Din culisele Războiul Rece cultural: Yehudi Menuhin și George Enescu

„Cultură și politică”, 16 martie 2019

La 12 martie 1999, posturile de radio și agențiile de presă anunțau cu o doză de stupefacție și surpriză că violonistul, dirijorul, omul de cultură Yehudi Menuhin a încetat din viață intempestiv, în urma contractării unei pneumonii. Astăzi, când s-au împlinit 20 de ani de la dispariția lui, amintirea și omagierea marelui muzician, atât de legat, între altele, de România, grație relației sale speciale cu George Enescu, a fost readusă în atenție public de un număr infim din elevii săi, cei la a căror educație și carieră a contribuit decisiv. Aș spune că pot fi numărați pe degete, iar între ei s-a distins violonistul Daniel Hope, care l-a elogiat zilele acestea cu emoție la postul de radio Norddeutscher Rundfunk (NDR) de la Hamburg.

Din culisele Războiul Rece cultural: Yehudi Menuhin și George Enescu

Yehudi Menuhin (fotografia cu autograf pe care mi-a trimis-o împreună cu memoriile lui, V.E.).

Întrebat dacă a existat o diferență între omul și artistul Menuhin, Daniel Hope evoca originalitatea artistului, felul în care se „reinventa” în fiecare concert, în fiecare frază. În afara scenei „a vrut întotdeauna să facă lucrurile să avanseze în ce considera a fi misiunea lui: pentru protecția mediului înconjurător sau pentru oamenii cu dizabilități, pentru clubul său, care încă mai există în Germania, Live Music Now. Pentru asemenea cauze a luptat neobosit.”

S-a spus adesea despre Menuhin că, fiind o personalitate adorabilă, extrem de amabilă și caldă, deschisă, și cu o politețe perfectă, știa să-și urmărească țelurile cu o voință de fier. Au fost multe momente în viața sa care exemplifică această voință, de la decizia sa, copil fiind, de a studia numai și numai cu George Enescu, la voința sa de reconciliere după al Doilea Război Mondial și de a cânta neapărat alături de Wilhelm Furtwängler la Berlin, într-un moment în care autoritățile americane din Germania eliberată i-au refuzat autorizația, și până la susținerea lui Alexandr Soljenițîn în fața unei săli stupefiate la Moscova în anii 1970.

George Enescu și Yehudi Menuhin, New York.

Între momentele de acest fel ale vieții sale se înscriu și eforturile sale de a-l susține pe profesorul și prietenul său părintesc George Enescu, în momentele de mare dificultate ce au precedat moartea sa. Am avut ocazia la postul nostru de radio să amintim un document din arhiva Europei Libere din 1956, și discursul ferm al lui Yehudi Menuhin la o reuniune omagială la Paris, la împlinirea unui an de la moartea lui Enescu. Menuhin spunea atunci, la École Normale de Musique, la Paris: „Nu, nu este adevărat că a fost uitat și că a murit în sărăcie, nu s-a putut face mai mult pentru George Enescu pentru că el era de o mândrie extraordinară; el și-a avut socotelile sale cu Dumnezeu și nu cu oamenii”.

Ceea ce nu știam atunci este că, mai mult ca probabil la insistența lui Yehudi Menuhin, prin bunul său prieten Nicholas Nabokov (fratele muzician al celebrului scriitor), Enescu avea să primească începând din septembrie 1954 și până la moartea sa în mai 1955, o alocație lunară de trei sute de dolari. Banii proveneau dintr-un fond discreționar pe care îl avea un alt intelectual american, Michael Josselson, care conducea la Paris, activitățile Congresului pentru libertatea culturii, o organizație paravan a CIA, creată în timpul Războiului Rece cultural cu sovieticii. Din același fond, de care nu trebuia să dea socoteală nimănui, Josselson ajuta atunci și un alt compozitor, pe Andrzej Panufnik, ce reușise să evadeze cu greu din Polonia comunistă și să se refugieze la Londra.

Într-o conversație cu autorul unui volum despre Războiul Rece cultural, Diana Josselson, soția liderului Congresului pentru libertatea culturii, își amintea despre un alt episod ale cărui detalii rămân puțin cunoscute, că Nabokov și Josselson au jucat un rol esențial în împiedicarea diplomaților și agenților Securității de la București să repatrieze cu forța trupul lui George Enescu de la Paris, permițând soției sale să îl îngroape la Père Lachaise.

Articol din New York Times despre turneul BSO la Paris și Yehudi Menuhin

Din același extraordinar război cultural, menit să îngrădească extinderea ideologiei comuniste și a anti-americanismului în Europa occidentală, face parte și trimiterea într-un lung turneu european, inclusiv în Uniunea Sovietică, a Orchestrei Simfonice din Boston, dirijată de Charles Munch și Pierre Monteux. Turneul a fost sponsorizat de cealaltă organizație finanțată de CIA la vremea respectivă, Comitetul Europei Libere. Între cele 19 mari centre culturale în care a făcut escală și a concertat Orchestra din Boston, s-a aflat, evident, și Parisul.

Cum o atestă o pagină de program pe care am găsit-o în Arhivele BSO, primul concert de la Paris, cu Yehudi Menuhin ca solist, i-a fost dedicat, la cererea acestuia, amintirii lui George Enescu. Programul tipărit păstrează inscripția „In memory of Enescu”. Potrivit mărturiilor vremii, Concertul în memoria lui Enescu a fost finanțat de cealaltă fundație prin care CIA-ul susținea evenimentele culturale, Fairfield.

Pagină din programul adnotat al concertului „In memory of Enescu” de la Paris.

Orchestra, dirijată de Pierre Monteux la Théâtre de Champs-Elysées, avea să-și modifice, în consecință, programul inițial. În partea întâi era introdusă Simfonia Nr. 2 a lui Creston, urmată de Enescu, Suita pentru Orchestră, Nr. 1, Op. 9. În 1938, Orchestra Simfonică din Boston cântase sub bagheta lui Enescu Suita Nr. 2, Op. 20.

Pagină din programul adnotat al concertului „In memory of Enescu” de la Paris.

Partea a doua a concertului începea cu uvertura la Fidelio (Beethoven) și se încheia cu Concertul pentru vioară și orchestră de Brahms, atât de iubit de Enescu. Menuhin avea să dea un bis, cântând Preludiul din Partita în Mi major de Bach, care încheie și această Agendă culturală în memoria violonistului, la împlinirea a 20 de ani de la moartea sa.