Astfel, Le Monde rezumă astăzi situația, pe care o numește «paradoxală»: peste tot numărul de noi bolnavi crește, însă mortalitatea rămâne relativ coborâtă. În schimb, se remarcă o creștere neobișnuită și îngrijorătoare a mortalității în țările Europei centrale și de est, precum Croația, care fuseseră aparent cruțate în primăvară.
Despre România, articolul spune că se găsește într-o situație de «tavă» («plateau») din august încoace. România înregistrează 1300 de cazuri pe zi, cu o mortalitate ridicată, scrie Le Monde, de șase ori mai mare decât cea înregistrată în Franța.
„Semaforul” austriac
Ieri, cum o anunță la Zagreb Jutarnji List, miniștrii de externe din patru țări central-europene: Slovenia, Austria, Cehia și Slovacia au cerut stabilirea unor măsuri de coordonare transfrontalieră în acest al doilea val al epidemiei, astfel încât economia să nu fie afectată așa cum a fost în primul val.
Unii politicieni nu ezită: în Austria, cancelarul Sebastian Kurz a anunțat duminică, adresându-se populației, că al doilea val a început deja. La Viena, Die Presse avertizează, completând asta, că responsabilitatea personală (Eigenverantwortung) nu funcționează în lupta împotriva Corona.
Cotidianul Der Standard atacă însă „diletantismul” guvernului. Asta deoarece guvernul de coaliție al conservatorilor (ÖVP) cu ecologiștii a introdus încă de luna trecută un sistem de semnalizare a zonelor periculoase folosind o serie de patru culori, pe sistemul semaforului, urcând de la verde (risc scăzut), trecând prin galben (risc mediu), portocaliu (risc ridicat), până la roșu (risc extrem). Presa și o parte a populației ridiculizează sistemul, deoarece pentru mulți diferența între galben și portocaliu este minimă văzută cu ochiul liber, iar pe foarte multe hărți cele două culori se confundă, producând confuzie totală. Apoi, psihologic, diferența între galben și portocaliu nu declanșează vreun semnal de alertă în mintea cetățeanului, tot așa cum la un semafor galbenul e simțit de toată lumea ca ceva neglijabil, o culoare de tranziție, ca să nu mai vorbim de fadul portocaliu.
De altfel, vorbind despre confuzionarea cetățenilor, principalul cotidianul sloven, Delo, publică azi o fotografie cu premierul Janez Janša care dă mâna cu cancelarul austriac Sebastian Kurz. Carevasăzică, constată Delo, „primul cetățean” (prvi mož = primul bărbat) al țării „nu poate fi exemplul nostru”!
Rămânând la exemplele din partea politicienilor, în Italia, La Repubblica, cotidian de centru-stânga care n-a avut niciodată vreo simpatie pentru fostul premier și magnat de presă Silvio Berlusconi, nu se poate împiedica să scrie, aproape cu admirație, că după ce a fost testat pozitiv și a fost internat, il Cavaliere, cum i se spune lui Berlusconi, pare să se fi înzdrăvenit brusc, a ieșit din spital și va participa la viitoarele alegeri, deși are 84 de ani! „Epopeea (L’epica) lui Berlusconi”, titrează cu resemnare La Repubblica.
Filmarea proceselor «pentru istorie»
La Paris continuă procesul complicilor în masacrul de la Charlie Hebdo. Libération descrie culisele filmării integrale a procesului, care a fost pregătit să dureze șase săptămâni. Este un lucru neobișnuit în Franța. De altfel, acest proces-fluviu al atentatelor teroriste din 7-9 ianuarie 2015 este primul proces din Franța filmat integral «pour l’histoire».
În Franța, „legea Badinter” permite asta din 1985, dar lucrul n-a fost făcut până astăzi pe o asemenea scară, ca un proces să fie filmat integral. Primul proces parțial filmat a fost cel al criminalului de război nazist Klaus Barbie (1987), fostul șef al Gestapoului din Lyon.
De altfel, tot Libération are un interviu cu fostul ministru al justiției și autor al legii, Robert Badinter, care spune că „trebuie păstrată urma crimelor” și deplânge faptul că justiția ordinară nu poate fi, la rândul ei, filmată. „Filmarea proceselor ar furniza o documentație serioasă pentru istoricii viitorului”, spune Badinter.
Evident, gândurile merg deîndată la procesele de la Nürnberg. Nu doar chestiunea filmării proceselor pune însă uneori o problemă etică, dar și, așa cum se practică în unele țări est-europene, cea a defilării persoanelor anchetate, cu cătușe, prin fața fotografilor.
În mai 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a decis că "arestarea filmată și difuzarea imaginilor fără acordul persoanei arestate constituie o ingerință în dreptul la propria imagine, parte integrantă a conceptului de viață privată.”
Era vorba de un caz de la vecinii bulgari, Popovi împotriva Bulgariei, iar CEDO i-a dat dreptate lui Popovi, însă adevărul rămâne că în majoritatea țarilor din UE, cătușele se pun doar violenților, în caz de risc de evadare.
Mai peste tot, în procesele obișnuite se permite doar prezența unor desenatori de presă (cf. ilustrația). Pe deasupra, în foarte multe țări, Franța, Belgia si toate cele ce aparțin aceleiași tradiții juridice, este strict interzisă fotografierea (si desigur publicarea) imaginilor unor arestați cu cătușe. Asta - pentru că se influențează astfel opinia publică, pentru care cătușe = vinovăție dovedită. Plimbarea cu cătușe e ceea ce americanii numesc "perp walk"... "Perp" de la perpetrator (făptaș). Numele show-ului spune deja tot.
Clotilde Armand în Libération
Același Libération, cotidianul stângii intelectuale pariziene, publică, pe o pagină întreagă, în ediția de astăzi pe hârtie, un articol de opinii al eurodeputatei Clotilde Armand, în care aceasta deplânge exodul medicilor din țările est-europene, în special din România, spre vest.
Articolul începe cu: după instalatorii polonezi (les plombiers polonais), iată că medicii români sunt acum în fruntea «invadatorilor» din Franța. Articolul afirmă că este vorba de un exod organizat și dă exemplul agențiilor de recrutare instalate în capitalele estice și în Balcani, autentici „vânători de capete”. „Deficitul de cadre medicale este atât de mare în anumite țări ale Uniunii Europene, încât ei trebuie căutați în țările de est, unde se știe că personalul medical este mai bine format decât în alte părți, dar mult mai puțin bine plătit.”
Ar fi vorba însă de un medical brain drain cu un rezultat „catastrofal”. Eurodeputata Clotilde Armand scrie că cel puțin 2000 de medici bulgari își exercită profesia în Germania și că peste 90% din studenții la medicină visează doar să plece. Cât despre România, ea pare să fi pierdut 50% din medici între 2009 – 2014.
Clotilde Armand propune așadar în Libération un „mecanism de compensații” pentru țările cele mai atinse de fenomenul de brain drain, idee pe care „Bruxelles” (cum o scrie ea relativ vag, fără a preciza la ce instituții se referă) a fost până acum reticent să o accepte.
Borrell: UE nu-l recunoaște pe Lukașenko
Și iată că la Bruxelles, vorbind ieri în fața Parlamentului European, șefului diplomației UE, spaniolul Josep Borrell, a propus ca UE să adopte un regim al sancțiunilor împotriva Rusiei pe care să-l întituleze „regimul de sancțiuni Navalnîi”, după modelul mai vechilor „sancțiuni Magnitsky” adoptate împotriva Moscovei de către SUA.
Cum subliniază site-ul american, cu sediul la Bruxelles și specializat în afacerile europene, Politico, Borrell a spus că UE nu-l recunoaște pe Lukașenko și că vor trebui organizate noi alegeri, însoțite de sancțiuni „dacă dorim să păstrăm credibilitatea Europei.”.
Politico notează că unii diplomați nu sunt foarte siguri ce a dorit să spună Borrell cu sancțiunile propuse împotriva liderului unei țări și dacă asta înseamnă că Lukașenko personal ar putea fi pus pe o listă neagră, cum a fost până în 2016, când a acceptat să elibereze niște deținuți politici.
Ce este „carapacea identitară”
În sfârșit, în marginea amintitului proces din Paris, Charlie Hebdo are, în numărul său de astăzi (doar în ediția pe hârtie), o serie de articole despre lașitatea intelectualilor în fața creșterii importanței fenomenului fundamentalismului musulman, combinat cu cenzura, în societate.
Charlie Hebdo lămurește conceptul de „carapace identitară” care i-ar defini pe mulți dintre acești intelectuali partizani ai unui nou tip de cenzură, ilustrând totul cu un interviu cu filozoful Pierre Nora.
Pierre Nora este intervievat după ce revista filozofică (specialitate franceză) fondată și condusă de el, Le Débat, tocmai și-a încetat definitiv apariția, după 40 de ani de existență fertilă. În interviul cu Charlie Hebdo, Pierre Nora se arată de acord că trăim o epocă de profunde modificări ale paradigmei culturale, și nu întotdeauna în bine. Toată această wokeness(«trezire politică») ce constă în a repeta insistent că suntem prinși într-un sistem opresiv care apasă pe grupurile identitare nu pare a purta nimic creativ și e profund înșelătoare.
Această „formă excesivă de erudiție militantă” a dus la un nou dispozitiv ideologic în care purtăm cu toții câte o „carapace identitară” ce exclude dezbaterea de idei. Oamenii nu mai vor să dezbată și fiecare stă închis în „identitatea” lui. S-a terminat așadar cu reviste universaliste, pătrunse de umanism, toleranță și spiritul Iluminismului cum a fost până ieri Le Débat.
Universalismul dispare, spune Pierre Nora, și pentru că digitalul a adus acest fenomen paradoxal: consultarea articolului unic, de către toată lumea. Dar articolul unic este ca un desen din Charlie Hebdo: scos din contextul său editorial, separat de desenele vecine, el capătă un cu totul alt sens. Suntem amenințați de lectura scoasă din context. Pentru a o combate, trebuie să lepădăm „carapacea identitară”.