Membrii subculturilor alternative din perioada totalitară au dorit să redescopere virtuțile dialogului și avantajele discursului civilizat. Intelectualii revizioniști, care făcuseră atât de mult pentru a submina fațada ideologică a acelor regimuri, și-au abandonat mare parte din iluziile despre capacitatea de reformă a sistemului prin intermediul partidului conducător. Membrii opoziției democratice din aceste țări au susținut nevoia creării unei forme alternative de politică.
Regretatul scriitor maghiar György Konrád (1933–2019) a vorbit despre emergența antipoliticii ca provocare al adresa versiunii apocrife a politicii întruchipate de sistem. Amarele experiențe din Polonia, Ungaria și Cehoslovacia i-au convins pe acești critici că miezul chestiunii era ieșirea din logica sistemului. Nu încape vreo îndoială că revizionismul a contribuit enorm la capitularea auto-satisfacției marxist-leniniste. O principală slăbiciune a acestei orientări a fost supunerea față de niște reguli ale jocului dictate de către birocrația comunistă.
Pentru adversarii radicali ai totalitarismului, revizioniștii au părut a fi niște aliați pe jumătate; pentru zeloții ideologici, ei reprezentau periculoșii eretici. Scrierile le erau ezoterice, cu puțină priză la marele public; mai mult, critica lor era încă încastrată în limbajul puterii. Pe de altă parte, ideile revizioniste ale anilor 1960 au catalizat energiile unei contraculturi disidente. Dezvrăjirea de marxism a fost, prin urmare, o oportunitate de a regândi întreaga moștenire radicală și de a reevalua atașamentul față de idealurile iacobine ale comunității totale. În lupta dintre stat și societatea civilă, a fost șansa și misiunea celei din urmă aceea de a inventa un nou principiu al puterii—unul care să acorde un mare respect drepturilor și aspirațiilor individului. Acest contraprincipiu a fost înrădăcinat în ceea ce Václav Havel, dramaturgul cehoslovac activist al Cartei 77, a numit, pe bună dreptate, „puterea celor fără de putere”.
A devenit din ce în ce mai importantă demitizarea naturii puterii comuniste, a infrastructurii înșelătoare a acestui tip de societate. Mai întâi Soljenițîn, apoi disidenții central și est-europeni, și-au anunțat intenția de a restaura valoarea normativă a adevărului. Refuzul minciunilor oficiale și reinstituirea adevărului s-au dovedit a fi o strategie mai de succes decât critica revizionistă din interior. Principala putere a regimurilor comuniste a fost abilitatea lor de menține un climat al fricii și deznădejdii. Principala lor slăbiciune a fost eșecul în a acapara definitiv mintea umană. Nu subestimez deloc problemele economice ale acelor regimuri, dar principala sursă de instabilitate a fost eșecul lor de a genera încredere (social trust).
Chiar și în Uniunea Sovietică, în anii ’80, oamenii au privit cu suspiciune promisiunea de democratizare a lui Gorbaciov. Și chiar și cei mai optimiști cu privire la respectivele schimbări, incluzându-i pe avocați ai liberalizării precum Andrei Voznesensky, Vitali Korotich ori Bulat Okudzhava, au admis că „dezghețul” era încă mult prea superficial. Revistele culturale sovietice deveniseră printre cele mai interesante din lumea comunistă, dar erau încă editate de către secția ideologică a partidului. Planurile editoriale trebuiau în continuare aprobate de către oficialii de partid ale căror singure recomandări constau în obediența lor de nezdruncinat. Aleksandr Iakovlev, presupusul protector al intelighenției liberale sovietice, a fost, până la urmă, tot un versat activist cu propaganda. Nimeni nu pune la îndoială abilitatea strategiei sale din epocă, dar ar fi nefericit să credem că a fost mai mult decât atât: un efort de a elimina unele din cele mai toxice trăsături ale ortodoxiei ideologice.
Pe de altă parte, acest lucru nu a însemnat că relaxarea ideologică era insignifiantă. Din contră, a avut efecte perturbatoare nu doar în Uniunea Sovietică, ci și în Europa Centrală și de Est. Intelectualii din acele țări știau prea bine că ritmul reformelor din Uniunea Sovietică era de o importanță vitală pentru soarta națiunilor est-europene. Intensificarea activităților disidente la sfârșitul anilor 1980 în Polonia, Ungaria și Cehoslovacia sugerează că aceea era perioada propice pentru provocări temerare la adresa regimurilor. Declarația din octombrie 1986 semnată de disidenți din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia și Germania de Est a inaugurat un nou capitol în istoria luptelor antitotalitare. A arătat, în fine, că acțiunile internaționale au putut și, până la un punct, au trebuit să scoată în evidență valorile și scopurile opoziției.