E prea tîrziu și, oricum, faptele nu mai contează. În locul lor, domnesc păreri, interese, valori și credințe care nu se mai împiedică demult în realismul brutal al faptelor.
În aproape fiecare stat al lumii, epidemia a forțat guvernul să plaseze economia și societatea în comă indusă. Pentru prima oară pe timp de pace, lumea s-a unificat vizibil iar ecranul protector al interacțiunilor, discursurilor și imaginilor a dispărut.
Lumea e unitară. A fost nevoie de un dezastru pentru a lumina această realitate comună, dar asta nu înseamnă decît că mesajul e mai clar iar lecția de nerefuzat.
Din spatele lui au răsărit adevărurile bruiate pe care, altfel, nu le sesizăm. Această alunecare colectivă spre realitatea fundamentală nu are trepte geografice și ierarhice. Ce aflăm despre o țară, o zonă sau structurile lor conducătoare nu mai e diferit sau opus. Dimpotrivă, suma adevărurilor individuale, locale, naționale și globale e coerentă și egală cu fiecare din elementele ei. Mai clar spus, lumea e unitară. A fost nevoie de un dezastru pentru a lumina această realitate comună, dar asta nu înseamnă decît că mesajul e mai clar iar lecția de nerefuzat. Ce știm sau ar trebui să învățăm, forțați de Coronavirus?
Dacă începem cu România, e limpede că vorbim de un stat eșuat și de o societate în derută. Coronavirus a scos totul la vedere. În plină epocă de restricții și control garantat de autorități, o armată sau, pentru cine nu se ferește de cuvinte, o turmă de clăcași a început să circule spre locuri de muncă în alte state UE, pe sub barierele coborîte de aceleași autorități. Așa se numește, mai elegant, traficul oficial cu cetățeni români ceruți la muncă de Germania sau Italia și livrați de România. Știind bine unde trebuie să sune dacă vor muncă brută, guvernele statelelor occidentale au pus mîna pe telefon. Autoritățile române s-au executat fără crîcnire, au suspendat prompt epidemia și au slobozit nevoiașii.
Toată lumea și-a primit, pe loc, definiția atîta vreme negată. România - rezerva de muncă fizică a Occidentului.
Regiunea de vîrf epidemic Suceava a devenit furnizor curat de muncă în UE. Toată lumea și-a primit, pe loc, definiția atîta vreme negată. România - rezerva de muncă fizică a Occidentului. Autoritățile române - executantul servil la dispoziția statelor de vîrf ale UE. Statele de vîrf ale UE - deținătorul, la ordin, al rezervelor brute ale unui unui stat subdezvoltat ca România. Statul subdezvoltat România - autor și deținător al unui faliment complet. În realitate și nu în versiunea oficială, toate aceste devoalări se presupun și conviețuiesc tăcut. Acum, jocul lor febril, de flipper nemilos, poate fi urmărit fără perdea. Clăcașii livrați din Suceva și din alte zone sărace ale României sînt de înțeles. Vor să trăiască mai bine. Adevărat, și alți români și-ar dori să se întoarcă la muncă, dar nu au cum. Dar asta nu face decît să explice mai bine raportul de subordonare nedemn pe care statul român îl acceptă și urmează în interiorul UE. În fond, acest comportament ascunde și încearcă să facă tolerat dezastrul de la capătul a 30 de ani de dezinteres și rapacitate oficială. Economia căzută, migrația și societatea vînturată a României sînt rezultatul barbariei interne. Modelul e fix. Pozițiile de conducere duc la unul și același rezultat. Mai întîi, un plic sau un sac de bani pasați pe sub masă. Apoi, vila și harnașamentul Gucci pentru amantă. Urmate de hotărîrea de Consiliu Local sau Guvern care aprobă pădurea deja tăiată, deturnarea de fonduri sau exportul de material geologic și uman. La celălalt capăt al firului, statele beneficiare UE emit, sporadic, zgomote moraliste dar lasă sistemul să funcțționeze. În interior, societatea civilă acționează selectiv. Nu așteptați demonstrații monstru în Piața Victoriei împotriva abuzurilor scandaloase ale statului de drept german - Rechtsstaat, cum se zice admirativ - față de cetățeni europeni români. În plan mai larg și bine camuflat, toată lumea știe că agitația pe tema „sclaviei moderne” nu trebuie aplicată în anumite cazuri. Și că o Românie cu, nu fără, cei 3-4 milioane plecați în occident, ar avea șomaj 25% și guvern PSD permanent.
Acest comportament ascunde și încearcă să facă tolerat dezastrul de la capătul a 30 de ani de dezinteres și rapacitate oficială.
Dincolo de considerațiile de moment, concluzia acestei suite de adevăruri îmbinate spune ceva ireparabil: sistemele nu au importanță pentru România. Comunism, democrație, dictatură, tutelă liberală UE - nu contează. Sîntem de neschimbat. Cea mai gravă problemă a României nu a fost nici adusă și nici reparată de un sistem politc, oricare ar fi el. Problema de care vorbim e creația unei lipse de constituire și identitate comună care contrazice aproape tot ce credem despre noi înșine. Cu asta, intrăm într-o zonă tabu, pe care orice națiune bolnavă o închide sub lacăt și interzice, pe bună dreptate, din motive de siguranță. La fel ca o zonă de izolare, sub presiunea epidemiei.
Nu sîntem singuri în această situație. Confuzia provocată de răsturnarea generală a certitudinilor e larg răspîndită.
Acest text cuprinde opinii ale autorului și nu reprezintă poziția Europei Libere