Duminică 19 februarie 1989
Soarele răsare la 7.10 minute și apune la 17.50. Vremea va fi în general închisă și se va încălzi. Cer temporar noros. Tot temporar vor cădea precipitații (ploaie, lapoviță și ninsoare) în special în Banat, Crișana, Maramureș, Transilvania și nordul Moldovei. Viteza vântului va fi de până la 35-40 km/h. Temperaturile minime între minus opt și plus două grade. Cele maxime, între zero și opt grade, mai ridicate local, în sud.
Ioan Erhan își prelucrează cititorii în paginile Scânteii ca să înțeleagă și ei cum e cu „democrația și conducerea unitară în procesul dezvoltării economice și sociale.” Cei doi termeni ar fi reprezenta două procese fundamentale pentru socialismul cu față ceaușistă: conceperea planului unic presupune o conducere unitară, concomitent cu „crearea și lărgirea cadrului de participare a oamenilor muncii la fundamentarea și înfăptuirea politicii partidului.” Pentru a da o greutate mai mare vorbelor sale, Ioan Erhan stă de vorbă cu conf.univ. dr. Constantin C. Popescu de la Academia de studii economice, pentru a afla de la acesta cât adevăr e în documentele de partid și de stat. Acesta i-a spus că „societatea noastră socialistă este, prin scop, ca și prin mijloace, de esență democratică. Superioritatea acestei orânduiri se manifestă și prin aceea că democrația devine forma dominantă de organizare și desfășurare a relațiilor sociale și are ca dimensiune fundamentală participarea reală, responsabilă a fiecărui membru al societății la conducerea etc.etc.” Marile reușite ale partidului au fost, desigur, planul național unic care ar fi elaborat „de jos în sus, în conformitate cu directivele congreselor și conferințelor naționale ale partidului (sic!)” Important ar fi, în viziunea universitarului, faptul că „s-a îmbinat activitatea de planificare cu cea de prognozare a dezvoltării, pentru domeniile hotărâtoare și prioritare ale progresului nostru economico-social.” După Revoluție, Ioan Erhan a fost întemeietorul grupului de presă Economistul. Este doctor în economie. Numele lui figurează în dosarul Presa, declasificat de CNSAS în 2006, într-o listă de 75 de presupuși colaboratori cu Securitatea. Numele său avea un asterisc care ar fi însemnat „Aceste surse să nu fie deconspirate sub nicio condiție.” A publicat în 1996 Jurnalul unei sinucideri politice (22 noiembrie 1979-22 decembrie 1989)
Mihai Iordănescu și Dan Drăgulescu bat țara ca să demonstreze că rezultatele cercetării științifice „pot și trebuie să depășească sistematic `perimetrul centrelor universitare`”. Pe de-o parte critică viziunea îngustă a celor care consideră că știința trebuie să stea izolată în laboratoare și biblioteci. Pe de altă parte, susțin că trebuie menținut contactul la firul ierbii și că trebuie făcute analize corecte, sistematice la fața locului, trebuie prospectate „problemele tehnice actuale strâns legate de cele viitoare.” Multe impedimente se ridică în calea acestei colaborări care nu duce mereu la soluționarea universitară a problemelor de producție din, de pildă, Focșani. „(...) din pricina distanțelor geografice, muncitorul din Focșani nu poate urma, practic, cursuri universitare serale (o altă fructuoasă punte de colaborare științifică între învățământ și producție)” acesta fiind un alt obstacol dintre cele care se interpun între „disponibilitățile de conlucrare dintre învățământul superior și unitățile productive situate dincolo de perimetrul centrelor universitare.” Dar binele triumfă! și Focșaniul s-ar putea bucura în cele din urmă de luminile științei. „(...) gazdele ne-au schițat un adevărat sistem în cuprinsul căruia și-ar putea găsi o înaltă întrebuințare potențialul de cercetare fundamentală și aplicativă al mai multor unități de învățământ superior. ” Totul e să elaboreze „o veritabilă viziune macroeconomică, pe baza căreia să se caute încă de astăzi soluții pentru problemele viitorului.”
Ca să-și convingă cititorii de succesul noii revoluții agrare și al cooperativizării, reporterii Scânteii Anica Florescu și Ioan Marinescu se duc să afle ce cred oamenii din Albești Paleologu (județul Prahova) unde ajung într-un moment sărbătoresc: „îmbrăcate în straiele cele mai bune, câteva femei finere așteaptă cu nerăbdare să li se înmâneze carnetul de comunist. Deși nu vor să pară copleșite de încărcătura clipei, vocea le trădează. ” Vorbesc apoi cu două dintre beatificatele sistemului care sunt „fruntașe între fruntașii cooperativei agricole de producție.” Viața lor, cu tot ce realizează în frumoasa așezare de pe valea Crâcovului Sărat, se împletește, după cum spun poetic cei doi ziariști, cu viața cooperativei. Căci cooperativa agricolă din Albești nu se poate plânge că nu are mână de lucru tânără și, mai ales, cooperatoare căci în cooperativă sunt peste 1150 de femei „tinere sau, în orice caz, în plină maturitate” comparativ cu cei 700 de bărbați care lucrează și în industrie. La CAP vin după orele de program. „Tovarășa Viorica Davidescu” le spune ziariștilor că noile membre de partid se adaugă celor 410 membri de partid din comuna aceea („numai printre membrii cooperatori numărăm aproape 300 de comuniști” se laudă tovarășa). „Soții și mame a mai multor copii, ele sunt dintre femeile care, primele, cum se spune la noi, dau binețe soarelui, totdeauna gata să lucreze acolo unde este mai multă nevoie de ele(...)”. Și, după ce muncesc din greu, mai au și „un cuvânt greu de spus în adunările cooperatorilor de la fermele unde-și desfășoară activitatea.” Crezul e simplu „În muncă am crescut și prin muncă ne-am ridicat”. Se trag cu toții din oameni săraci iar cooperativa lor a fost săracă. Dar, de! omul sfințește locul, și-au unit sărăciile pentru a scoate sărăcia din sat... cum spune inspirată una dintre interlocutoare. Acum, cooperatorii din Albești au câștigat bătălia cu sărăcia. Primărița comunei le spune ziariștilor că nu au avut de ales, au cedat în fața rațiunii. „Aceasta mi se pare, de fapt, cea mai elocventă demonstrație a faptului că singura cale de urmat, validată de timp, cum se spune, s-a dovedit trecerea la proprietatea cooperatistă.”
La Răcăciuni, ne informează Gheorghe Baltă în Scânteia, viitor centru agroindustrial din județul Bacău, „au loc ample transformări înnoitoare care îi schimbă complet înfățișarea.” În ce constau transformările? S-au construit blocuri de locuit cu 120 de apartamente pentru muncitori și specialiști, edificii social-culturale. S-au extins rețelele de apă potabilă și canalizare, au fost construite trotuare, o piață agroalimentară, un nou local de poștă, brutărie, un han turistic. „Astăzi, la Răcăciuni ființează cinci școli, un modern centru de cultură și creație Cântarea României, unități sanitare, spații comerciale și de servire. (...) Primarul comunei, tovarășul Gicu Antohi, ne spunea că, în anii care urmează, localitatea va cunoaște o dezvoltare și mai puternică. Vor fi înălțate noi blocuri de locuit, un spital prevăzut cu maternitate și policlinică, un liceu agroindustrial, spații comerciale și alte unități de mare interes pentru localnici. Multe dintre acestea vor fi realizate cu sprijinul și contribuția directă ale cetățenilor.”
Arhitectul Gheorghe Leahu descrie în Jurnalul său cozile din fața și, mai ales, din spatele Alimentarelor unde „sunt abonați numeroși pensionari, în special oamenii din cartier, care pândesc sosirea mărfurilor, Dubele gri sau bleu aducătoare de bunătăți sunt așteptate sistematic de grupuri de pândari. (...) Cînd sosește duba se dă alarma în tot cartierul, Efectiv, oamenii aleargă din toate părțile formând rapid cozile, fiecare dorind să ocupe un loc cât mai bun.” Povestește apoi o întâmplare „amuzantă” la care asistase cu o zi înainte. În cartier a sosit mult-așteptata dubă și de îndată în spatele ei s-a format o coadă de zeci de personae. Nimeni nu întreba „ ce s-a băgat” pentru că orice „se dădea„ era bine primit. Șoferul a poziționat puțin duba, de ca și cum ar fi avut ceva de descărcat și curioșii deja își dădeau coate să vadă dacă sunt pui, oase, bere „sau nu importă ce”. De fapt, șoferul fusese tocmit să aducă niște faianță pentru cineva simandicos din blocul alăturat care voia să-și îmbrace baia și bucătăria. Apoi istorisește îndelungul travaliu al apariției unui album cu istoricul Bucureștiului. Cartea apăruse în 1988 dar pentru că nu fusese bine receptată de cei care măcelăriseră Bucureștiul, a fost dată la topit. A fost retipărită doar după ce i s-a schimbat coperta, a fost scrisă altă prefață (nu a lui Vasile Drăguț, reputat istoric de artă, ci a lui Alexandru Balaci, italienist supertitrat politic, membru al Academiei, membru supleant în CC al PCR), Gheorghe Leahu a adăugat „obligatoriu” în textul său câteva fraze despre „rolul de mare arhitect al marelui arhitect,” au fost scoase toate imaginile cu biserici și s-au introdus alte imagini cu „Dâmbovița, metroul, noile realizări din ultimii ani”. Arhitectul spune că volumul a fost „repuricat, reverificat, reprezentat pe la toate eșaloanele politice să-i dea acordul.” Exemplarele semnal au apărut pe 26 ianuarie 1989, de ziua lui Ceaușescu, și trimise „la mai marii cenzori ai țării”.
Cândva în această iarnă, I.D. Sîrbu, glosând pe marginea plictiselii mortale pe care i-o inspiră plenarele, consfătuirile, reuniunile și congresele partidelor, nota în jurnalul său: Întâlnesc niște pensionari în parcul English, pândesc de dimineață roiul de mașini oficiale ce așteaptă în spatele clădirii județenei de partid. A început o ședință de analiză - iată, e seară și încă nu s-a terminat. Mă uit la fețele șoferilor care așteaptă: nu cunosc o expresie mai pustie și mai dezumanizată ca a acestor bieți șoferi oficiali, obligați să aștepte singuri (fără să vorbească cu ceilalți șoferi, fără să poată pleca în oraș sau să lege discuții cu civilii ce trec pe alături), ore în șir, uneori toată ziua, pe obositul, sastisitul, bătutul în cap și spălatul la creieri în multe ape, Șeful lor, subaltern la rândul său. Lungimea ședințelor nu poate fi concurată decât de numărul și varietatea formelor de ședințe, organizate piramidal și derivând toate din Suprema Ședință la care monologhează de un sfert de secol același Maestru al ședințelor de analize și sinteze (cu sarcini, angajamente, indicații, măsuri etc.)” o cale sigură de formare și consolidare a „birocrației prin și pentru ședințe (și numai pentru ședințe), o spălare a creierului participanților, o pustiire a Verbului ca act și acțiune și o atrofiere lentă a sistemului nervos, obligat să asculte, să nu se plictisească, să fie de acord etc.”
La televizor, emisiunea începe la ora 11.30 cu Lumea copiilor. Telefilmoteca de ghiozdan.„Racheta albă”. Apoi la 12.25 urmează Sub tricolor, la datorie! La 12.40 Viața satului (color) La 13 Telex și apoi Album duminical până la 15.00 când se închide programul pentru a se redeschide la 19.00 cu Telejurnalul. Urmează la 19.20 Cântarea României (color). Omagiul țării, conducătorului iubit. Emisiune realizată în colaborare cu Consiliului Culturii și Educației Socialiste și cu Comitetul de cultură și educație socialistă al județului Sălaj. La 20.20 Filmul artistic Sanjuro. Apoi Pagini instrumentale, Telejurnalul și la 22.00 închiderea programului.
La Operă, matineu cu Coppelia și, seara, Flautul fermecat. La Operetă, matineu cu Oklahoma și seara Văduva veselă.
Pe scenele teatrelor reprezentații cu A douăsprezecea noapte (Național, Sala Mare). La teatrul Lucia Sturdza Bulandra, Trenurile mele (sala Schitu Măgureanu) și Noțiunea de fericire (Grădina icoanei), Câinele grădinarului. Teatrul de Comedie, Slugă la doi stăpâni. La Nottara (sala Magheru), joacă Scapino și Necazurile unui îndrăgostit iar la Sala Studio, Idioata și Craii de Curte Veche. La Teatrul Giulești, Iarna când au murit cangurii (matineu), Cum s-a făcut de a rămas Catinca fată bătrână (seara), Cocoșelul neascultător (matineu, sala Giulești), Așteptam pe altcineva (seara). La Ion Creangă , copiii se pot duce la Vrăjitorul din Oz iar la Țăndărică fie la Aventuri cu Scufița Roșie (sala Victoria), fie la Punguța cu doi bani (sala Cosmonauților)