„Changez la vie”—ambiția suprarealistă a renăscut în 1968, împreună cu aceea marxistă, a „transformării lumii”. Rebelii parizieni, cei din Berlinul de Vest ori studenții de la Universitățile Columbia și Berkeley credeau că vor aduce utopia la putere. Îi citau pe Guevara, Gramsci, Rosa Luxemburg, Troțki, Marcuse, Mao, ba chiar și pe Lin Biao („A te revolta este just”). Purtau în mână „cărticica roșie”.
Unii jurau pe numele unor Proudhon ori Bakunin, fără să știe că aceștia decelaseră la timp potențialul dictatorial-terorist al marxismului. Prea puțin le păsa lor atunci despre ce se întâmpla în estul Europei, în acea zonă a paraliziei brejneviste unde se ivise, totuși, odată cu Primăvara de la Praga, o rază de speranță ce avea să piară zdrobită de Panzerkommunismus, de acel „socialisme qui venait du froid”, despre care scria chiar Jean-Paul Sartre după invazie.
Obsesia revoltaților din Vest era să stigmatizeze „imperialismul american”. Se opuneau Războiului din Vietnam și se credeau soldați ai noilor Brigăzi Internaționale. Habar nu aveau despre ce era de fapt Vietnamul de Nord, cu al său monstruos Gulag, și îl venerau pe „unchiul Ho”, stalinistul suprem de la Hanoi. Rebeliunea studențească pariziană era exaltată, euforică, jubilantă, jouissantă, exuberantă și carnavalescă. Se celebra „l’imagination au pouvoir”. Studenții și ideologii lor detestau autoritarismul (social, familial) și puneau pe zidurile orașului postere de genul „Il est interdit d’interdire”. O contagioasă insouciance dădea măsura acelor febre revoluționare: „Soyons réalistes, exigeons l’impossible”/ „Fiți realiști, cereți imposibilul”. Revoluțiile sunt moments of madness, scria sociologul Aristide Zolberg—și nu greșea.
Era o revoltă neoromantică, un strigăt împotriva unui raționalism scientist pe care îl deplora Herbert Marcuse în scrierile sale. Despre aceste lucruri a scris la vremea respectivă pagini de o mare luciditate Monica Lovinescu. Transmise la Europa Liberă în emisiuni devenite legendare, ele ne informau și ne formau. Cu finețe și respect pentru spațiul ideilor, Monica Lovinescu a făcut adevărate disecții ale miturilor inspiratoare ale revoltei studențești franceze. Nu a condamnat-o înainte de a o explica. Reflecțiile sale se întâlneau cu cele ale lui Raymond Aron, care scria despre la révolution introuvable. După cum se întâlneau cu acelea ale lui Leszek Kołakowski, marxistul deziluzionat care avusese curajul să se solidarizeze cu studenții Universității din Varșovia, în martie 1968.
Pentru Kołakowski, Zygmunt Bauman, Krzysztof Pomian, Stefan Morawski și alți intelectuali contestatari, expulzați din Universitate la ordinul lui Gomułka, socialismul polonez intrase în faza sa fascistă. Ministrul de Interne, sinistrul general Mieczystaw Moczar, șeful facțiunii „partizanilor”, organiza în acele luni adevărate pogromuri. Ziarul partidului, Trybuna Ludu, publica texte de tip Der Stürmer. Antisemitismul devenise doctrina oficială a comunismului polonez.
Michnik, Kuroń, Modzelewski, Irena Grudzińska, Seweryn Blumsztajn erau arestați și condamnați pentru „uneltire împotriva ordinii de stat”. Nicio mirare, așadar, că, pentru Kołakowski, doctrina politică a lui Marcuse suna cât se poate de fals: era o pledoarie pentru iresponsabilitate, pentru un tip de acțiune din care dispăruse orice interes față de articularea scopurilor cu mijloacele. Invitat să-i succeadă lui Adorno, Kołakowski se vedea contestat de studenții germani îndrăgostiți de Marx, ba chiar și de Lenin.
În a sa de neegalat istorie a marxismului, Kołakowski își încheia capitolul despre Marcuse cu aceste neiertătoare cuvinte: „...Principala problemă cu scrierile lui Marcuse nu este că profesează marxismul, în pofida evidențelor contrare, ci că încearcă să ofere o bază filosofică pentru o tendință de-acum prezentă în civilizația noastră, care se străduiește să distrugă această civilizație din interior, de dragul unui apocalips al Noii Lumi a Fericirii care, chiar prin firea lucrurilor, nu poate fi descrisă... Nu există probabil un alt filosof în lumea de astăzi care să merite atât de deplin precum Marcuse să fie numit ideologul obscurantismului” (Principalele curente ale marxismului—vol. 3: Prăbușirea).