Brexit Last Chance Saloon
E ultima zi de subiecte politice centrate pe altceva decât summitul european dedicat Brexitului, care va umple ziarele joi și vineri, deși și astăzi ceasul ticăie. Guvernul lui Boris Johnson a intrat în ultimele 24 de ore în care mai este fizic și omenește posibil să vină cu o ofertă care să fie pusă pe masa liderilor UE reuniți mâine și poimâine la Bruxelles.
Inițial, un deadline fusese fixat pentru marți la miezul nopții de negociatorul european Michel Barnier, dar din disperarea comună termenul s-a prelungit până astăzi la miezul nopții. Este limpede că politețea cea mai elementară obligă guvernul lui Johnson să vină cu o propunere scrisă înaintea reuniunii celor 27, joi și vineri la Bruxelles, iar nu în timp ce ei sunt deja la masa negocierilor, mai ales că Londra a avut la dispoziție trei ani pentru asta iar termenul despărțirii a fost deja amânat de două ori.
Rămâne apoi un ultim pas, care e aprobarea înțelegerii de către parlamentul britanic, într-o reuniune specială programată sâmbătă.
În absența (încă) a unui plan acceptabil pentru Brexit, exasperarea este generală și la fel e și pesimismul. în Franța Le Monde scrie despre cum întreprinderile britanice se simt puse la zid și analizează consecințele dezastrului economic și social previzibil. Multe din efecte, deși sunt logice, nu par evidente pentru marele public. Astfel, Marea Britanie trebuie să semneze zeci de acorduri pentru a-și păstra relațiile în afara UE. Asta deoarece majoritatea acordurilor comerciale ale Londrei cu terțe țări sunt actualmente acorduri semnate de Anglia prin intermediul Uniunii Europene. Odată cu divorțul Brexitului, acele acorduri nu vor mai avea nici o valoare în ce privește poziția Londrei în raport cu restul planetei.
Cum e turcul și pistolul
Ceasul ticăie și în Siria, unde se profilează o catastrofă umanitară. Organizația umanitară Médecins sans frontiers a anunțat de altfel că se retrage din nordul Siriei.
Turcia e bombardată de condamnări verbale. Rusia a numit inacceptabilă situația și există riscul unei confruntări directe între armată turcă și cea a Damascului, sprijinită de Rusia. Asta ar pune capăt definitiv oricăror fantasme care vedeau Turcia ieșind din NATO și formând o alianță cu Rusia lui Putin. La Moscova, cotidianul Kremlinului Rossiiskaia Gazeta anunță că purtătorul de cuvânt al lui Putin, Dmitri Peskov, a confirmat vizita iminentă a lui Erdogan pentru a discuta situația din Siria. Între timp, Erdogan se va întâlni mâine, la Ankara, cu vicepreședintele SUA Mike Pence și secretarul de stat Mike Pompeo, cum o confirmă New York Times.
In sfârșit, toate țările Uniunii Europene sunt acum de acord sa impună un embargo pe armamentul vândut Turciei. Confruntată cu ofensiva turcă în Siria, până la urmă și Londra și-a suspendat exporturile de armament spre Ankara. Londra a acceptat embargoul, cel mai probabil pentru a nu da impresia că face orice pentru a pune bețe in roate. 22 din cele (încă) 28 de tari ale UE sunt si membri in NATO, ia guvernul lui Johnson argumenta că din NATO făcând parte și Turcia, Marea Britanie nu are nici un motiv să nu-i vândă în continuare arme, chiar dacă acelea ar putea fi folosite în Siria.
Site-ul american de informații Politico pune chiar întrebarea dacă NATO ar putea fi atrasă, ca instituție internațională, în acest conflict. Aici intervine întreaga ambiguitate și conflictele potențiale care pot decurge din apartenența unei țări, simultan, la două organizații internaționale cu funcționare și scopuri diferite.
Desigur, nici NATO și nici Uniunea Europeană nu prevăzuseră vreodată o asemenea situație, în care unul din membri ar comite ceva reprobabil, care să necesite sancțiuni colective și, eventual, excluderea, pentru care nici un mecanism nu a fost prevăzut nici în UE, nici in NATO.
Problemele pe care le întâmpină acum Marea Britanie pentru a părăsi UE sunt vizibile, iar câtă vreme Anglia este încă membru poate bloca decizii importante, așa cum o face acum, Londra fiind singura capitală care nu dorea până azi un embargo pe livrarea de armament și echipament militar Turciei.
Asta ne face să ne imaginăm tot ce ar putea bloca guvernul lui Boris Johnson de acum înainte dacă Marea Britanie va fi forțată să amâne Brexitul: nu ar vota bugetul UE, ar putea pune un veto pe decizii comune importante sau, cum s-a sugerat, ar putea să-l numească pe Nigel Farage comisar european.
La fel, dă fiori pin capitale ideea că Turcia ar fi putut fi acum membru în UE, dacă se urmărea elanul optimist al anilor 2000, când liderii PPE, cum a fost răposatul secretar general, belgianul Wilfired Martens, împingeau spre primirea Turciei în Uniune.
Franța și urmările respingerii Comisarului lui Macron
Marți, la reuniunea consiliului de miniștri ai UE, franțuzoaica Amélie de Montchalin, ministru pentru afacerile europene, a blocat decizia comună de a începe negocierile de aderare la UE cu Macedonia si Albania. Exista unanimitate pentru începerea acelor negocieri, însă Franța s-a opus, cum o scrie la Bruxelles Le Soir. Dosarul va fi acum pus joi pe masa de discuții a celor 27 de lideri UE.
Mulți pun asta pe seama unei dorințe a lui Macron de a relua inițiativa, după ce a calculat foarte rău influența sa asupra Parlamentului European și și-a văzut respinsă candidata pentru postul de Comisar, Sylvie Gulard. Inaugurarea oficială a viitoarei Comisii Europene conduse de Ursula von der Leyen, cea impusă de Macron peste voința parlamentului, va fi acum amânată până pe 1 decembrie. Lipsesc trei comisari, cei ai Franței, Ungariei și României.
Săptămânalul politico-satiric francez Le Canard enchaîné scrie că respingerea lui Sylvie Goulard este „o palmă devastatoare pentru orgoliul lui Macron”. Le Canard estimează că singurul nume credibil pe care l-ar putea propune acum Macron este acel etern negociator UE pentru Brexit Michel Barnier, respectat de toată lumea, inclusiv de britanici, doar că acela este membru PPE și asta ar părea o victorie a conservatorilor, care i-au scufundat-o pe Goulard. De altfel, șeful PPE în Parlamentul European, ranchiunosul german Manfred Weber, care se dorea șeful Comisiei Europene, dar a fost blocat de Macron, îl sfătuiește azi pe președintele Franței, într-un interviu cu Le Figaro, să înceteze să mai dea vina pe alții pentru eșecurile sale.
Un mandat de arestare neconform
Presa belgiană comentează în detaliu situația din Catalonia. Motivele sunt multiple. Principalul partid politic din Belgia, cel al dreptei naționaliste flamande N-VA (Noua Alianță Flamandă, Nieuw-Vlaamse Alliantie) nu își ascunde dorința de a obține independența Flandrei, astfel încât privește cu simpatie orice mișcare separatistă în Europa. Apoi, principalul lider separatist catalan, Carles Puigdemont, a primit azilul în Belgia, unde trăiește protejat în apropiere de Bruxelles, în Waterloo.
Luni, după condamnarea la grele pedepse cu închisoarea a nouă lideri separatiști catalani la Madrid, Spania a trimis în Belgia un nou mandat european de arestare pentru Puigdemont. Situația e cu atât mai complicată, cu cât viitorul Comisar european pentru Justiție, care va trebui să se ocupe de reforma mandatului european de arestare, este belgianul Didier Reynders. Cum o scrie în Spania astăzi El Mundo, Puigdemont poate fi arestat în orice țară a UE dacă părăsește Belgia.
Cotidianul belgian Le Soir comentează însă amuzat pe seama neaplicării noului mandat trimis ieri de Spania: acesta este neconform, întrucât... a fost trimis în spaniolă. Birocrația gândește numai pe limba ei.
Adorno popstar în Germania
In sfârșit, Libération, cotidianul stângii intelectuale pariziene, scrie despre ciudatul fenomen de modă care e faptul că un scurt text al filozofului Theodor Adorno a devenit brusc cel mai mare succes de librărie în Germania. Este vorba de o alocuțiune a lui Adorno din 1967 despre extremismul de dreapta.
Momentul e propice, pentru că partidul extremei drepte AfD înregistrează mari succese electorale iar violențele rasiste și xenofobe zguduie Germania. Adorno vorbește în acel scurt text despre „predispoziția sociopsihologică a germanilor” și despre „tehnica de a acționa a agitatorilor fasciști”. Astăzi, ca și ieri, extrema dreaptă amestecă anti-intelectualismul, antimarxismul și antisemitismul, totul scăldat într-o dialectică escatologică, de amenințare cu sfârșitul civilizației.
Și, din nou, descoperim că și Adorno decripta tehnica retorică a extremei drepte ca pe o „tehnică a salamului”: se ia un ansamblu complex și se taie în felii fine, una după alta, convingând publicul treptat, feliat. Aici intră, ca tehnică, și pedanteria pseudoștiințifică a extremiștilor care caută să demonstreze prin calcule că, de pildă, numărul de evrei omorâți nu a fost așa mare.
„Tehnica salamului” despre care vorbește Adorno amintește perfect acea « szalámitaktika », folosită în Ungaria lui Orbán, „tactica salamului”, despre care am mai scris aici, care este o expresie inventată de liderul comunist maghiar Mátyás Rákosi și care consistă în a elimina progresiv inamicii, unul câte unul, ca pe feliile de salam.
Cum o spune cu ironie Der Spiegel, „la aniversarea a 50 de ani de la dispariția lui, Adorno, el a devenit ceea ce n-ar fi vrut niciodată să fie: un soi de popstar pentru tineri”.