22 martie 1977 a fost ziua în care Nicolae Ceaușescu a decis soarta monumentală pe care, în viziunea lui, trebuia să o aibă Bucureștii. Victoria socialismului împotriva cutremului de 7,4 grade, din 4 martie 1977, care curmase 1.500 de vieți, însemna - credea dictatorul - transformarea ruinelor în grandoare.
După ce împrăștiase deznădejde și teroare în toată Capitala, cutremurul de pe 4 martie devenise hârtia de turnesol care hrănea dorința dictatorului de a rămâne în istorie cu orice preț.
Nu numai cu realizările considerate fără precedent în materie socială sau istorică, ci printr-o construcție arhitectonică pe care niciun cutremur, indiferent cât de mare ar fi fost, să nu o mai poată dărâma.
Șapte ani mai târziu, în aceeași zi, casa lui Christian Stoica Nicolăescu, strănepotul unuia dintre primii arheologi, slaviști și eseiști români - Ștefan-Stoica Nicolăescu - devenea una cu pământul. Era pe strada 13 Septembrie, pe terenul pe care 40 de ani mai târziu tronează colțul de nord-est al Catedralei Neamului.
Casa lui Christian Nicolăescu era pe două niveluri. Fusese construită să adăpostească trei familii. A fost printre ultimele pe care regimul le-a demolat în zona actualei Catedrale a Neamului.
„De jur-împrejurul nostru se demolase cam trei sferturi, cred. Noi rămăsem că o insuliță, asa. Și, la un moment dat, l-am văzut pe Cizmaru’ (porecla lui Nicolae Ceaușescu, care fusese în tinerețe ucenic într-o cizmărie -n.r.) trecând pe stradă și dând cu mâna așa, într-o parte, într-alta. Eram la fereastră cu mama. Și mama a zis: Gata, într-o săptămână plecăm de aici”, își amintește Christian Stoica Nicolăescu.
1984 a fost anul în care setea de demolare a lui Nicolae Ceaușescu ajunsese de neostoit. Voia să termine cât mai repede și cât mai mult, pentru că, în mintea lui, era anul în care tot ansamblul Casei Poporului, cu bulevardele pe care le credea impresionante, ar fi fost finisat. De fapt, totul era foarte departe de final.
„Deci a mai durat cam vreo săptămână, s-a demolat tot împrejurul nostru. Am rămas eu și un vecin - cei care am refuzat să plecăm”, mai explică Nicolăescu.
Cum s-a terminat rezistența lui Christian Stoica-Nicolescu veți afla într-un episod ulterior al seriei București desfigurat
Cu câteva săptămâni înainte de vizita neașteptată în cartierul Uranus, lui Nicolae Ceaușescu i se prezentaseră ultimele detalii peisagistice ale viitoarei amenajări a bulevardelor care traversau zona.
Cartierul Uranus
Cartierul Uranus din București era în zona Parcul Izvor, Casa Poporului, Casa Academiei.
Pentru a face loc planului măreț al lui Nicolae Ceaușescu de realizare a unui centru civic nou, cartierul a fost șters de pe fața pământului aproape în totalitate.
Existau aici multe clădiri cu valoare istorică, printre care 22 de biserici și Spitalul Brâncovenesc, proaspăt renovat, ctitorit în anul 1835 din averea Saftei Elisabeta Brâncoveanu, soţia marelui ban Grigore Brâncoveanu.
În 1984, au fost demolate Arhivele Statului, Clopotniţa, iar biserica mănăstirii Mihai Vodă, ctitorie al lui Mihai Viteazul în Bucureşti, a fost mutată prin translatare în spatele blocurilor comuniste.
7 kilometri pătraţi din suprafaţa Bucureştiului au devenit o imensă grămadă de moloz. În procesul sistematizării Bucureştiului, 10.000 de locuinţe au fost demolate şi peste 50.000 de oameni au fost mutaţi la bloc.
Era 25 februarie 1984. Nicolae și Elena Ceaușescu, însoțiți de Silviu Curticeanu (sfetnicul lui N.Ceaușescu între 1982-1989), participau la vizionarea machetelor - propunerile de plantații care urmau să se ridice pe Calea Victoria Socialismului.
Scena este reprezentativă pentru modul în care au fost făcute toate lucrările: amenajările naturale și construcțiile propriu-zise.
Nicolae Ceaușescu, platanul american și brazii românești
Cea mai importantă discuție de la întâlnirea la nivel înalt din 25 februarie a fost despre arborii care urmau să fie plantați pe marile artere, largi de zeci de metri, care mergeau către Casa Poporului. Arhitecții, prin gura lui Valeriu Donosă, au susținut că platanul, originar din America de Nord, era pomul care ar fi asigurat monumentalitatea dorită de dictator.
Imagine surprinsă de Dan Vartanian în anii 1980 - casă de pe bd. Mihai Bravu, care a fost demolată.
Soluția nu era pe placul dictatorului. Românismul și socialismul românesc trebuiau să iasă prin toți porii ansamblului care urma să-i asigure locul în istorie.
„Să se planteze un rând de stejari roșii românești, un rând de tei și unul de brazi românești, nu canadieni!”, ar fi tunat Tovarășul, după cum a consemnat în cartea sa - Memoria carnetelor cu însemnări - Bucureștiul cutremurat 1977-1989 - Constantin Jugurică, coordonator tehnic și director al Institutului Proiect București. El este unul dintre cei care au urmărit și au participat la construirea centrului civic al Bucureștiului încă de la începuturi.
Arhitectul Donose a insistat.
„Tovarăse secretar general, treceți zilnic pe Calea Dorobanților. Sigur că vă impresionează monumentalitatea acestor magnifici arbori, monumente ale naturii. Chiar și iarna sunt impresionanți. Ciucurii pe care îi poartă le dau aspect de pomi de iarnă decorați. Totul este feeric, iar dumneavoastră apreciați aceasta", consemnează în memorii Constantin Jugurică.
Rezolvarea conflictului a venit de la Tovarășa. Elena Ceaușescu le-a închis gura simplu tuturor experților.
„Ce te bagi, mă? Habar nu ai! Voi, arhitecții, nu vă pricepeți. Ce, sunteți buni la toate? Ia să plecați de aici cu ciucurii voștri de pomi de iarnă!", a conchis Elena Ceaușescu.
Participanții au primit termen de trei săptămâni pentru a pregăti o machetă la scară care să-i fie prezentată lui Nicolae Ceaușescu - cu stejari roșii, tei și brazi, toți românești. Prezentarea a avut loc, așa cum a fost planificată, la Băneasa.
Greaua moștenire
Nicolae Ceaușescu este ultimul dintr-o serie lungă de lideri autoritariști și dictatori care și-au dorit grandoarea și intrarea în istorie prin construcții uriașe, ridicate cu orice preț. Niciunul dintre ei, însă, nu a făcut una cu pământul peste 10.000 mii de case și nici nu a mutat forțat peste 50.000 de oameni.
Primele sistematizări din București au avut loc la începutul secolului al XIX-lea, iar, după marele incendiu din 1847 ( pornit pe 23 aprilie, focul a mistuit peste 1850 de clădiri - n.r.), este elaborat primul plan de sistematizare a unui cartier bucureștean, în zona cuprinsă între Spitalul Colței și Biserica Sf. Gheorghe Nou.
Atunci au fost construite Teatrul National de pe Calea Victoriei (1852), Universitatea (1869) și Ateneul Român. Urmează o serie de acte normative de sistematizare a întregii țări.
În 1935, Carol al II-lea vine cu primul plan major din secolul al XX-lea pentru construirea centrului Capitalei.
Carol al II-lea a fost primul care și-a dorit o construcție impresionantă pe Dealul Arsenalului, dar evenimentele istorice care au dus la abdicarea sa nu au făcut posibil visul său.
Cum voia Carol al II-lea să arate centru Bucureștilor
„Soluția la care ne-am oprit este o rețea de bulevarde - din care unele noi, altele proiectate mai dinainte, altele deja executate - care, completate cu o serie de artere secundare, să satisfacă toate cerintele circulației.
Restul străzilor trebuiesc lăsate așa cum sunt, ele făcând numai oficiul de acces la imobile.
Aceasta este o soluție radicală, foarte costisitoare, însă singura în măsură de a adapta rețeaua noastră de străzi la viata modernă și de a da orașului posibilități de dezvoltare rațională. Este o solutie asemanatoare cu cea înfăptuită la Paris de prefectul Haussmann, sub Napoleon al III-lea, când a deschis marile bulevarde, care atunci au fost criticate ca o nebunie ruinătoare.
Transformările de atunci au costat 2,5 miliarde franci aur, dar azi ele nu sunt numai mândria Parisului, ci și mijlocul cel mai util de circulatie ”
Motivația arhitecților lui Carol al II-lea de construire a unui nou centru al Bucureștilor
Arhitecții Regelui propuneau exproprieri care ar fi trebuit să asigure bulevarde de „până la 100 metri sau chiar până la 150 metri” lățime, care ar fi fost făcute în următorii 15 ani, adică până în 1950.
Sfârșitul războiului adus o nouă viziune arhitecturală.
„Realism-socialismul arhitectonic a început în 1949-1950, sub forma unei «anteschițe». În 1953, ia ființă Institutul de proiectare "Proiect-Bucuresti", care avea ca obiectiv principal «elaborarea Planului de sistematizare și reconstrucția socialistă a orașului București»”, scrie Jugănaru.
Pană în 1956, Institutul a întocmit o propunere de schiță de sistematizare a Capitalei, care a fost analizată timp de trei luni de „o comisie de specialiști sovietici". În baza ei, sunt construite locuințele cu confort minim de pe Șoseaua Mihai Bravu si din Ferentari.
Sunt primele momente în care Nicolae Ceaușescu apare în peisajul construcțiilor, deși era în planul secund al factorilor de decizie.
„Cum este posibil să gândiți și să realizați asemenea condiții de locuire pentru muncitori? Vreți să-i bagați cu copiii într-o singură cameră, care să fie și bucătarie. De ce nu vă gândiți la asta? V-ar conveni să locuiți și voi în aceste condiții?", ar fi spus Ceaușescu la o întâlnire, înainte să devină secretarul general al partidului. Discuția e consemnată în cartea lui Constantin Jugurică.
Epoca Ceaușescu
1966, anul în care Nicolae Ceaușescu preia puterea, înseamnă și reconsiderarea opțiunilor cu privire la modul în care poate fi rezolvată problema locuințelor. Decide strămutarea a sute de mii de oameni de la sat la oraș - locuitorii satelor, unii dintre ei foști proprietari ai pământului, sunt mutați după colectivizare în orașe, să lucreze în fabrici și uzine. Toți aveau nevoie de locuințe. Începe construcția cartierelor dormitor - satele orizontale se mută în blocurile înghesuite, verticale.
Datele statistice arată că, dacă la 1948, populația Bucureștiului era de 1.025.000 de persoane, în 1977 ajunsese la 1.807.000 de oameni.
Ceaușescu admite că statul socialist nu este capabil să asigure fiecărei familii o locuință corespunzătoare, dar găsește calea ca să atragă economiile populației spre construcția socialistă.
Oamenii puteau să își cumpere apartamentele, în ciuda concepției comuniste despre proprietatea poporului. Scopul era, de fapt, să atragă fonduri pentru realizarea construcțiilor megalomanice pe care le avea deja în plan.
Cutremurul, pretextul marii demolări
Pe 22 martie 1977 începe punerea în scenă a piesei care a dus la demolarea a mii de case și la construirea mastodontului care - spera el - îi va asigura lui Ceaușescu locul în istorie.
La București, e organizată Consfătuirea de lucru a conducerii Partidului Comunist, la care au fost chemate personalități din domeniile arhitecturii, urbanismului, construcțiilor, arhitecți, ingineri, cadre didactice din învățământul superior, din întreaga Românie.
Nicolae Ceaușescu era însoțit de Elena Ceaușescu, Manea Mănescu, Emil Bobu, Cornel Burtică, Ion Dina, Dumitru Popescu, Iosif Uglar, Ștefan Andrei și Aurel Duma - toți, membri importanți ai conducerii partidului și statului.
„Cutremurul a făcut mari pagube. Nu numai victime omenești, ci si multe valori materiale, construcții și lucrări edilitare au căzut pradă acestor stihii ale naturii. În mod deosebit, zona centrală a orașului a suferit cel mai mult. De aceea este necesară reconstrucția sa."
Ceaușescu vine cu propunerea care reproducea aproape fidel Planul director de sistematizare al Capitalei din 1935, cel care i-ar fi asigurat lui Carol al II-lea intrarea în istorie.
Printre ideile reluate întocmai:
- Folosirea dealului Arsenalului ca amplasament pentru edificiul care trebuia să exprime noul statut al României reîntregite după Primul Război Mondial - Parlamentul României Mari.
- Realizarea unei noi artere importante, devenită în anii '80 Calea Victoria Socialismului (pe actualul traseu al bulevardului Unirii).
- Bulevardele Libertății, Dimitrie Cantemir, Tineretului, Barbu Văcărescu, Mihai Bravu, Prelungirea B-dul. Dacia între Piața Romană și Calea Griviței, Str. Buzești, Str. Dr. Felix urmau să fie și ele sistematizate.
Au existat și proteste legate de originalitatea proiectului, dar fără succes. Constantin Jugurică a povestit că s-a dus la un fost ministru, secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist, căruia i-a spus că soluționările date urmăreau Planul director de sistematizare din 1935.
„Oripilat de această idee pe care i-am expus-o, mi-a replicat extrem de dur: „«Îmi spui prostii. Tot ce se realizează în București și în toată tara este ideea tovarășului și nu a ceea ce zici tu»”, scrie Jugurică în cartea lui.
Constantin Jugurică, în „Memoria carnetelor cu însemnări, Bucureștiul cutremurat, 1977-1989
22 martie 1977 a însemnat nu numai începutul de îndeplinire a dorinței lui Nicolae Ceausescu de a deveni ctitorul noului centru politico-administrativ, ci și al unui oraș nou.
El nu putea rămâne în istorie doar cu atitudinile și ideile sale politice care, prin trecerea timpului, pot fi dezavuate sau uitate, ci prin realizări din piatră și beton care, chiar dacă nu vor fi veșnice, vor rămâne ani îndelungați în memoria oamenilor.
Marii tirani ai lumii moderne și-au legat numele de construcții grandioase. Stalin, pe lângă faima de satrap al omenirii, rămâne în istorie cu programul de realizare a clădirilor înalte din Moscova, zgârie-norii socialismului, cei care trebuiau sa demonstreze supremația sovietică și în acest domeniu.
Mussolini, care și-a transferat întregul său orgoliu în arhitectura fascistă izvorâtă din idealurile sale politice, era cel care hotăra tot ce se construia în țara sa. Îmi amintesc de o fotografie care ilustra un articol dintr-o revistă: îl arăta înconjurat de o sumă de specialiști, dând indicații în fața unei mari machete - o asemănare extraordinară cu aceea eram obișnuiți la prezentarile care se făceau în fața lui Ceaușescu.
Memoria
După acest moment, în care Ceaușescu a stabilit direcțiile clare, străzi și cartiere întregi au dispărut pe rând. Ca să-și asigure liniștea socială, mai-marele partidului a plantat Securitatea în case din cartierele pe care le avea în vedere pentru demolări. Iar informațiile despre ce străzi urmau să fie demolate circulau „pe sub mână” și apoi împânzeau orașul. Locuitorii sperau să scape de urgia buldozerelor.
La începutul anilor '80, Dan Vartanian era un tânăr pasionat de fotografie. Și-ar fi dorit să studieze Arhitectura, dar a ajuns inginer. Pasiunea pentru clădirile vechi și dorința de a păstra pe peliculă imagini cu construcțiile care se demolau l-au transformat într-una dintre cele mai importante surse peste timp.
Fotografie făcută de Dan Vartanian - casa din imagine a fost demolată - era amplasată pe actualul loc al Palatului Parlamentului (Casa Poporului).
Afla din vorbă în vorbă care sunt zonele unde urmau demolările și mergea să le fotografieze. Le developa în propriul studio improvizat și le păstra. Astăzi, fotografiile lui sunt printre puținele care mai păstrează singura imagine a zeci de case.
Vartanian a avut noroc. Mulți fotografi erau luați de pe stradă și duși la miliție, erau amendați și li se confiscau aparatul și negativele. Norocul l-a urmărit de fiecare dată și a reușit să rămână și cu aparatul, și cu fotografiile.
O altă imagine surprinsă de Dan Vartanian - translatarea bisericii Schitul Maicilor. Biserica a fost mutată 245 de metri spre răsărit, din curtea actuală a Casei Poporului pe strada Mitropolit Antim Ivireanu, la aprox. 200 m de Mănăstirea Antim (sursa: schitulmaicilor.ro).
Povestea integrală a lui Dan Vartanian, într-unul dintre episoadele viitoare ale seriei Bucureștiul desfigurat.
Revoluția a prins mastodontul clădit pe dramele a zeci de mii de oameni neterminat. Zona întreagă era departe de a fi ajuns la ceea ce își închipuise dictatorul. Sub parcul denumit ulterior Izvor stau și acum bucăți mari de beton care nu dau voie vegetației să se extindă.
Tot acolo sunt rămășițele vechii canalizări a cartierului. Toată zona spre Academia Română pare și ea abandonată. Ici-colo, câte o casă care a supraviețuit tăvălugului transformării comuniste mai păstrează discret parfumul unor vremuri trecute. Unele s-au adaptat arhitectonic tranziției, altele zac încă abandonate de proprietari care fie au luat calea străinătății, fie au murit.
De istoria Cartierului Uranus sunt încă preocupați o mână de tineri arheologi urbani care încearcă să nu lase timpul să șteargă tragedia poveștilor cartierelor deja demult apuse. Adună fiecare dată și fiecare imagine, ca să nu le lase pradă timpurilor.
Cronologia construcției Centrului Civic din București
1935
Arh. Cincinat Sfințescu își încheie lucrul la proiectul de sistematizare a Capitalei. Acesta capătă caracter de lege a urbanismului.
1964
Participanții la al II-lea Congres Internaţional al Arhitecţilor şi Tehnicienilor pentru Monumente Istorice adoptă Carta de la Veneția, un acord internațional pentru protejarea monumentelor istorice.
1974
Nicolae Ceaușescu decretează intrarea întregii țări într-un amplu program de sistematizare. Capitala este prima vizată. Devine temeiul legal în baza căruia vor dispărea un număr enorm de sate și demolarea vechilor centre din numeroase orașe importante.
1975
Statul comunist adoptată legea arterelor de circulație. În ea sunt cuprinse unele dintre primele măsuri explicit contradictorii, imposibil de pus în bună practică, dintr-un lung șir care vor contribui la haosul urbanistic din orașe și la înrăutățirea relațiilor dintre politic, arhitecți și constructori.
4 martie 1977
Un cutremur de 7,4 grade pe Richter, cu o durată de 56 de secunde, ucide 1.578 de oameni - 1.391 numai în București. La nivelul întregii țări au fost circa 11.300 de răniți și aproximativ 35.000 de locuințe s-au prăbușit. Majoritatea pagubelor materiale s-au concentrat în București, unde peste 33 de clădiri s-au prăbușit.
martie 1977
După cutremur, Nicolae Ceaușescu propune un nou ansamblu de clădiri administrative în București, în care să fie mutate Comitetul Central și alte instituții existente sau viitoare. Nicolae Ceaușescu alege locul defunctului arsenal al Armatei din Dealul Spirii, în zona Uranus-Izvor, zonă care nu fusese afectată de cutremur.
1977
Direcția monumentelor istorice este desființată, fapt urmat la scurt timp de dispariția mai multor clădiri emblematice din centrul Bucureștiului : Casa Cerchez, biserica Enei sau a celor zece case negustorești aflate vizavi de Sf. Gheorghe-Nou.
iulie 1978
Proiectul propus de un colectiv de tineri arhitecți condus de Anca Petrescu este desemnat câștigător al proiectului Casa Republicii (actualul Palat al Parlamentului).
Vara lui 1980
Au loc primele demolări, pe fosta Cale 13 Septembrie. A urmat o mică porțiune din strada Uranus și, în toamnă, întreaga stradă Lăzureanu, pe locul căreia avea să se traseze noul 13 Septembrie. În prezent, nu mai există date despre aceste demolări.
1981–1982
În primăvara lui 1982, era deja demolat începutul străzii Cazărmii, alături de strada Constantin Moroiu în întregime, Logofăt Nestor în întregime. De la începutul anului „se eliberează de construcții” perimetrul pe care în luna iunie avea să se deplaseze prima construcție mutată, mica biserică numită Schitul Maicilor (incinta a fost demolată).
Ulterior, cu excepția notabilă a Blocului scriitorilor de pe strada Sfinții Apostoli - un bloc construit în anii 1960 și păstrat în picioare pentru că Elena Ceaușescu avea prieteni care locuiau acolo, toate clădirile din zonă au fost demolate pînă cel tîrziu în 1984.
Iunie-Iulie 1982
Arh. Peter Derer recuperează de la casele demolate din Uranus și calea Moșilor detalii de fațadă și interior pe care le prezintă într-o expoziție care, după unele surse, îl va costa ascensiunea profesională.
1982–1984
Tot mai mulți fotografi sunt atrași de imensul șantier deschis în centrul Bucureștiului, ocazia de a vizita case părăsite și fostul Arsenal. Chiar și regizorii de film turnează aici, în special cei agreați de regim (Sergiu Nicolaescu, Geo Saizescu); Nicolaescu filmează inclusiv scene de bombardament, în ciuda unei interdicții directe din partea lui Ceaușescu. Atenția foarte mare de care zona are parte determină trecerea ei ca obiectiv militar (secret de stat), cu interzicerea fotografiei și circulația în zonă strict limitată.
Iunie 1984
Conform planificării inițiale, Casa Republicii trebuia finalizaată până la finalul lui 1984, iar pe 25 iunie 1984 urma să aibă loc festivitatea de inaugurare a șantierului.
1985
Au loc unele din cele mai dificile operațiuni de mutare a unor monumente de arhitectură: la începutul anului este mutat Palatul Sinodal de lângă mânăstirea Antim, iar în toamnă începe coborârea, de pe colina Arhivelor, a bisericii Mihai Vodă (1599) și a vechii sale clopotnițe.
1986
Jumătatea nordică a Cartierului Izvor, traversat de strada omonimă pe direcție diagonală NE–SV, este demolată, după ce în 1984 fusese demolată și partea sudică.
August 1987
Au loc ultimele demolări din arealul central aflat la sudul Dîmboviței (malul drept). De la Piața Națiunilor Unite este străpuns un mic bulevard care separă Casa Republicii de viitorul parc Izvor.
1985–1989
Demolările s-au extins cu mult dincolo de piața Unirii, în direcțiile Traian și Dudești–Dristorului, în zona numită azi convențional cartierul evreiesc. Motivul este că, în primăvara lui 1985, Nicolae Ceaușescu a luat hotărîrea ca lungimea căii Victoria Socialismului (actualul bulevard al Unirii) să fie triplată.
Sursa: Arheologul urban Cristian Văraru
Cristian Lipară Văraru este unul dintre ei. Din 2015, studiază istoria cartierelor Uranus–Izvor, face cercetare fotografică, expoziții, prezentări, întâlniri cu fosta comunitate, tururi ghidate, performance-uri. Știe fiecare colțișor al cartierului și multe povești ale locurilor. De la clădirile care au supraviețuit pentru că îi adăposteau pe preferații cuplului dictatorial, până la casele care au avut norocul să rămână în picioare pentru că au adăpostit muncitori.
Poveștile lui Cristian Văraru Lipară vor fi și ele subiectul unui alt episod al seriei București desfigurat al Europei libere.
Înapoi în trecut
Nimeni nu avea dreptul să conteste deciziile și gusturile Tovarășului și ale Tovarășei. Cine o făcea risca nu numai oprobiul partidului, dar și pe cel public. Episodul platanilor nu s-a lăsat fără urmări.
„Propunerile făcute au demonstrat lipsa de conștiința patriotică, totala neînțelegere pe care o au proiectanții și arhitecții față de necesitățile și doleanțele populatiei, față de interesul acesteia. Acestea sunt atitudini și acțiuni ce sunt protrivnice țelului politic al partidului", a titrat presa vremii imediat după incident.
Actualul Palat al Parlamentului este criticat de experți că nu are amplitudinea pe care și-ar fi dorit-o, de fapt, Nicolae Ceaușescu.
A fost momentul de la care fiecare dintre întâlnirile specialiștilor cu cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu s-a făcut doar în prezența presei.
„În lungii și greii ani care au urmat până la sfârșitul lui 1989, ori de câte ori apăreau acești reprezentanți ai mass-mediei, aveam certitudinea ca ei prevestesc noi stări de supărare la care vom fi supuși. Și toate acestea erau bine pregătite, din timp. Era o modalitate de a conștientiza că, fără transpunerea întru totul a «prețioaselor indicații», șansa noastră de a ne exprima personalitatea și capacitatea în profesie este nulă”, concluzionează Constantin Jugurică în cartea sa.
Constantin Jugurică a coordonat timp de 58 de ani Institutul Proiect Bucuresti și a fost unul dintre cei mai fideli cronicari ai construcțiilor lui Nicolae Ceaușescu. A supraviețuit dictatorului timp de 34 de ani, perioadă în care a făcut publice o parte dintre însemnările din epoca marilor construcții.