Uranus Acum - Reconstruirea istoriei unei lumi șterse de buldozerele comuniste

„E o traumă colectivă despre care nu se vorbește. Toți cei cu care am vorbit susțin că odată cu casa și-au pierdut locul în lume". - Dorothee Hasnaș

Când spunem acasă, ne raportăm de multe ori la amintiri legate de locul în care ne-am născut și am crescut, la mirosuri imprimate adânc în creier și legate de momente frumoase, de umbrele și razele soarelui schițând figurine închipuite în diverse colțuri ale casei, de bucuriile sărbătorilor, jocurile copilăriei, întâlnirile cu prietenii și familia sau primul boboc de trandafir înflorit în grădina casei în care am trăit.

Acasă este locul de unde ne extragem energia, unde am crescut și ne-am dezvoltat, este gardul pe care l-am vopsit, pomul pe care l-am plantat și zidul pe care l-am tencuit. Dar ce se întâmplă dacă locul în care ne avem rădăcinile este brusc șters de pe fața pământului de un dezastru? La ce ne mai raportăm și cu ce ne mai identificăm?

Odată cu instaurarea regimului comunist în România au avut loc numeroase transformări arhitecturale în Bucureşti, printre care şi construirea Palatului Parlamentului și a Centrului Civic.

Palatul Parlamentului se află astăzi pe locul unde în trecut se afla vechiul cartier Uranus, cartier cu străzi mici, în pantă, pavate cu piatră cubică şi case vechi cu aer boem, multe dintre ele creaţii ale arhitecţilor vremii. Locuitorii cartierului proveneau din clasa de mijloc a societăţii. Erau negustori, meşteşugari şi proprietari de mici afaceri.

Strada Ecoului, cartierul Uranus, anii '80.

Foştii locuitori ai cartierului au păstrat vii în memorie casele, străzile pe care se plimbau sau se dădeau iarna cu saniile, tramvaiele care urcau dealul Uranusului, meciurile de la stadionul A.N.E.F., numit și Republicii, micile restaurante unde se adunau oamenii, imagini păstrate şi în filmul „Angela merge mai departe” (1980), realizat cu puţin timp înainte ca acesta să fie demolat.

Demolarea cartierului Uranus

Cartierul Uranus din București s-a aflat în zona Parcul Izvor, Casa Poporului, Casa Academiei și a fost demolat în anii ’80 pentru a face loc viselor mărețe ale lui Nicolae Ceaușescu.

Demolările din zona Uranus au făcut parte din planul de sistematizare a Bucureștiului, care a început la sfârșitul anilor ’70, după cutremurul din 1977. Nicolae Ceaușescu s-a folosit de acest dezastru natural pentru a demola foarte multe clădiri vechi din București și a-și împlini astfel visul de realizare a unui nou centru politico-administrativ. Astfel, a fost șters de pe fața pământului aproape în totalitate cartierul Uranus, multe clădiri cu valoare istorică, printre care 22 de biserici și Spitalul Brâncovenesc, proaspăt renovat, ctitorit în anul 1835 din averea Saftei Elisabeta Brâncoveanu, soţia marelui ban Grigore Brâncoveanu.

Au fost demolate Arhivele Statului, iar clopotniţa şi biserica mănăstirii Mihai Vodă, ctitorie al lui Mihai Viteazul în Bucureşti, au fost mutate prin translatare în spatele blocurilor comuniste. 7 kilometri pătraţi din suprafaţa Bucureştiului, au devenit o imensă grămadă de moloz. În procesul sistematizării Bucureştiului, 10.000 de locuinţe au fost demolate şi peste 50.000 de români au fost mutaţi la bloc.

Mănăstirea Mihai Vodă în curs de demolare, anul 1986.

Începând cu anul 1982, zona Izvor - Mihai Vodă - Uranus a fost demolată pentru a face loc Casei Poporului și bulevardului Victoria Socialismului.

„Demolările au fost făcute în valuri succesive, nu a fost totul planificat de la bun început. Ceaușescu a ales să-și facă casa acolo pentru că se pare că este cel mai sigur loc din București, din punct de vedere seismic și a fost demolat cât a fost nevoie pentru începutul proiectului. Ulterior, planurile au devenit din ce în ce mai nebunești și au fost trei sau patru valuri de demolări, pe măsură ce proiectul a crescut”, spune Ștefan Ghenciulescu, arhitect, critic şi cercetător în domeniul arhitecturii şi urbanismului, redactor-şef al revistei Zeppelin și conferenţiar universitar în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”.

Au existat mai multe planuri pentru Casa Poporului, care nu includeau demolarea tuturor monumentelor. De exemplu, Mănăstirea Mihai Vodă ar fi rămas pe locul ei, „pentru că era monument dar și pentru că Ceușescu se identifica cu Mihai Viteazul, iar oamenii din jur îl convinseseră să o lase la locul ei, într-o prima fază”, spune Ștefan Ghenciulescu.

Demolările au început în anul 1981 și s-au terminat pe 22 decembrie 1989. Multe transformări au avut loc chiar înainte de Ceaușescu, ideea de ștergere a trecutului pentru a construi ceva nou fiind specifică acestei părți din Europa.

„Trecutul a fost văzut întotdeauna ca o chestie balcanico-orientală, fără mari valori autohtone și care merită ștearsă. Înainte de Ceaușescu, cel mai mare conducător-demolator de biserici a fost Carol I. Clădirea CEC, Banca Națională, Ateneul, Cercul Militar, toate se află pe amplasamentul unor biserici vechi de sute de ani. Nu le-au demolat pentru că ar fi fost anti-religioși, ci pentru că aveau nevoie de spații mari pentru clădirile noului stat modern. Și cum Cuza naționalizase averile bisericești, în loc să razi străzi cu case și să despăgubești sute sau mii de oameni, existau aceste locuri mari în oraș cu niște ruine care puteau fi demolate mult mai ușor pentru a putea fi ridicate aceste construcții”, spune Ștefan Ghenciulescu.

Ștefan Ghenciulescu, arhitect, critic şi cercetător în domeniul arhitecturii şi urbanismului, redactor-şef al revistei Zeppelin și conferenţiar universitar în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”.

Ștefan Ghenciulescu subliniază însă că este o mare diferență între secolul XIX și secolul XX, când astfel de schimbări nu se mai făceau în lumea civilizată. „Conceptul de monument istoric nu exista înainte de 1800 și ceva. Faptul că la noi demolările au avut loc în anii ‘70 – ’80, arată că nu a avut niciun fel de justificare”, explică arhitectul.

Uranus Acum - Co-prezența: contopirea realității actuale și a celei dispărute

În anul 2019, un grup de arhitecți și specialiști au lansat proiectul Uranus Acum, care aduce în discuțiile publice istoria vie, spiritul comunitar și legăturile invizibile între epoci ce par radical opuse. Uranus Acum este o incursiune în istorie și în modul în care aceasta poate fi reintegrată în dezvoltarea urbană actuală. Prin acest proiect sunt analizate schimbările brutale din trecut și din prezent. El oferă o viziune despre cum se poate ajunge la un mod mai sensibil și mai inteligent de a schimba un oraș.

Uranus Acum este o reconstituire simbolică și analitică a unui realități urbane eliminate. Proiectul include transformările posibile în zona din jurul Palatului Parlamentului, astăzi un adevărat oraș interzis în mijlocul Bucureștiului.

„Foarte multă lume știe ce s-a întâmplat acolo, dar spre deosebire de alte locuri din București schimbările au fost pe o suprafață enormă și mari, pentru că proiectul a implicat nu doar dărâmare de case și străzi, ci și a unui deal. Sunt foarte multe fotografii, cărți și s-au făcut și expoziții cu cartierul Uranus, în care vezi fotografii de străzi vechi sau planuri vechi, însă a fost atât de dură transformarea, încât este imposibil să îți dai seama cum a fost și să legi realitatea care a fost, de cea de acum. Prin acest proiect, noi am vrut să trecem de partea strictă de evocare și să reconstruim realitatea trecută și să o punem peste realitatea actuală”, spune Ștefan Ghenciulescu.

Dorothee Hasnaș este manager cultural, arhitect și curator al proiectului Uranus Acum. Este născută în București și în copilărie se plimba duminicile împreună cu părinții și prietenii în cartierul Uranus. Își amintește de străzile în pantă liniștite și prietenoase, de lumina blândă, de grădinile terasate, castanii enormi, de o poartă în zid și casa construită deasupra ei. „Mai târziu am tot căutat acele străzi, îmi reveneau mereu în minte imaginile și nu găseam locurile lor – până am început să cred că mi le închipuisem. S-au amestecat cu amintiri noi, apărute la alte vârste și în alte locuri și s-au așezat parcă pe fundul vasului cu amintiri”, spune arhitecta.

Planurile care arată demolările din cartierul Uranus și construcțiile noi suprapuse peste cele vechi.

În anul 2010, Dorothee Hasnaș a organizat o expoziție la Zürich despre cele trei vârste ale Bucureștilor, „Boema – Dictatura - (Eterna) Tranziție”, în cadrul căreia a povestit pentru prima dată despre marile demolări și bisericile dispărute, despre Văcărești și despre cum încercau părinții săi să fotografieze clădirile care urmau să fie demolate.

Când a revenit în România, Dorothee Hasnaș a lucrat o perioadă la The Ark/Bursa Marfurilor de pe Uranus. „Urcam zilnic cu bicicleta pe Calea 13 Septembrie și tot încercam să mă orientez, să-mi închipui cam cât de mare ar fi fost o casă din cartier și pe unde treceau străzi, mirosurile și zgomotele cartierului. Era ca un exercițiu de imaginație: cum ai putea reactiva marele gol astăzi, așa încât să facă din nou parte din oraș?”, spune aceasta.

Vedem peste tot imagini „Atunci și Acum” cu diverse locuri din lume fotografiate la distanță de zeci de ani. În orașe precum Veneția sau Oxford, nu se văd mari modificări între picturile de secol XVII și fotografiile de astăzi. Chiar și acolo unde transformările au fost majore, tot au rămas repere care să lege trecutul de prezent: o stradă, un trotuar, o clădire.

„Inspirația pentru proiect a venit din science fiction, din Star Trek sau alte filme, în care se circulă dintr-o realitate în alta prin găurile de vierme care unesc universurile și ni s-a părut foarte important să suprapunem, prin toate mijloacele posibile, realitatea veche cu cea actuală”, spune Ștefan Ghenciulescu, care, împreună cu partenerii săi din proiectul Uranus Acum au reconstituit realitatea veche într-un plan foarte atent realizat după planurile vechi și au elaborat un model 3D.

Și pentru a arăta legătura prin suprapunerea planurilor - cel vechi suprapus peste cel actual, a fost realizată și o machetă în care cele două realități se suprapun, „ca și cum ar ajunge două lumi împreună, una care nu mai există și cea de astăzi”, explică arhitectul.

Macheta 3D a cartierului Uranus.

Uranus Acum este un proiect în derulare. În prima fază, a fost realizată o documentare istorică și arhitecturală, o arhivă online despre zona Uranus - Izvor (zona dintre Splai, Piața Constituției, Piața Regina Maria, Calea Rahovei, Strada Izvor). Arhiva conține imagini și planuri noi și de epocă, sinteze sau extrase din alte cercetări cu discuții cu foștii locuitori sau cu martori ai evenimentelor. A rezultat modelul 3D al zonei, un model dublu, care prezintă realitatea fizică anterioară operațiunii lui Ceaușescu și cea actuală.

Proiectul a fost prezentat publicului într-o expoziție „interioară” la Muzeul Național de Artă Contemporană, unde au fost expuse imaginile, planurile, macheta și mărturiile foștilor locuitori ai cartierului, precum și proiecții de filme, fragmente din construcțiile demolate sau obiecte păstrate de locuitori. Expoziția „exterioară” a fost compusă dintr-o serie de instalații temporare, amplasate în spațiul public sau în cel aferent unor instituții din zonă. Studenții de la Universitatea Ion Mincu au fost implicați în realizarea arhivei digitale, a proiectelor și a construcțiilor efective. Pe lângă acestea a fost organizată o masă rotundă, precum și evenimente dedicate copiilor.

„Este o lecție a trecutului și nu trebuie doar să plângem pentru ce a fost, ci să facem ceva pentru ca lucrurile astea să nu se mai întâmple”, spune Ștefan Ghenciulescu, care recunoaște că această idee de marcare și însușire a trecutului a reprezentat un aspect important în dezvoltarea proiectului. „Această coexistență este prezentă peste tot, în plan, în machetă și chiar în realitate, și pentru că atunci când te plimbi pe acolo, before&after nu înseamnă absolut nimic, pentru că nu ai repere și astfel am decis să facem câteva instalații pe locul unde erau case”, spune acesta.

Vernisajul Expoziției „Uranus Acum”, la Muzeul Național de Artă Contemporană din București – MNAC, 17 octombrie 2019.

Instalațiile au forma unor machete 1:1 și au fost realizate din materiale ușoare. Acestea reconstituie fragmente din construcțiile demolate și se așează în spațiul public exact în locurile pe care le ocupau înainte, devenind suport pentru accesul la alte informații, precum imagini și planuri de arhivă și interviuri cu locuitorii cartierului Uranus.

„Există imagini cu excavatorul polonez de pe timpul lui Ceaușescu care dărâmă case și le poți pune lângă fotografiile actuale cu excavatoarele care dărâmă pe Buzești-Berzei și sunt la fel. Este un lucru frapant și remanențe există. Și pentru că ideologia e alta și sistemul e foarte diferit, lumea nu le leagă”, spune arhitectul. Instalațiile erau însoțite de un scurt istoric și fotografii vechi și un QR CODE prin care puteai accesa site-ul pentru a vedea interviuri cu oamenii care au locuit în clădirea respectivă.

„În vara lui 2014 a intrat la The Ark o doamnă și a întrebat unde e strada Minotaurului, că nu o poate găsi. Mi-a arătat-o pe hartă: Pe aici trebuie să fie! Dar nu o găsesc... Cum să o găsească, când strada fusese demolată în 1984!”, își amintește Dorothee Hasnaș, care crede că aproape orice bucureștean are în familie pe cineva „demolat”, strămutat, „care și-a pierdut casa”. „E o traumă colectivă despre care nu se vorbește. Toți cei cu care am vorbit susțin că odată cu casa și-au pierdut locul în lume. Că de atunci nu a mai contat unde stau, că e în Crângași sau în Franța - nu mai au casă”, spune arhitecta.

Dorothee Hasnaș, manager cultural, arhitect și curator al proiectului Uranus Acum.

„Când pomenești de Dealul Spirii dispărut, generic numit astăzi zona Uranus, mereu se găsește un bucureștean să spună acolo făceam antrenamente / mergeam la stadion / locuia bunica / a copilărit mama / m-a dus tata să-mi arate unde a lucrat”, spune Dorothee Hasnaș, care vede acum dealul de după ziduri, cu palatul disproporționat în vârf, în jurul căruia ești silit să te învârți din cauza poziției inaccesibile.

Uranus nu înseamnă doar arhitectură, străzi, patrimoniu, ci și experiențe umane. Din acest motiv, au fost realizate interviuri cu peste 20 de foști locuitori ai cartierului Uranus și cu oameni care au avut o legătură cu acesta, iar poveștile lor au fost legate de plan. Suprapunerea celor două planuri, cel de dinainte de demolare și cel de astăzi, reprezintă baza proiectului. „Am dorit să nu fie doar arhitectură, ci și oameni și această suprapunere, pentru că aceasta nu este doar o istorie care s-a dus, ci a rămas și, în multe cazuri, în forme neplăcute”, spune Ștefan Ghenciulescu.

Visul lui Nicolae Ceaușescu era să distrugă tot orașul vechi și să construiască unul nou, dar voia și rezultate imediate. Dorința dictatorului de a face schimbările cu rapiditate, a dus la demolări parțiale în unele zone, multe zone cu case fiind ascunse în spatele șirurilor de blocuri construite de-a lungul marilor bulevarde. „Atunci au început celebrele placări, în care sunt încadrate toate bulevardele noi unde s-au făcut demolări, cum e pe Moșilor, pe Ștefan cel Mare, unde au demolat ce exista, au făcut blocurile noi lângă bulevarde, însă în spatele lor a rămas orașul vechi ascuns și rupt. Ideea era ca în timp să demoleze și orașul vechi, doar că n-a mai apucat. Astfel avem această situație în tot Bucureștiul, cu aceste cortine de beton și în spatele lor ce a mai rămas, zone decupate, mutilate, dar care mai păstrează ceva din orașul vechi, inclusiv biserici mutate, ca Mihai Vodă”, explică Ștefan Ghenciulescu maniera în care s-au produs transformările arhitecturale în București.

Acest patrimoniu, ascuns și uitat în spatele betoanelor, este cel mai des lăsat în paragină, însă ascunde încă elemente care îl conectează de vechiul oraș, prețioase într-un astfel de proces de reconstruire simbolică. „Aceste urme, aceste margini de țesut și elemente din vechiul oraș sunt foarte importante. De exemplu, bucăți de stradă, o bucată de pavaj din strada veche, rămasă pentru că nu se afla în zona care trebuia refăcută. Dacă te uiți la ea, nu-ți dai seama ce este dacă nu știi”, spune arhitectul.

Există încă bucăți din case sau chiar o casă rămasă în câmpul de lângă Casa Academiei, care a scăpat de buldozere pentru că acolo fuseseră cazați muncitorii care lucrau la demolări și care ar fi dispărut după ce și-ar fi terminat treaba. A mai fost identificat un plop care se afla pe o stradă din cartierul Uranus și care astăzi se găsește pe Calea 13 Septembrie.

Amintirea unui vieți

„Poți spune că un plop sau un pavaj nu sunt lucruri determinante, pentru că nu sunt monumente, biserici, mănăstiri. Ele sunt niște fragmente jalnice, dar care vorbesc despre acest trecut și care ar putea fi integrate într-o abordare nouă. Când am săpat pe strada Ecoului, am descoperit ceva ce părea o fundație de casă veche. E zona unde a fost ras și dealul pentru construirea Casei Poporului și unde a fost distrus tot. Însă în alte zone terenul a rămas aproximativ la fel și atunci pot fi găsite astfel de rămășițe. Demolau casele, duceau totul, dar lăsau pivnițele, de exemplu. E posibil să fie și ruine de la Schitul Maicilor, de la mănăstiri din secolul XVIII de care nu știe nimeni și care merită cercetate”, spune Ștefan Ghenciulescu.

Groapă pentru fixarea instalației din parcul Izvor și ceea ce pare a fi un fragment de fundație.

Istorie vie, spirit comunitar și legăturile între epoci ce par radical opuse

Expoziția exterioară a fost gândită de Ștefan Ghenciulescu, Dorothee Hasnaș și Ilinca Păun-Constantinescu, Ideilagram, curator al proiectului, a cărei bunică a avut casa pe strada Meteorilor.

Așezarea instalațiilor pe locul unde au fost casele a fost gândită în acest fel pentru ca foștii locuitori să se poată orienta în spațiu, aceștia fiind bulversați de modificarea topografiei locului. „Am înțeles că era nevoie să realizăm machete la scară 1:1, la înălțimea și pe locul pe care stătuseră odată casele, pentru a reda scala spațiului. Niște fantome, însă aflate chiar pe locurile lor originale”, spune Dorothee Hasnaș.

Foarte mulți oameni au încercat în acea perioadă să salveze tot ce se putea din clădirile care urmau a fi demolate. Mama Dorotheei Hasnaș, împreună cu colegi de-ai săi, arhitecți de mobilier, au salvat tot ce au putut de la Văcărești sau Cotroceni. „Se demolau mereu fronturi întregi de case, părea complet arbitrară alegerea lor. Întâi se ridica acea împrejmuire din panouri de tablă cu diagonală alb-roșie sau albastră, iar în spatele lor casele dispăreau treptat, veneau buldozerele, se ridica praful și când strângeau gardul, nu mai era nimic. Wasteland, peisaj selenar. Apoi macaralele, blocurile, colegii noi, zvonurile noi”, își amintește Dorothee Hasnaș.

Instalație din 2019 ce reproduce un fragment din casa ce se afla pe strada Mihai-Vodă, la nr. 55.

Perioada anilor '80 s-a derulat cu frica demolărilor. Foarte mulți dintre cei care locuiau la casă așteptau înfrigurați să fie anunțați că zonele în care locuiesc urmează să facă parte din noile proiecte de sistematizare. Dorothee Hasnaș a locuit în zona Pieței 1 Mai, astăzi Mihalache, cartier care ar fi urmat să fie demolat dacă nu s-ar fi sfârșit epoca Ceaușescu. „Când eram mică mă temeam de blocuri. Mă temeam de ușile și ferestrele lor la fel, mă pierdeam pe drum spre apartamentul colegei și o întrebam mereu când ne uitam la blocul ei dacă știe care este fereastra apartamentului ei".

„Am trăit mereu cu frica demolărilor în anii '84 - '85. Vara se așeza praful de cărămidă peste oraș, iarna veneau zvonuri despre noile proiecte de sistematizare, adică demolările arbitrare. Aici o să se facă o nouă Grădină Botanică! Așa au zis”, își amintește arhitecta fragmente din discuțiile vecinilor.

Locuitorii cartierului Uranus erau foarte legați unii de alții și poate tocmai trauma trăită i-a determinat să păstreze legăturile de prietenie și după mutarea lor în alte zone, orașe și chiar țări. Mulți au reluat relațiile de prietenie pe grupuri constituite în mediul virtual și au împărtășit poveștile lor, alături de fotografii și planuri ale caselor în care au locuit, materiale care au fost incluse și în proiectul Uranus Acum. „În afara reperelor istorice, datorită fotografiilor și planurilor caselor puse la dispoziție de aceștia, am putut reface și locurile unde se aflau casele, crâșmele sau școala și stadionul Republicii. Toate aceste relații umane țin de cultura urbană. Nu s-au demolat numai monumente, ci o întreagă viață de cartier”, spune Ștefan Ghenciulescu.

Poveștile prezentate în proiect descriu viața trăită în cartier și momentul traumei demolării și al distrugerii vieților acestor oameni. „Oamenii visează în continuare detalii din casele lor, că se întorc acolo, vopseaua crăpată pe ușa de la cămară, mirosul florilor din grădină sau al pâinii de la brutăria Gagel, licurici, sunete, o seamă de senzații de neșters”, spune Dorothee Hasnaș.

La vernisajul expoziției de la MNAC, din octombrie 2019, au participat în jur de 2.000 de persoane. Foștii locuitori ai cartierului Uranus au purtat ecusoane cu numele străzilor pe care au stat și au avut foarte multe discuții cu tinerii prezenți la expoziție, cărora le-au împărtășit poveștile.

„Lumea a fost curioasa și încântată, au susținut ideea de a avea ceva permanent în spațiul public care să amintească poveștile locului, o machetă în Parcul Izvor, un traseu marcat. Ne-am bucurat că au venit mulți oameni tineri la expoziție, curioși să vadă ce a fost aici, de fapt. Unul din foștii locuitori a propus să oferim etichete cu adresele vechi celor care au stat acolo, ca să intre mai ușor în vorbă, pentru că nu se mai recunosc după atâta timp. Deodată erau câteva străzi recompuse din locuitorii lor de odinioară, discutând în vervă, schimbând amintiri. Au regăsit un crâmpei din viața trecută”, spune Dorothee Hasnaș.

Fotografie din cartierul Uranus.

Cu o lună înainte de lansarea expoziției, în 2019, Dorotheea Hasnaș a primit de la tatăl său două negative de film, pe care scria „Case 1980”. Fotografiile proaspăt imprimate pe hârtie i-au trezit amintiri demult uitate. „După aproape 40 de ani am regăsit brusc străzile în pantă! Mirosurile, liniștea, grădina Schitului Maicilor, tufănelele… Nu-mi amintesc însă de păpușa pe care o țineam în brațe, dar resimt toate celelalte detalii cu maximă precizie!”, spune aceasta.

În vara anului 1980, Dorothee Hasnaș își amintește cum cobora pe strada Lăzureanu și percepea toată viața din jurul său. „Pe acoperiș cineva desface o bucată de tablă. Altcineva trage perdeaua după o fereastră. E senin și liniștit aici, însă e tensiune în grupul de adulți. Tata face poze „cu familia”. De fapt mă punea să pozez în fața unor case condamnate deja la dispariție și era pregătit să dea explicații în cazul în care „vine cineva”. Străzile acelea nu fuseseră niciodată doar în imaginația mea, doar dispăruseră fizic”, povestește aceasta.

Dorothee Hasnaș pe strada Lăzureanu din cartierul Uranus. Fotografie făcută în anul 1980.

O nouă viziune pentru viitorul zonei Palatului Parlamentului, Academiei și Parcului Izor

Orașul își continuă transformarea și astăzi, într-un context complet diferit, însă la fel de distructiv. Un exemplu este cel al cartierului Buzești-Berzei, care a fost demolat pentru lărgirea bulevardului.

Proiectul inițial pentru modernizarea zonei, elaborat în 2010-2011, prevedea nu doar lărgirea bulevardului, ci și continuarea lui pe Berzei spre Casa Poporului, apoi pe 13 Septembrie și ieșirea pe Uranus, pentru a lega nordul și sudul orașului.

S-au invocat însă motive de securitate pentru zona din spatele Casei Poporului, iar soluția agreată ar fi un tunel care să treacă prin spatele Casei Poporului și care ar costa 1 miliard de euro.

„S-au făcut multe distrugeri importante în București în ultimii 30 de ani, dar ideea de a lua un cartier întreg și de-al face una cu pământul și a schimba complet zona pentru a trece pe acolo o șosea, nu s-a mai întâmplat. Iar asta este exact în spiritul lui Ceușescu și trebuie spus acest lucru. Chiar dacă motivele au fost altele și nu mai este vorba despre un dictator dement, ci despre dezvoltarea infrastructurii, filosofie care în occident s-a perimat de prin anii '60”, spune Ștefan Ghenciulescu.

Plecând de la Carol I și anii '30, când s-au distrus foarte multe zone, până la comunism, Ceaușescu și zilele noastre, argumentul-cheie este același, modernizare și dezvoltare. „Acest binom în care modernizarea nu se poate întâmpla decât prin eliminare și atunci se ia totul de la capăt. Dar în sistemul românesc, care nu e cel mai consecvent, această luare de la capăt tot ajunge să nu se termine”, spune Ștefan Ghenciulescu.

„Ca și Ștefan, observ cu îngrijorare că buldozerele nu s-au oprit, că se demolează acum punctual mai mult ca în anii '80. Lumea nu-și cunoaște trecutul și dacă nu învățăm nimic din el, suntem condamnați să-i repetăm greșelile”, crede Dorothee Hasnaș.

Obiectivul proiectului Uranus Acum nu constă doar în aducerea aminte și în omagiul adus celor care au suferit și care au luptat sau documentat, ci și în promovarea unei dezvoltări urbane actuale mai echilibrate și mai responsabile. Noua fază a proiectului, denumită Uranus Acum / Conciliere se referă la istorie și la felul în care aceasta poate fi reintegrată în dezvoltarea urbană actuală, la schimbările brutale din trecut și din prezent, și la o modalitate inteligentă în care se poate schimba orașul. Proiectul include și deschiderea și transformările posibile și extrem de necesare a zonei din jurul Palatului Parlamentului.

Machetă a Stadionului Republicii.

Următoarea expoziție, care va fi lansată la începutul anului viitor în spațiul public, va avea 10 zone cu instalații și va fi marcat un traseu pe zona fostului cartier Uranus, care să lege rămășițele existente de locurile care au dispărut.

Pe termen mediu, echipa de arhitecți și specialiști lucrează la dezvoltarea platformei Uranusacum.ro, cu scopul de a realiza un traseu memorial în tot orașul, în locurile în care au avut loc evenimente marcante ale trecutului.

Pe termen lung, se dorește ca acest traseu să devină permanent și accesibil tuturor, să fie o parte vizibilă a orașului, precum traseul zidului în Berlin sau instalația cu biblioteca fără cărți din Bebelplatz sau Stolpersteine, Memorialul Holocaustului din Berlin. „E important să ne cunoaștem orașul, să ni-l însușim, e al nostru, nu al nimănui. Era un stil de viață care a dispărut odată cu cartierul. Mai ales, e important să înțeleg fricile și lucrurile despre care nu se vorbește, pentru a putea merge înainte cu seninătate, făcând pace cu trecutul, nu îngropându-l”, spune Dorothee Hasnaș.

„Viziunea noastră este de a conecta, de a reface o parte dintre străzile vechi, de a avea aceste urme pe care să le evidențiem în cadrul parcului, să facem loc și pentru dezvoltare și pentru spații verzi de care orașul are nevoie în mod fundamental, de spații sportive și culturale, și de un memorial”, spune Ștefan Ghenciulescu. Viziunea arhitecților pentru această zonă este de integrare a ei în oraș și de creare a unui spațiu deschis, accesibil tuturor.

Într-un loc cu o puternică încărcătură istorică și emoțională, orice rămășițe pot fi folosite pentru prezentarea istoriei locului.

Un oraș interzis

„Problema cu această zonă nu este doar a memoriei, ci a nefuncționalității ei și a faptului că este un oraș interzis, într-un mod cu totul nedrept și nedemocratic. Autoritățile consideră zona ca fiind de protecție, care nu este un argument viabil, pentru că zona de protecție nu trebuie să fie un hău uriaș. Nu spun că zona de protecție nu trebuie să existe, dar ea poate fi mai mică, ca de exemplu la Palatul Victoria din București. Este un pretext pentru a păstra acest teritoriu inexpugnabil și scos din oraș. Sunt mii de metri care ar putea fi folosiți pentru ceva util și dați orașului înapoi. În al doilea rând, este vorba că tot acest ansamblu rupe orașul în două, partea de sud și partea de nord și care creează multe probleme de circulație, atât pentru mașini, cât și pietonale”, explică Ștefan Ghenciulescu.

În acest sens, până acum au fost elaborate mai multe proiecte pentru deschiderea și transformarea zonei. Există proiectul PIDU, care a fost elaborat în timpul mandatului lui Sorin Oprescu la Primăria Capitalei, care are autorizații aproape de final, dar care nu au fost implementate.

Proiectul Parcul Uranus, care prezintă viziunea unor tineri arhitecți, propune crearea unui mare parc între râul Dâmbovița și Academie. Pe lângă acestea, există și un plan de dezvoltare urbană, aflat acum în discuții, care propune transformarea Pieței Constituției în spațiu pietonal și planul la care lucrează echipa Uranus Acum, care aduce în discuție crearea unui parc și refacerea istoriei locului.

Clădirea Palatului Parlamentului (Casa Poporului) fotografiată dinspre sud-est.

„Toate aceste proiectele au în comun deschiderea zonei. Pentru noi, nu doar zona închisă din jurul Palatului Parlamentului este importantă, ci cum ar putea fi inclusă în oraș. Noi dorim existența unui bulevard într-un parc urban, cu funcțiuni multiple. Cum sunt bulevardele Kiseleff sau Aviatorilor. Apoi refacerea fostului Stadion Republicii, construit în 1926, care se află în spatele Palatului Parlamentului și care este acum în mare parte folosit ca parcare. De asemenea, ne-am gândit că ar fi bine ca în jurul Academiei să refacem rețeaua de străzi și să lăsăm să se construiască un oraș pe structura de străzi existente în planurile vechi. Planul nostru nu este unul care trebuie făcut ca atare, ci dorește să arate niște principii. Inițiativele au valoarea de a determina niște procese, pentru a atrage atenția și pentru crearea unei strategii urbane. Prin expoziție nu dorim să arătăm doar propunerea noastră, ci să le punem pe toate la un loc și să promovăm lucrurile care se regăsesc în toate aceste proiecte”, spune Ștefan Ghenciulescu.

Deschiderea gardului din jurul Palatului Parlamentului ar fi un prim pas propus de arhitecți, apoi crearea unui drum și a unui spațiu deschis oamenilor. O parte din terenurile din zona Casei Academiei Române au fost retrocedate vechilor locuitori ai cartierului Uranus, însă aceștia nu le pot folosi. Propunerea arhitecților vizează și refacerea străzilor și dezvoltarea imobiliară în zonă, pentru a le da acestor oameni, cu adevărat, dreptul de a beneficia de proprietățile lor.