„Astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa.”
Este doar una din formulele prin care este deplânsă prezența foștilor supuși din colonii prin orașele occidentale. Est-europenii (și românii, desigur) care discută problema Islamului în Europa de vest o fac de pe niște poziții moraliste atât de caricaturale încât singura lor resursă este să-și acopere ignoranța prin agresivitate.
Your browser doesn’t support HTML5
Jurnal de corespondent: Dan Alexe (Bruxelles)
„Franța și Anglia sunt de vină pentru că au primit in Europa milioane de musulmani“, se indignează ei, scoțând totul din contextul istoric.
Fără să ne temem de etichetele tendențioase și inflamatorii (oricine explică istoric situația devine „stângist” și „tiers-mondist”), putem să le amintim că prezența primelor generații de musulmani în Franța și Anglia se datorează imperiilor coloniale ale acestor țări care, vreme de un secol și jumătate, și-au împărțit planeta. Anglia și Franța, da.
Acesta nu este un slogan ideologic, ci un fapt: Franța și Anglia, în momentul prăbușirii imperiilor lor, după două războaie mondiale declanșate tot de europeni, nu puteau decât să accepte stabilirea în metropolă a unui număr de oameni proveniți din coloniile lor, care altminteri ar fi trebuit oricum să primească cetățenia franceză sau britanică. La urma urmei, se vorbea despre Algeria ca despre un „département” francez, iar India era condusă, de la Londra, prin intermediul unui „Vice-Rege” britanic.
Așa și nu altfel, așa și nu printr-o neglijență criminală, se explică primele generații de musulmani: algerieni și marocani în Franța, indieni și pakistanezi în Anglia. La moartea imperiilor, o parte din foștii supuși au preferat metropola, așa cum vreme de aproape două secole o parte din metropolitani preferaseră să lucreze în colonii. A aminti acest proces istoric nu are nimic stângist.
Masa de musulmani arabofoni sau indo-pakistanezi stabiliți în Franța și Anglia după căderea coloniilor a ajuns acolo în același timp cu masa multor africani. Est-europenii moraliști de astăzi își închipuie (sau vorbesc în totală neștiință de cauză) că francezii ar fi putut să spună: „Acceptăm să vină aici negri congolezi, căci sunt creștini, dar nu negri senegalezi, căci sunt musulmani.” Sau, britanicii: „Acceptăm pakistanezi de religie sikh, dar nu pakistanezi musulmani“… Prea ar fi părut misiunea civilizatoare a jaf hrăpăreț dacă, după ce i-ai încălecat atâta vreme, refuzi sa primești si tu o parte din ei la tine.
La fel, britanicii când au retrocedat Hong Kong Chinei, au trebuit să permită unui mare număr de chinezi din fosta colonie să vină în Anglia.
Pe lângă inumanitatea unei eventuale selecții pe baza de religie, care oricum nu se discuta atunci, la acea vreme era imposibil de prevăzut o derivă ca azi spre un șoc al civilizațiilor, căci Occidentul însuși ieșea dintr-un șoc al civilizațiilor: cele două războaie mondiale, afacere de imputat exclusiv europenilor.
Așa încât, cum scria odată Charlie Hebdo despre bătrânul Jean-Marie Le Pen, fondatorul Frontului Naționl francez și fost militar torționar în Algeria și care a plâns întotdeauna după „l’Algérie française”: „Ce bine că Franța a pierdut Algeria, căci dacă ne luam după Le Pen azi am fi avut 40 de milioane de arabi în Franța, iar nu cinci, ca acum.”