Febra revoluționară a lui Ernesto „Che” Guevara (1928–1967) era de nedomolit. Devenise, la începutul anilor ’60, un fel de globe-trotter în căutarea epicentrului marelui cataclism. Apetitul său revoluționar era insațiabil. Așa a ajuns și în Balcani, la Tirana, în 1960, unde a încercat să găsească un limbaj comun cu vechii inamici ai revizionismului mondial, fundamentaliștii staliniști Enver Hoxha (1908–1985) și Mehmet Shehu (1913–1981). Acesta din urmă, luptase în Spania în Brigăzile Internaționale, fusese liderul militar al rezistenței comuniste din Albania împotriva ocupanților italieni și germani, cel mai apropiat camarad al lui Enver în variile epurări, răzbunări și schisme, până când, în decembrie 1981, a fost el însuși lichidat într-un simulacru de sinucidere.
La întâlnirea cu Guevara, au vorbit în spaniolă. Erau amândoi soldații utopiei comuniste. La sfârșitul conversației ținută în deplin secret, Mehmet i-a dăruit lui El „Che” un Kalașnikov automat. Poate că au și cântat împreună „Ay Carmela”. În final, se pare, Guevara l-a sărutat pe despotul albanez și a primit darul în genunchi. Încă din copilăria sa argentiniană, El Che se identificase cu mitul Brigăzilor Internaționale, al celor numiți voluntarios internacionales de la libertad. Evanghelia revoluționară în varianta lui Che Guevara includea, la loc de cinste, cultul morții eroice, martiriul pe altarul unei Cauze sacralizate, lichidarea fără milă a celor „slabi”, a celor care șovăiau, a inamicilor „obiectivi” și „subiectivi”. Mitraliera înlocuise crucea.
Toate istoriile sectelor comuniste au fost sângeroase, dar mă îndoiesc că a existat vreuna care să fi fost mai feroce decât aceea albaneză. Poate doar aceea a khmerilor roșii. Vor fi vorbit cei doi despre visuri colectiviste și manii egalitariste, despre cultul Omului Nou care, grație apocalipsului revoluționar, trebuie să-l înlocuiască pe acela al lui Dumnezeu, despre auto-dumnezeirea umană, alternativa laică la transcendența religioasă. Albania a fost singura dictatură comunistă în care religia a fost interzisă prin Constituție. Nimeni nu a apărat cu mai multă obstinație moștenirea lui Stalin decât tiranii de la Tirana.
Che a murit în octombrie 1967 în Bolivia. Mehmet își scria autocritica în clipa când „a fost sinucis” în decembrie 1981. Vila familiei Shehu era la cincizeci de metri distanță de aceea a familiei Hoxha. Crima a fost organizată de Sigurimi, cu acordul și, cel mai probabil, din ordinul lui Enver, de soția acestuia, Nexmije, și de cel care aspira să devină urmaș, deci să se substituie lui Mehmet, Ramiz Alia. În noiembrie 1960, la conferința mondială a partidelor comuniste și muncitorești ținută la Moscova, Enver, sprijinit de Mehmet, l-a sfidat pe Nikita Hrușciov și a denunțat ceea ce el percepea drept marea capitulare. Probabil că Guevara era de acord cu acel rechizitoriu. Pentru el, „coexistența pașnică” predicată de Hrușciov însemna trădare. Balaurul imperialist trebuia izbit în moalele capului. Mai devreme, la București, în iunie 1960, șeful delegației albaneze la Congresul al III-lea al PMR, Hysni Kapo, fusese umilit de Hrușciov de o manieră incalificabilă. Gazdele române au aprobat mojicia oaspetelui moscovit. Reprezentantul chinez, Peng Chen (Pan Cijen), șeful organizației de partid din Beijing, a luat partea albanezilor. În noiembrie, începea ceea ce Ismail Kadare a numit „iarna singurătății noastre”. Înaintea comuniștilor din România, și mult mai radical, albanezii au ales drumul de-sovietizării pentru a menține intact stalinismul intern.
Același Kadare a scris o tulburătoare carte, un veritabil thriller politic, intitulată Succesorul, despre sfârșitul lui Shehu. A apărut în românește la Polirom. Cu Bashkim Shehu (arestat și întemnițat după asasinarea tatălui său, scăpat doar grație morții lui Enver), romancier și eseist, fiul lui Mehmet, am corespondat. Urma să merg, în septembrie 2001, la Barcelona, la o conferință pe care a organizat-o pe tema globalizării. Aș fi fost acolo împreună cu vărul meu, antropologul Fernando Coronil. Fernando s-a dus, eu am anulat călătoria, era la două zile după 11 septembrie. Bashkim a fost foarte apropiat de Ágnes Heller și Ferenc Fehér, discipolii lui Lukács, deveniți anticomuniști de orientare liberală. Fernando s-a stins din viață acum mai mulți ani (1944–2011). Fusese el însuși implicat în aventura stângii radicale din Venezuela în anii ’60, se despărțise de romantismul exacerbat și de extazele mitologice ale tinereții sale.