Când intră în vigoare ridicarea restricțiilor? l-a întrebat un jurnalist italian spre finalul conferinței de presă de joi, 9 noiembrie 1989, pe purtătorul de cuvânt al Biroului Politic din RDG, organismul suprem de conducere din Germania de Est, un regim de dictatură comunistă. „Imediat”, a răspuns excedat Gunther Schabowschi, după câteva clipe de căutat în hârtii. „Imediat”. Cuvântul va intra în istorie imediat ce știrea a fost difuzată la jurnalele de știri din acea seară: punctele de trecere a frontierei aflate de-a lungul Zidului Berlinului vor putea fi trecute fără opreliști, liber.
Fostă capitală a nazistului Adolf Hitler, Berlinul fusese împărțită în patru după cel de-Al Doilea Război Mondial, apoi în două, ca și Germania, pedepsită pentru măcelul global pe care îl provocase. Deciziile s-au perfectat la Conferința de la Potsdam, în vara lui 1945.
Aflat în inima Republicii Democrate Germane sau a Germaniei de Est, Berlinul a fost un oraș sub două regimuri politice. Vestul era capitalist și prosper, Estul era comunist și ... modest. În anii '60, primul dictator comunist din RDG, Walter Ulbricht, nu a mai acceptat exodul spre Vest și a ridicat Zidul Berlinului. Era un zid de beton, pe anumite porțiuni dublu, pe altele dublat de sârmă ghimpată, super-militarizat. Dar exodul a continuat, ca și regimul de supraveghere draconic din țară.
Anunțul lui Gunther Schabowski din seara de 9 noiembrie 1989 încheia astfel 28 de ani de absurditate. Zidul trecea prin mijlocul unor străzi, prin cimitire, stații de tramvai, bloca Poarta Brandenburg.
Imediat, sute, apoi mii, apoi zeci de mii de est-germani vor lua cu asalt punctele respective: între ele Bornholmer, Invalidenstrase, Heinrich Heine sau celebrele Check Point Charlie și, în centrul orașului, însăși Poarta Brandenburg. Chiar dacă ofițerii din unitățile de gardă nu primiseră încă ordinul expres să ridice barierele și să lase oamenii să treacă, nu au avut încotro. Mulțimea era prea numeroasă: Wie sind the Volk/ Noi suntem poporul.
În alte timpuri, ar fi tras. De la ridicarea Zidului de beton și sârmă ghimpată, începând din zorii zilei de 13 august 1963, 140 de oameni fuseseră împușcați încercând să îl treacă. Alții fuseseră închiși doar pentru că plănuiau să fugă în Vest, să fie liberi, turnați fiind de unul sau altul din cei 180.000 de informatori ai poliției politice STASI, plus 22.000 de ofițeri, la o populație de 19 milioane.
Dar în 1989, vremurile se schimbaseră. Împărțirea Europei în favoarea Uniunii Sovietice și a dictatorului comunist, Iosif Visarionovici Stalin, după cel de-al doilea Război Mondial, nu mai era valabilă.
Nu mai conta, cel puțin nu mai conta la fel de mult, că trupe sovietice și ofițeri KGB se aflau încă la posturi în Republica Democrată Germană. (Apropo, între ei și tânărul Vladimir Putin).
În acea seară de 9 noiembrie, est-germanii și, cu ei, toți est-europenii, știau de unde bătea vântul. Berlinezii știau că sunt în siguranță, că nu riscă să își piardă viața trecând de partea cealaltă a Zidului. Bătea vântul schimbării. Paradoxal ,de la Moscova.
Cum s-a întâmplat?
Încurajat de lideri vizionari precum președintele american, Ronald Reagan, sau premierul britanic, Margaret Thatcher, liderul reformist de la Moscova, Mihail Gorbaciov, i-a anunțat, începând din 1987, pe liderii comuniști din Europa Centrală și de Est că trupele sovietice de ocupație nu vor mai interveni ca să le susțină dictaturile. Așa cum se întâmplase în Ungaria în 1956 și în Cehoslovacia în 1968. Doctrina Brejnev expirase.
În iulie 1987, aflat în vizită în Berlinul de Vest, președintele american Ronald Reagan a făcut apoi un pas mai departe și i-a cerut public lui Mihail Gorbaciov să dărâme Zidul Berlinului: „Domnule Gorbaciov, dacă vreți pace, dacă vreți prosperitate, dărâmați acest Zid!”.
Mai mult chiar decât un apel la reunificarea Berlinului, „Domnule Gorbaciov, dărâmați acest Zid!” era un îndemn la dărâmarea Cortinei de Fier, adică la eliminarea consecințelor celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa. Pe scurt, lăsați Germania de Est să fie liberă, lăsați popoarele pe care le-ați ocupat în Europa de Est să fie libere.
Majoritatea liderilor comuniști au înțeles ce era de înțeles. La Budapesta au început reforme, în Polonia, unde din 1981 domnea legea marțială, regimul a încercat câteva expediente economice, fără succes. În februarie 1989, sindicatul Solidaritatea negocia cu guvernul de la Varșovia, iar în mai câștiga alegerile.
Dictatorul din Germania de Est, Eric Honecker și dictatorul român, Nicolae Ceaușescu, s-au dovedit cei mai încăpățânați.
În mai, Eric Honecker, a ținut neapărat să falsifice alegerile pentru a obține tradiționalul 99% al dictaturilor. A provocat proteste, începând cu celebrele Rugăciuni de Luni transformate în manifestanții uriașe la Leipzig: Wie sind das Volk! Noi suntem poporul, strigau.
Apoi exod în masă spre Germania de Vest, dar pe rute ocolitoare, prin Ungaria și Cehoslovacia. Au urmat apoi ciocnirile de la Dresda, unde tinerii încercau să urce în treburile cu fugari spre RFG.
Când dictatorul Eric Honecker a cerut Biroului Politic ca armata să tragă în popor, Biroul Politic l-a refuzat și l-a înlocuit pe Eric Honecker cu un lider moderat, Egon Krentz. Era 17 octombrie 1989.
Devenit peste noapte șef într-o țară din care lumea fugea la propriu, cu zecile de mii, spre Germania Federală, Egon Krentz a liberalizat de îndată regimul frontierelor. Rămănesese în discuție Berlinul, rupt în două de Zid.
Gunther Schabowski cu al lui „Imediat” din 9 noiembrie 1989 și berlinezii care l-au trecut în acea noapte de la Est la Vest, l-au transformat în ... trecut.