„Domnule Gorbaciov, dărâmați acest zid”, spunea, în 1987, într-unul dintre discursurile sale, fostul președinte al Statelor Unite, Ronald Reagan, în timp ce se afla într-o vizită oficială în Berlinul de Vest.
La distanță de doi ani, în ziua de 9 noiembrie, al treilea regim comunist din Europa cădea, împreună cu unul dintre simbolurile dictaturii totalitare – Zidul Berlinului – care despărțea partea estică a orașului, controlată de comuniști, de partea vestică, aflată sub control occidental.
Europa Liberă a stat de vorbă profesorul de politică comparată și istorie recentă Dragoș Petrescu, pentru a vedea cum s-a ajuns la un regim comunist în jumătate de țară și cum au influențat populația și restul revoluțiilor din Europa Centrală și de Est căderea Zidului Berlinului.
După un război mondial, un regim totalitar
Istoria comunismului german începe în 1945, după cel de-al Doilea Război Mondial, când trupele germane, care făceau parte din alianța numită Puterile Axei, au capitulat în fața Aliaților, adică a puterilor adversare.
În urma acestui eveniment, țara a trecut printr-o schimbare administrativă, iar decisive, în acest sens, au fost deciziile luate în urma Conferințelor de la Ialta și Potsdam, din 1945.
La cele două au luat parte liderii Statelor Unite – președintele Franklin D. Roosevelt, Marii Britanii – premierul Winston Churchill, înlocuit mai târziu de Clement Attlee, și URSS – liderul sovietic Iosif Stalin, care au decis, printre altele, ca teritoriul german să fie împărțit în zone de ocupație.
Stalin fusese de acord ca Franța să fie preia una dintre zonele de ocupație, astfel că patru puteri controlau din acel moment țara: americanii, britanicii, sovieticii și francezii.
Timp de patru ani, între 1945 și 1949, a fost o perioadă de ambiguitate, spune profesorul Dragoș Petrescu. Abia în ultimul an, două state separate aveau să apară oficial: Republica Federală a Germaniei (RFG sau Germania de Vest), prin unirea zonelor de ocupație britanică, franceză și americană, și Republica Democrată Germană (RDG sau Germania de Est), numită până în acel moment Zona de Ocupație Estică.
Fosta Germanie, care trecuse prin catastrofele războiului, relatează Dragoș Petrescu, avea acum o nouă problemă - ocupația străină – „care, în mod evident, punea probleme fundamentale legate de viitorul țării, de viitorul Europei, dar și de viitorul lumii”.
„Lucrurile nu au întârziat sub nicio formă să se manifeste ca atare, pentru că divizarea Germaniei a arătat divizarea Europei și lumea bipolară a Primului Război Rece”.
Iar situația prin care a trecut Berlinul, unde a fost replicat modelul de divizare în zone de ocupație, a fost cu totul atipică – „o anomalie”, o numește Dragoș Petrescu. În noiembrie 1948, Berlinul era deja divizat.
„Problema foarte serioasă era că Berlinul se afla înăuntrul zonei de ocupație sovietică. Cu alte cuvinte, cele trei zone de ocupație occidentală - americană, britanică și franceză - reprezentau o insulă de normalitate, o insulă de democrație, înăuntrul zonei sovietice”.
Acest fapt a generat primul mare conflict dintre aliații occidentali și Uniunea Sovietică, Blocada Berlinului (1948-1949), sovieticii încercând să îi oblige pe adversari să părăsească zona de ocupație sovietică.
„A fost blocat accesul pe șosea, pe apă... singura zonă prin care se putea pătrunde în Berlin a fost cea aeriană. Atunci a avut loc primul mare pod aerian din istoria postbelică, Berlin Luftbrücke, când s-au dovedit forța și unitatea aliaților occidentali, care au adus în Berlinul de Vest cele necesare traiului. Vorbim de alimente, combustibil, dar și piese de schimb pentru diverse echipamente”.
155 de kilometri și 4 metri îi despărțeau pe oameni de democrație
Istoricul american de origine germană Konrad Jarausch a numit dictatura din Germania de Est „o dictatură a bunăstării”. Față de alte regimuri comuniste, explică Dragoș Petrescu, nivelul de dezvoltare al RDG era superior situației economice din România și Bulgaria, Polonia, Ungaria, astfel că totalitarismul german poate fi comparat cu cel din Cehoslovacia.
Cu toate că situația economică era stabilă, oamenii trebuiau să înfrunte zilnic sistemul de supraveghere „extraordinar de bine pus la punct”, controlat de STASI – echivalentul Securității din România.
„Celebrul film «Das Leben der Anderen – Viețile celorlalți», care a luat un premiu Oscar în 2006, redă foarte bine atmosfera de supraveghere permanentă din fosta Germanie Comunistă”.
„Sunt peste 160 de kilometri de dosare secrete la Berlin. După căderea regimului comunist, aceste arhive au fost deschise pentru cercetare și ele au reprezentat un model pentru instituții similare din Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, România și Bulgaria”.
Platformă pe care cetățenii din Berlinul de Vest se puteau urca, pentru a privi înspre partea estică.
Având acces la surse de informații vest-germane și văzând că nivelul de trai de acolo este mai dezvoltat, la începutul anilor ‘50, în rândul germanilor din partea estică s-a creat un sentiment de constant de frustrare, care alimenta dorința acestora de a pleca și a se stabili în RFG.
O mare parte a locuitorilor face acest lucru, iar personalul calificat, în special, părăsește RDG, de unde a rezultat un exod al populației.
„Acest exod al populației, mai ales un exod al creierelor, a făcut ca în 1961, în august, cu ajutorul sovieticilor, autoritățile din Germania de Est pur și simplu să construiască infamul Zid al Berlinului”.
Construcția, care măsura 155 de kilometri și avea o înălțime de patru metri, nu era un simplu zid. În timp, acesta a suferit modificări și a fost transformat într-un sistem de fortificație cu sârmă ghimpată, sisteme automate de mitraliere și câmpuri de mine: „era un întreg sistem menit să închidă etanș Berlinul de Vest față de zona înconjurătoare, care aparținea Germaniei de Est”.
Tentative de a traversa bariera dintre Berlinul comunist și cel ocupat de aliați au existat constat, mai ales în primele luni de la începerea construcției, când zidul nu era încă destul de bine consolidat. Profesorul Dragoș Petrescu spune că în 1961, multe familii au fost despărțite în fața acestuia. „Cei care au avut prezență de spirit și au putut să-și dea seama ce va urma, au sărit”.
La un moment dat, traseul zidului includea și câteva clădiri, ale căror ferestre au fost zidite pe parcurs, dar până atunci, oamenii săreau de la etajele superioare pentru a ajunge pe partea vestică sau utilizau tuneluri.
Imagine care surprinde partea din spate a zidului Berlinului. Fotografia a fost realizată în 1988 de pe partea vestică.
După 1961, trecerea în Berlinul de Vest a devenit tot mai complicată; sportivii cluburilor din RDG, precum Dinamo Dresda, erau puși să încerce să sară zidul, cu mâinile goale, fără echipamente speciale, ca autoritățile să vadă cum pot zădărnici respectivele tentative de a fugi din țară.
„S-a încercat să se traverseze cu diverse mașini zburătoare, fie cu motoare de Trabant (marcă germană de mașini, n.r.), fie baloane cu aer cald... Au fost multe povești, dar mare parte dintre ele sunt triste - cu oameni care au încercat să escaladeze zidul și nu au reușit”.
Nu au reușit din cauza sistemelor de patrulare, a câmpului suplimentar de mine, a noului gard cu sârmă ghimpată, a gardului electrificat și a senzorilor de mișcare, ce provocau automat focul unor mitraliere.
Aproximativ 5.000 de germani din partea estică au reușit să traverseze zidul în timpul comunismului, mulți au fost capturați de autorități. Cel puțin 140 de oameni au murit, în încercarea de a trece în Berlinul de Vest.
„Cei care au reușit să treacă și-au riscat viața – asta trebuie subliniat”, afirmă Dragoș Petrescu.
În anii ‘70, profesorul a vizitat Berlinul de Est. Își amintește de zidul care trecea pe lângă Poarta Brandenburg, unul dintre simbolurile orașului; gardul despărțitor putea fi văzut din depărtare, însă oamenii nu se puteau apropia prea mult de el.
„Soldații din fosta RDG patrulau pe acolo; nu erai trimis la plimbare, nu erai obligat să pleci, puteai privi o perioadă și apoi mergeai mai departe, dar totul se făcea de la o distanță de aproximativ 200 de metri”.
Pe cealaltă parte, în Berlinul de Vest locuitorii puteau să se apropie cât de mult doreau de construcție. Existau chiar și niște puncte speciale de vizionare, amenajate din schele și platforme, pe care oamenii se puteau urca și vedea cum arată zona ocupată de sovietici.
Checkpoint Charlie. Semnele care informau cetățenii că trec dintr-o parte în alta a orașului au rămas în Berlin, pentru a putea fi văzute de cei curoși.
În ceea ce astăzi numim istoria culturală a Războiului Rece, din punct de vedere al analizei, Checkpoint Charlie a fost unul dintre locurile semnificative: era punctul în care se producea trecerea din zona sovietică în zona de ocupație americană a Berlinului.
„Poate e cel mai puternic simbolism al lumii bipolare a Războiului Rece, a confruntării dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Pe de-o parte, aveam tancurile sovietice și soldații germani - dar în spate se simțea forța armatei sovietice – și pe cealaltă parte, aveam blindate americane și soldați americani”.
„Autoritățile locale, împreună cu poliția secretă și cu armata, au plănuit o baie de sânge”
„Friedliche Revolution” – adică „Revoluția Pașnică” – așa au fost numite evenimentele din 1989, din Germania, care au dus la căderea comunismului.
În regimurile în care a existat o conducere extrem de hotărâtă să nu cedeze, care punea un mare accent pe ideologie, protestele nu au început în centrul puterii, în capitala țării, ci într-un alt oraș, explică Dragoș Petrescu.
Precum în cazul României, unde Revoluția a început la Timișoara, și în spațiul nemțesc, evenimentele declanșatoare au avut loc în afara capitalei, în Leipzig, în zona veche a orașului, în jurul Bisericii Sfântul Nicolae, unde au avut loc o serie de manifestații pașnice, care riscau să degenereze în orice moment într-o acțiune violentă.
„La Leipzig, autoritățile locale, împreună cu poliția secretă și cu armata, au plănuit o baie de sânge. Dar acolo a existat o negociere între societatea civilă, reprezentată de celebrul dirijor Kurt Masur, conducătorul orchestrei Gewandthaus, și autoritățile locale; până la urmă s-a ajuns la o înțelegere, care a adus până la urmă la evitarea violenței”.
Zidul Berlinului a căzut în cursul nopții.
Revoluția din Germania, a treia din Europa Centrală și de Est, nu ar fi fost posibilă fără producerea celorlalte revoluții - iar cele trei care au urmat vin ca o reacție în lanț la cele anterioare. Cronologia nu este întâmplătoare, explică Dragoș Petrescu, iar primul eveniment are loc în Polonia.
Regimul condus de ultimul dictator al țării, Wojciech Jaruzelski, este obligat să organizeze alegeri libere, în urma demonstrațiilor și grevelor sindicatului Solidaritatea. Astfel, odată ce sindicatul obține mai multe voturi, este creată prima fisură în blocul regimurilor comuniste.
Pentru RDG, momentul crucial, spune Dragoș Petrescu, a fost Revoluția din Ungaria, care a urmat exemplul polonez. „Regimul comunist a început negocieri cu opoziția, a adus sindicatele la masa negocierilor, iar inițial acestea au fost de partea conducătorilor. Dar, până la urmă, sindicatele au părăsit regimul și s-au plasat de partea opoziției”.
În septembrie 1989, Ungaria decide să distrugă, la propriu, Cortina de Fier – adică gardul de sârmă ghimpată amplasat de-a lungul graniței/frontierei cu Austria, declanșând următoarea revoluție: pe cea din Germania.
„Practic, granița dintre Ungaria și Austria a devenit liberă și asta a creat o reacție foarte interesantă – un exod al populației de est-germani. Cetățenii care auziseră despre asta s-au îndreptat către Ungaria, de unde au trecut spre Austria și de acolo au mers mai departe către RFG. A fost un eveniment extrem de mediatizat, care a pus regimul din RDG în mare dificultate”.
Trecerea graniței maghiare. Pentru a ajunge din Germania de Est în cea de Vest, oamenii trebuiau să străbată Ungaria și Austria.
A fost un fenomen dublu - un fenomen de exod și unul de protest pașnic.Dragoș Petrescu
În același timp, în rândul cetățenilor est-germani care nu voiau să-și părăsească țara, dar care voiau să se producă o schimbare, o democratizare, s-a instaurat o stare de spirit specială, spune Dragoș Petrecu. Așa s-a născut primul protest pașnic din Leipzig, care a dus la căderea Zidului Berlinului.
Cu Trabantul spre libertate
Ziua de 9 noiembrie a rămas în istorie drept o zi cu puternice încărcături sociale și simbolice. La 33 de ani de la eveniment, generații succesive percep căderea regimurilor comuniste cu căderea Zidului Berlinului, povestește Dragoș Petrescu.
Cât a fost intact, zidul a reprezentat claustrarea și izolarea față de democrație, dar căderea și absența lui au oferit noi semnificații: libertate și reapariția pe hartă a unei Germanii unificate.
„Cetățenii est-germani care se îmbrățișează cu cetățenii vest-germani pe fondul muzicii Scorpions – Wind of change consider sunt imaginile care încă au un impact emoțional deosebit astăzi asupra generațiilor care nu au trăit acele momente”.
Trabantul, mica mașină fabricată în RDG, este un alt simbol al Revoluției: cu acest vehicul, majoritatea est-germanilor au trecut în Berlinul de Vest, „și fericiții și-au cumpărat primele bunuri vestice, odată ce au putut să treacă Cortina de Fier”, încheie Dragoș Petrescu.
A doua zi, pe 10 noiembrie 1989, executivul bulgar decide să îl înlocuiască pe Tudor Jivkov cu Petăr Mladenov, un politician gorbaciovist, care dorea să facă reforme, iar apoi aceasta va influența și evenimentele din Cehoslovacia.
Demonstrațiile studențești, care au fost mai apoi generalizate și cărora li s-a alăturat o mare parte din populația Pragăi, la mijlocul lunii noiembrie, au dus la prăbușirea regimului din Cehoslovacia.
Și, la sfârșit, ultima pe listă, România, în decembrie 1989.