centrală și locală, în instituțiile de forță, în Justiție sau în presă.
Cei care se aud cu precădere în spațiul public sunt cei corecți politic, interesații și oportuniștii, rezolvarea problemelor e amânată, politica pierde contactul cu realul, toată lumea se plictisește.
Libertatea intră în depresie. Nu prea mai știe de ce și cum, deși nu e complicat.
Democrația liberală, adică cea de tip occidental - cele consacrate fiind cea americană, britanică, franceză sau nordică, în devenire în România - are trei mari caracteristici.
Ele corespund separării puterilor în stat:
1. alegeri libere aka cetățenii decid prin vot care sunt prioritățile acelei societăți, adică în ce vrea acea societate să își investească resursele de bani, timp și energie; aceasta este puterea executivă, în România - Președintele și Guvernul;
2. libertățile - de conștiință, de exprimare, de asociere, de liberă inițiativă economică și de mișcare; acestea sunt guvernate de legi de care e responsabilă puterea legislativă, în România se cheamă Parlament, ca în majoritatea țărilor europene, în SUA - Congres, în Ucraina - Rada.
3. domnia legii - sistemul judiciar, alcătuit din magistrați, adică procurori și judecători și profesiile conexe.
În plus, ultimul secol a pus frecvent problema unei a patra puteri în stat: presa, expresia instituțională a libertății de exprimare.
Istoria accelerează puternic de 50 de ani, cineva trebuie să inspecteze puterea executivă și, între alegeri, e nevoie de transparența instituțiilor, e nevoie ca organizații care nu sunt ale statului să își transmită mesajele dinspre activitățile lor și politicile publice care le afectează spre restul societății, e nevoie ca cineva să verifice acele segmente din funcționarea autorităților care înregistrează cele mai multe plângeri și care stârnesc cele mai multe îngrijorări și nemulțumiri.
Ei bine, când acest cineva - adică libertatea de exprimare - funcționează rezonabil, adică instituțiile nu se fac că plouă când li se semnalează probleme, ci rămân cuplate la semnalele de alarmă, iar lumea nu înghite abuzurile cu sirop de csf nsf de trei ori pe zi, blocajele guvernării sunt drenate treptat.
Și asta e bine inclusiv pentru politicieni & șefi mari și mici fiindcă așa ziua alegerilor sau crizele episodice nu devin Ziua Răzbunării, „pârjoliți tot, otrăviți fântânile”, Apocalipsa.
În schimb, dacă liderii politici/liderul de la vârf abdică de la separarea puterilor în stat, vor să controleze singuri toate resursele țării lor, vor să nu dea socoteală pentru palate, vase de lux, vaste rețele economice, primul lucru de făcut este să astupi gura presei, uneori cu pământ (vezi Anna Politkovskaia și alții).
La început, violența e însă opțională. Nu e nevoie de închiderea redacțiilor, e suficientă alterarea conținutului.
Nu vorbim despre eșecul recepției Podului de la Brăila, ci mestecăm două ore trei replici contondente spuse în Parlament, dacă au haz, cu atât mai bine, avem audiență = bani din publicitate.
Nu vorbim de maniera toxică în care sunt finanțate partidele politice în România, un copy-paste stupid și interesat, import cu efecte devastatoare - centralism demn de CFR și bani publici cu nemiluita, fără transparență.
Nu vorbim despre necazurile din județe din Sănătate. Democrația adevărată ar prinde chip, partidele ar sluji comunități și ar deveni altceva decât cabala - cercuri închise de câteva persoane preocupate de sume mari și, eventual, de pantofi cu talpă roșie, cu toc & fără.
Un joc periculos.
Libertatea însăși e în pericol. Dar și establishmentul politic este în pericol.
Drumul spre un SISTEM ILIBERAL (vezi Viktor Orban la Budapesta, om absolvent de Oxford, dar inventatorul și practicantul conceptului, îl practică și alt vecin de regiune Recep Tayip Erdogan), apoi AUTOCRAȚIE (supremația unui singur om - Vladimir Putin, Alexander Lukașenko) și apoi spre DICTATURĂ (controlul cvasi-total al statului asupra ființei umane - Iran, China comunistă, Coreea de Nord), trece în pasul doi prin anihilarea partidelor, în primul rând, a celor de opoziție.
Iar drumul spre prăpastie continuă cu prigonirea și chiar uciderea opozanților. Așa i s-a întâmplat lui Alexei Navalnîi în Rusia și li se întâmplă lent celor închiși acolo sau aiurea din cauze identice, în timp ce noi vă scriem această scrisoare de rămas bun.
ISTORIA SE REPETĂ?
Nu am pornit însă acest duș rece din depresie. Contrar a ceea ce se crede, istoria nu se repetă. Decizia e la noi. Fiecare dintre noi poate face diferența.
Suntem liberi. Nu e nevoie de „Vom muri și vom fi liberi!” ca să fim liberi din nou în România. E suficient să spunem NU, să cerem explicații, să ne apărăm drepturile dacă sunt lezate.
Acum, cât încă nu e nevoie de curaj, trebuie doar să nu pierdem timpul și ne pese puțin.
