Fotografii care ar fi vrut să imortalizeze sufletele cartierelor erau alungați. Trebuia să ai mare noroc să nu ajungi pe mâna Miliției, să nu ți se confiște aparatul și rolele de filme și să ajungi pe o listă neagră.
Puținii care s-au încumetat sunt astăzi, la jumătate de secol de evenimente, deținătorii unor comori inestimabile - sunt mărturii care ajută istoricii sau oamenii de cultură să mai reconstituie din memoria vremurilor și a cartierelor dispărute ale Bucureștilor.
Imagini cu Cartierul Uranus înainte să fie demolat.
Dan Vartanian este un inginer constructor de origine armeană. Avea puțin peste 20 de ani în anii '70, când a auzit primele zvonuri despre demolări - adică despre cum va fi pus în aplicare planul dictatorului Nicolae Ceaușescu de transformare totală a Bucureștilor.
Cochetase cu arhitectura, dar știa că nu e bun la desen artistic și n-ar fi reușit să fie admis la facultatea la care i-ar fi plăcut să studieze, așa că s-a reorientat către Facultatea de Construcții.
Imagini cu cartierul Uranus înainte să fie demolat.
„În perioada terminală a liceului, am vrut să urmez arhitectura. Dintr-un motiv destul de subiectiv, am renunțat să dau examen la arhitectură și am trecut la construcții, dar pasiunea pentru arhitectură mi-a rămas,” explică el, subliniind motivul pentru care a fost atât de atras de documentarea vizuală a orașului.
A păstrat, însă, pasiunea pentru locuri și clădiri.
Primele experiențe cu fotografia
Interesul pentru fotografie al lui Vartanian a început în copilărie, când a primit primul său aparat de fotografiat.
„Am avut primul aparat de fotografiat la 7 ani și am avansat. Primul aparat a fost un simplu, ieftin, pe care l-am primit de la părinții mei, după care am avansat la aparate din ce în ce mai performante”, rememorează el.
Evoluția echipamentului a fost însoțită de o creștere în înțelegerea și aprecierea artei fotografice. Și-a făcut apoi un studio de developare, și-a cumpărat hârtie și substanțe fotografice.
Documentarea Bucureștiului în transformare
Când a auzit de primele demolări - vestea se transmitea din om în om - avea un aparat din Germania socialistă, Praktica. „Cam tot ce era mai bun la acel moment”.
Deși nu locuia în zona demolabilă, fotograful a simțit o nevoie profundă de a păstra memoria unor locuri importante din oraș, mai ales cele care urmau să fie rase de pe fața Pământului.
„Este o poveste simplă și totodată un pic complicată. Am vrut să rămână pentru mine memoria unor locuri de care eram atașat - în principiu, de Bucureștiul în sine”, explică el.
Cartierul Uranus
Cartierul Uranus din București era în zona Parcul Izvor, Casa Poporului, Casa Academiei.
Pentru a face loc planului măreț al lui Nicolae Ceaușescu de realizare a unui centru civic nou, cartierul a fost șters de pe fața pământului aproape în totalitate.
Existau aici multe clădiri cu valoare istorică, printre care 22 de biserici și Spitalul Brâncovenesc, proaspăt renovat, ctitorit în anul 1835 din averea Saftei Elisabeta Brâncoveanu, soţia marelui ban Grigore Brâncoveanu.
În 1984, au fost demolate Arhivele Statului, Clopotniţa, iar biserica mănăstirii Mihai Vodă, ctitorie al lui Mihai Viteazul în Bucureşti, a fost mutată prin translatare în spatele blocurilor comuniste.
7 kilometri pătraţi din suprafaţa Bucureştiului au devenit o imensă grămadă de moloz. În procesul sistematizării Bucureştiului, 10.000 de locuinţe au fost demolate şi peste 50.000 de oameni au fost mutaţi la bloc.
„Am făcut fotografii în cea mai mare parte în zona Uranus, dar și în alte cartiere care au suferit transformări mari, să zicem Pantelimon, Calea Călărașilor, Colentina”, povesteșe Vartanian pe unde l-a plimbat aparatul de fotografiat.
Deși a documentat intens orașul, fotograful nu s-a întâlnit mai niciodată cu locuitorii evacuați din case.
„Nu am avut întâlniri de felul ăsta și nici nu cred că mi-ar fi plăcut. E greu să stai de vorbă cu niște oameni în situația respectivă”, recunoaște el.
Această distanță i-a permis să se concentreze pe documentarea arhitecturală, fără a fi influențat emoțional de poveștile personale dramatice ale locuitorilor.
Provocările și recompensele
Deși de multe ori documentarea locurilor era o provocare, Dan Vartanian nu s-a descurajat. Norocul lui a fost că nu a atras atenția tovarășilor de la partid (Partidul Comunist Român) și nici a Securității.
Afla, de obicei, cu câteva săptămâni înainte ca buldozerele să intre în zonele de case și avea vreme să fotografieze locuințele și străzile părăsite.
Imagini cu cartierul Uranus în plin proces de demolare.
„Tot ce fotografiam prelucram eu, adică developam filmul și îl transpuneam pe hârtie. Mi-am făcut un laborator în bucătărie, evident în locul unde puteam să fac întuneric foarte bine”, povestește el.
Procesul era costisitor și dificil pentru acea vreme, când fotografia putea părea un moft. Eforturile sale au dus la rezultate impresionante.
„Pozele alea rămâneau la mine, în bibliotecă. Ulterior, după Revoluție, în 1998-1999, când a început să se dezvolte internetul, le-am postat online și, spre surprinderea mea, am avut foarte mare succes”, povestește bărbatul.
Expoziții și recunoaștere
Fotografiile sale au atras atenția și au fost expuse în diferite locuri devenite importante - printre ele, clădirea impozantă (Casa Poporului, actualul Palat al Parlamentului) care se ridicase pe locul vechiului cartier Uranus, cea mai mare zonă de case ștearsă de pe fața pământului de Nicolae Ceaușescu.
Activiștii civici care, după Revoluția din decembrie 1989, încercau să îi facă pe bucureșteni să nu uite memoria locurilor au considerat munca lui Vartanian aur curat.
„Au fost văzute și de oameni care m-au ajutat să fac două expoziții, una pe gardul Parlamentului și alta la Muzeul de Istorie a Bucureștiului”, menționează fotograful.
Imagini din cartierul Uranus înainte de demolare.
Deși nu a primit un răspuns direct de la oamenii care au trecut prin trauma demolării casei copilăriei și a mutării în blocurile gri, comuniste, impactul expozițiilor sale a fost semnificativ, contribuind la aprecierea și înțelegerea istoriei arhitecturale a orașului.
Acum, după 40 de ani, vorbind despre munca sa semi-clandestină, Vartanian are un regret: „Îmi pare rău că n-am făcut mai multe fotografii.”
Remușcările vin din conștientizarea importanței pe care o au acum aceste imagini: „Nu știam la vremea respectivă că vor deveni documente istorice.”
El își amintește de zonele care l-au impresionat cel mai mult: „Sunt câteva clădiri din zona Uranus care îmi plăceau, văzându-le pe un picioare încă, și pe care le-am fotografiat.”
„Pe de altă parte, sunt și două-trei-patru fotografii ale unor case pe care nici la momentul respectiv nu-mi venea să cred că sunt în București, într-o zonă centrală, adică niște colibe.”
Imagini cu cartierul imediat după demolare.
Nu a avut intenția de a publica o carte proprie, însă fotografiile lui au fost incluse în diverse alte cărți.
„Unele au apărut în cartea «Bucureștiul mutilat», dar au apărut ca ilustrații și în alte cărți. Ultima a fost în ianuarie 2023 în cartea-album dedicată Monicăi Lovinescu”, spune el, evidențiind contribuția sa valoroasă la documentarea vizuală a istoriei orașului.
Fotograful nu și-a imaginat inițial că munca sa va avea o asemenea valoare istorică.
„La momentul în care le-am făcut, în niciun caz nu puteam să mă gândesc la așa ceva. Le-am făcut pur și simplu din dorința mea de a păstra în memorie ceea ce îmi plăcea din vechiul București,” spune el.
Acum, aceste fotografii oferă o fereastră către trecutul orașului.
În ciuda dificultăților și a regretelor, fotograful și-a continuat pasiunea, revenind în multe din locurile pe care le-a fotografiat inițial, pentru a documenta și noile construcții.
„În principiu, da, multe din locuri le-am revăzut. Poate mai puțin în zona Uranus, unde nici acum nu s-au terminat complet. Dar în Pantelimon, Colentina, pe Calea Călărașilor, pe Calea Moșilor, am poze și înainte, și după demolare, și cu construcțiile noi”, spune el.
Această comparație vizuală între trecut și prezent oferă o perspectivă valoroasă atât asupra evoluției orașului, cât și asupra ororilor comunismului.
Mai vede Vartanian un viitor al Bucureștiului Vechi?
Când vine vorba de restaurarea sau reconstruirea vechilor cartiere, fotograful este sceptic: „E mult prea târziu să reconstruiască una, două, cinci clădiri.”
Farmecul și importanța acelor locuri rezidă în ansamblul lor, și nu doar în câteva clădiri izolate, crede el. „Ce anume să reconstruim în zona Uranus? Ca atare tot cartierul era interesant. Nu văd rostul să reconstruim una, două, cinci clădiri.”
Sutele de fotografii pe care le-a făcut de-a lungul a peste zece ani, și pe care le-a păstrat în bibliotecă, rămân printre singurele dovezi palpabile a unei importante părți a istoriei.
Cronologia construcției Centrului Civic din București
1935
Arh. Cincinat Sfințescu își încheie lucrul la proiectul de sistematizare a Capitalei. Acesta capătă caracter de lege a urbanismului.
1964
Participanții la al II-lea Congres Internaţional al Arhitecţilor şi Tehnicienilor pentru Monumente Istorice adoptă Carta de la Veneția, un acord internațional pentru protejarea monumentelor istorice.
1974
Nicolae Ceaușescu decretează intrarea întregii țări într-un amplu program de sistematizare. Capitala este prima vizată. Devine temeiul legal în baza căruia vor dispărea un număr enorm de sate și demolarea vechilor centre din numeroase orașe importante.
1975
Statul comunist adoptată legea arterelor de circulație. În ea sunt cuprinse unele dintre primele măsuri explicit contradictorii, imposibil de pus în bună practică, dintr-un lung șir care vor contribui la haosul urbanistic din orașe și la înrăutățirea relațiilor dintre politic, arhitecți și constructori.
4 martie 1977
Un cutremur de 7,4 grade pe Richter, cu o durată de 56 de secunde, ucide 1.578 de oameni - 1.391 numai în București. La nivelul întregii țări au fost circa 11.300 de răniți și aproximativ 35.000 de locuințe s-au prăbușit. Majoritatea pagubelor materiale s-au concentrat în București, unde peste 33 de clădiri s-au prăbușit.
martie 1977
După cutremur, Nicolae Ceaușescu propune un nou ansamblu de clădiri administrative în București, în care să fie mutate Comitetul Central și alte instituții existente sau viitoare. Nicolae Ceaușescu alege locul defunctului arsenal al Armatei din Dealul Spirii, în zona Uranus-Izvor, zonă care nu fusese afectată de cutremur.
1977
Direcția monumentelor istorice este desființată, fapt urmat la scurt timp de dispariția mai multor clădiri emblematice din centrul Bucureștiului : Casa Cerchez, biserica Enei sau a celor zece case negustorești aflate vizavi de Sf. Gheorghe-Nou.
iulie 1978
Proiectul propus de un colectiv de tineri arhitecți condus de Anca Petrescu este desemnat câștigător al proiectului Casa Republicii (actualul Palat al Parlamentului).
Vara lui 1980
Au loc primele demolări, pe fosta Cale 13 Septembrie. A urmat o mică porțiune din strada Uranus și, în toamnă, întreaga stradă Lăzureanu, pe locul căreia avea să se traseze noul 13 Septembrie. În prezent, nu mai există date despre aceste demolări.
1981–1982
În primăvara lui 1982, era deja demolat începutul străzii Cazărmii, alături de strada Constantin Moroiu în întregime, Logofăt Nestor în întregime. De la începutul anului „se eliberează de construcții” perimetrul pe care în luna iunie avea să se deplaseze prima construcție mutată, mica biserică numită Schitul Maicilor (incinta a fost demolată).
Ulterior, cu excepția notabilă a Blocului scriitorilor de pe strada Sfinții Apostoli - un bloc construit în anii 1960 și păstrat în picioare pentru că Elena Ceaușescu avea prieteni care locuiau acolo, toate clădirile din zonă au fost demolate pînă cel tîrziu în 1984.
Iunie-Iulie 1982
Arh. Peter Derer recuperează de la casele demolate din Uranus și calea Moșilor detalii de fațadă și interior pe care le prezintă într-o expoziție care, după unele surse, îl va costa ascensiunea profesională.
1982–1984
Tot mai mulți fotografi sunt atrași de imensul șantier deschis în centrul Bucureștiului, ocazia de a vizita case părăsite și fostul Arsenal. Chiar și regizorii de film turnează aici, în special cei agreați de regim (Sergiu Nicolaescu, Geo Saizescu); Nicolaescu filmează inclusiv scene de bombardament, în ciuda unei interdicții directe din partea lui Ceaușescu. Atenția foarte mare de care zona are parte determină trecerea ei ca obiectiv militar (secret de stat), cu interzicerea fotografiei și circulația în zonă strict limitată.
Iunie 1984
Conform planificării inițiale, Casa Republicii trebuia finalizaată până la finalul lui 1984, iar pe 25 iunie 1984 urma să aibă loc festivitatea de inaugurare a șantierului.
1985
Au loc unele din cele mai dificile operațiuni de mutare a unor monumente de arhitectură: la începutul anului este mutat Palatul Sinodal de lângă mânăstirea Antim, iar în toamnă începe coborârea, de pe colina Arhivelor, a bisericii Mihai Vodă (1599) și a vechii sale clopotnițe.
1986
Jumătatea nordică a Cartierului Izvor, traversat de strada omonimă pe direcție diagonală NE–SV, este demolată, după ce în 1984 fusese demolată și partea sudică.
August 1987
Au loc ultimele demolări din arealul central aflat la sudul Dîmboviței (malul drept). De la Piața Națiunilor Unite este străpuns un mic bulevard care separă Casa Republicii de viitorul parc Izvor.
1985–1989
Demolările s-au extins cu mult dincolo de piața Unirii, în direcțiile Traian și Dudești–Dristorului, în zona numită azi convențional cartierul evreiesc. Motivul este că, în primăvara lui 1985, Nicolae Ceaușescu a luat hotărîrea ca lungimea căii Victoria Socialismului (actualul bulevard al Unirii) să fie triplată.
Sursa: Arheologul urban Cristian Văraru