Cum o rezumă Le Monde, Parlamentul European găsește că bugetul Uniunii aprobat prin aspre târguieli de către cei 27 lideri nu este la înălțimea așteptărilor.
Mai precis, Parlamentul și-a precizat ieri în mod formal, printr-o rezoluție, amenințarea că va vota împotriva planului financiar al guvernelor dacă nu se aduc o serie întreagă de clarificări și îmbunătățiri.
Le Monde mai scrie că parlamentarii au găsit foarte multe subiecte de nemulțumire. Principalul fiind acela că pentru a ajunge la un acord și a convinge și țările "frugale", cei 27 de lideri au acceptat tăieri masive în programe care păreau de neatins: sănătatea, cercetarea, protecția climatului, plățile directe în agricultură etc. Le Monde o citează pe șefa Comisiei Europene Ursula von der Leyen, care, căutând să-i convingă pe parlamentari, le-a spus că știe «că pilula este amară».
El Pais, în Spania, informează la rândul său că Parlamentul European a cerut precizarea formală a mecanismului prin care vor putea fi înghețate fondurile destinate guvernelor care încalcă regulile statului de drept. Viktor Orbán s-a bucurat prea repede, constată la München Süddeutsche Zeitung.
Ungaria: încă o lovitură data presei
De altfel, chiar în această dimineață organizația Human Rights Watch (HRW) publică un comunicat în care deplânge concedierea, pe 22 iulie, a redactorului șef al site-ului maghiar independent de știri Index.hu, Szabolcs Dull.
În luna aprilie, site-ul a fost cumpărat de un om de afaceri apropiat lui Viktor Orbán, Miklos Vaszily, care controlează sursele de venit și publicitatea.
HRW amintește persecuția sistematică a presei libere în Ungaria de un deceniu încoace, inclusiv prin noua lege a presei. Astfel, în 2016, cotidianul Nepszabadsag, care scria despre corupția apropiaților lui Orbán, a fost închis.
Anul trecut, în 2019, un raport al organizației Reporteri Fără Frontiere a numit situația gravă a presei în Ungaria “fără precedent într-un stat din UE”.
Boris Johnson: dezastru sau „revoluție conservatoare”?
Astăzi, 24 iulie, se împlinește exact un an de când Boris Johnson se află în fruntea guvernului Majestății Sale Elizabeth. Sau, mai precis, cuplul Johnson/Cummings, scrie cu malițiozitate The New Statesman, numindu-l pe eminența cenușie a lui Johnson, Dominic Cummings, fără de care fostul ziarist devenit apostol Brexit și prim ministru pare incapabil să ia o decizie.
Articolul din New Statesman trece în revistă seria de dezastre practice, politice sau comunicaționale ale lui Johnson. Începe cu cele două luni pierdute în care guvernul nu a făcut nimic pentru a pregăti națiunea în fața pandemiei. Critică apoi toate deciziile economice, culminând cu momentele de risipă nepotrivită, precum aceea de a cheltui un milion de lire pentru a picta avionul premierului.
Dincolo de canalul Mânecii, însă, „pe Continent”, nu toată lumea este de acord cu asemenea critici. Conservatorul Le Figaro, care ar putea fi exemplul perfect al unui cotidian Tory à la française, titrează: Revoluția conservatoare a lui Boris Johnson. Le Figaro numește „revoluționară” modificarea unora din principiile fundamentale ale partidului, care, după ce a apărat întotdeauna cu fervoare liberalismul, prudența fiscală și piața, pune acum la contribuție statul (acel mult hulit „l’État”) pentru plata salariilor a nouă milioane de britanici. Un intervenționism asumat, dar care i-a făcut pe unii conservatori să se întrebe dacă nu cumva partidul se îndreaptă spre „socialism”.
Aici găsim un exemplu perfect al unei permanente confuzii lexicale generate de acest termen înșelător: «liberalismul», care are sensuri totale opuse pe Vechiul Continent și în SUA. În Europa, în Marea Britanie sau în Franța, liberalismul este o doctrină de dreapta, o ideologie a pieței, aici „liberalism” e sinonim cu „capitalism”; în SUA, în schimb, un „Liberal” e cineva de stânga. Exemplu perfect de „false friend”, de termen care acoperă noțiuni diferite sau chiar opuse în funcție de cultura în care e folosit.
În Italia, Corriere della Sera descrie, de asemenea primul an al lui Johnson la putere: 12 luni trăite periculos. În tot acest timp, Boris Johnson a divorțat, a avut un copil (al șaselea? nu știe nimeni exact), a condus Brexitul a suspendat parlamentul, a luat coronavirus și s-a vindecat, și-a pus pielea la bătaie. Un scenariu? Nu, totul e adevărat.
Italia și polițiștii “gomorristi”
Și tot Corriere della Sera scrie despre acest scandal fără precedent care frământă Italia: în orașul din nord Piacenza a fost descoperit un centru al jandarmeriei în care i carabinieri locali formau o adevărată mafie care ducea un foarte activ trafic de droguri și practica felurite forme de violență, inclusiv răpiri și torturi.
Deturnări de fonduri publice, șantaj și violență arbitrată: 22 de polițiști au fost arestați iar unitatea de poliție a fost închisă, caz fără precedent. Într-o înregistrare a unei convorbiri telefonice anchetatorii au putut chiar auzi că polițiștii se laudă între ei cu violențe precum cele din filmul despre mafia napolitană Gomorrah.
Pornind de aici, cotidianul comunist Il Manifesto pune mare titlul: “I Gomorristi”, ilustrat, ca în întreaga presă italiană, cu aceeași fotografie a polițiștilor pozând cu mănunchiuri de bancnoterășchirate ca niște evantaie.
Scenariul traficului era foarte simplu: polițiștii lucrau cu o filieră de traficanți de droguri care le dădeau informații despre rivali. Carabinierii îi arestau pe acei rivali, le confiscau drogurile și le revindeau apoi rețelei complice.
La Repubblica scrie că ar fi greșit ca acest caz să fie considerat unul izolat și estimează că întreaga structură a carabinierilor, organizați pe model militar, are o problemă de funcționare și de identitate. Cazuri de violență sistematică printre carabinieri au tot fost semnalate și identificate în ultimii ani, dar e limpede că structurile însele confundă onoarea instituției cu o formă de omertà, de conjurație a tăcerii.