Unirea Principatelor. Documente & fotografii de epocă
Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite
Document legat de învestirea caimacanului (locțiitor de domn) Nicolae Vogoride în Moldova. Acesta a primit însărcinarea din partea Puterilor Garante de a organiza alegeri pentru Divanul Ad Hoc, o adunare reprezentativă care să formuleze cererile românilor.
În momentul Unirii Principatelor, Moldova și Țara Românească se aflau sub garanția colectivă a Marilor Puteri: Marea Britanie, Franța, Prusia, Austria, Sardinia, Rusia și Turcia. Grație faptului că în 1856, Rusia pierduse Războiul Crimeei în fața Turciei susținute de Anglia și Franța, Principatele Române au ieșit de sub protectoratul rusesc instituit în 1829 și au intrat sub protecție occidentală. Mesaje diplomatice ca acesta erau mai mult decât informații de politică externă obișnuită. A fost momentul în care lumea românească se conecta și politic la Occident.
Ofițerul Alexandru Ioan Cuza, pe vremea când era pârcălab/prefect de Covurlui/Galați
Elena Cuza, născută Rosetti, soția lui Alexandru Ioan Cuza. I-a adus soțului o zestre impresionantă, dar a fost prost răsplătită. Boieroaică de viță-veche, femeie rafinată și discretă, trecea cu stoicism peste escapadele soțului. A fost chiar de acord să înfieze fii nelegitimi ai soțului, cu Maria Obrenovici, dar se pare că tocmai această decizie a grăbit înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza de la tron. Liberalii și conservatorii care l-au adus la putere se temeau că va întemeia în acest fel o dinastie personală. Or, cererea Adunărilor Ad Hoc din 1857-1858 era aducerea pe tron a unui principe străin, neapărat dintr-o dinastie occidentală. O dinastie Cuza avea toate datele instabilității.
Imaginea Dinanului Ad-Hoc de la Iași. Lucrările sale s-au desfășurat pe parcursul anului 1858 și au însemnat participarea tuturor categoriilor sociale.
Documente ale Divanului Ad Hoc din Moldova adunate într-un volum la Arhivele Naționale.
La finele lucrărilor Adunării Ad-Hoc din Moldova, delegații au transmis Marilor Puteri doleanțele lor. În documentul alăturat, aflat la Arhivele Naționale, se vede prima cerere.
Revendicări similare au adresat și deputații Adunării Ad Hoc din Țara Românească. În baza acestor cereri, Marile Puteri au agreat în 1858 ca Principatele Dunărene să se conducă după un fel de constituție numită „Convenția de la Paris”. Ea presupunea doi domni, două guverne, două adunări legislative, dar și o Înaltă Curte de Casație și Comisie comună de armonizare a instituțiilor la jumătatea drumului, la Focșani. Politicienii români ai vremii - în principal, boieri și oameni de afaceri, cei mai mulți cu studii juridice și politice - au parcurs cealaltă jumătate printr-o singură mutare: dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, în ianuarie 1859.
Cererile Divanului Ad Hoc din Moldova, așa cum au fost ele transmise, potrivit acestui document oficial de la Arhivele Naționale, au fost: 1. Respectarea AUTONOMIEI țării, așa cum a fost ea stabilită prin vechile acorduri cu Imperiul Otoman, 2. UNIREA PRINCIPATELOR Moldova și Țara Românească într-un singur stat. 3. Înscăunarea pe tronul noului stat a unui PRINCIPE STRĂIN dintr-o dinastie occidentală - era o modalitate de a conecta Principatele la Europa monarhică a vremii, și, mai ales, de a pune capăt certurilor permanente dintre familiile românești de os domnesc) 4. NEUTRALITATE - cererea la capătul a aproape 100 de ani de ocupații militare succesive rusești, otomane și austriece. 5. REFORME sociale astfel încât categorii mai largi de populație să fie reprezentate. Cereri similare au făcut și delegații munteni la Adunarea Ad-Hoc de la București
Un tabel cu numărarea voturilor unei ședințe a Divanului Ad-Hoc al Moldovei, document aflat la Arhivele Naționale
Paginile de semnături pe un document al Divanului/Adunării Ad Hoc a Moldovei, stânse într-un volum inestimabil la Arhivele Naționale. Ad Hoc înseamnă în latină „aici și acum”, iar din perspectiva legitimității, expresia dă măsura unui moment fondator, este echivalentul juridic al unei revoluții. După discuțiile dintre Napoleon al III-lea și Regina Victoria despre soarta Principatelor, Anglia și Franța au cerut ca Moldova și Țara Românească să fie întrebate AD HOC cum vor să trăiască. Au răspuns că vor Unire și Principe Străin. Le vor obține pe rând. Ambele prin politica faptului împlinit.
Litografie reprezentând Divanul Ad Hoc al Țării Românești, 1857. În Muntenia nu a existat o încercare de falsificare a alegerilor ca în Moldova așa că lucrările au început mai repede. Pentru adunarea de la Iași, după frauda lui Nicolae Vogoride, denunțată vehement inclusiv de Al. Ioan Cuza, alegerile au fost reluate.
Telegramă de presă anuntând alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei, ianuarie 1859.
Document din 1859, de la Iași, purtând prima stemă comună a Principatelor Moldovei și a Țării Românești.
Document al Ministerului de Finanțe al Țării Românești, datând din 1859 și aflat la Arhivele Naționale. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza va trece repede peste interdicția de folosire a termenului de Principatele Române. Numele de România va fi folosit abia în Constituția lui Carol I, din 1866.
Unul din ultimele documente emise de Ministerul din Lăuntru al Prințipatului Moldovei. În 1862, Alexandru Ioan Cuza va muta definitiv capitala Principatelor Române la București.
Document aparținând Ministerului Dreptății al Țării Românești, 1859, Arhivele Naționale.
Document aflat la Arhivele Naționale, adresat președintelui comisiei comune de la Focșani. Instituția, menită prin Convenția de la Paris să fie un organism esențial, a căzut repede în desuetudine și a fost desființată.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a avut un rol covârșitor în așezarea temeliilor statului român modern. În plus față de dubla alegere, domnia sa a însemnat reforme esențiale. A izbutit să obțină recunoașterea Unirii personale, dar a pierdut sprijinul esențial al Franței. Abordarea radicală a unor măsuri, camarila coruptă, dar și tentativa de a întemeia o dinastie, au dus la înlăturarea sa, la 11 februarie 1866. Demonizați de propaganda comunistă, autorii loviturii de palat contra domnitorului Cuza, au reluat însă lista cererilor întocmite de Adunările Ad-Hoc și au adus în fruntea României, un principe dintr-o dinastie occidentală.
Pe scurt, 1848 și 1878, urmându-și cu încăpățânare agenda, elitele politice ale vremii au obținut Unirea, integrarea în Europa monarhică prin Carol de Hohenzollern și Independența. În 30 de ani au pus România pe hartă, la propriu.