Erdoğan caută, cum o rezumă, la început de săptămână, Le Monde, să-și „galvanizeze electoratul”, prezentând transformarea catedralei în moschee ca pe o «nouă cucerire», menită să dea un sentiment comun de mândrie islamiștilor, naționaliștilor și omului de rând.
Strategia lui Erdoğan e dublă. Pe de o parte, acest obsedat de sondaje caută să recâștige simpatia maselor, într-un moment în care el și partidul său islamist sunt în pierdere de popularitate din pricina înrăutățirii crizei (crizelor). Pe de altă parte, convertirea catedralei în moschee este un semnal clar adresat occidentului, care trebuie să priceapă că Erdoğan e gata de orice gest pentru a nu pierde partida la el acasă.
Le Monde are chiar editorialul ultimului său număr despre asta: Până unde oare va merge Erdogan? Autoritarul președinte turc și-a însușit de minune arta provocării, spune Le Monde. De altfel, data de 24 iulie, care a căzut vineri, aleasă pentru transformarea oficială a Sfintei Sofia în moschee, nu este deloc întâmplătoare. Este data la care, acum 97 de ani, s-a semnat tratatul de la Lausanne prin care s-au stabilit granițele Turciei actuale. Erdoğan ar dori foarte mult ca acel tratat să poată fi modificat.
Obsesia Trianonului
Despre obsesia modificării unui alt tratat de acum un secol scrie tot Le Monde, într-un mare reportaj prin Ardeal, în „secuime”, pe urmele relațiilor dintre Viktor Orbán și maghiarii din România, pentru a vedea dacă și aceștia au Obsesia Trianonului.
Le Monde constată că și Viktor Orbán, în Ungaria, își „galvanizează electoratul” interpelând mulțimea despre nedreptățile trecutului și despre acel « diktat » de la Trianon care a lăsat câteva milioane de maghiari între granițele țărilor vecine.
Orban are însă prea puțini sprijinitori în Europa, aproape deloc, care să-i ofere mai mult decât vorbe prudente de înțelegere. Starea democrației în Ungaria se înrăutățește, în special situația libertății presei, iar ultima ispravă a puterii a fost cea care a dus la închiderea portalului independent de știri Index.hu. 80 de jurnaliști, practic întreaga redacție a acestui site care era unul din ultimele bastioane ale presei libere, au demisionat în weekend, protestând împotriva concedierii redactorului șef, Szabolcs Dull, de către noul patron, un magnat apropiat al lui Orbán.
Cine e Șiși (Burtică) din Bulgaria
Și în Bulgaria, la Sofia, protestele au continuat ieri, pornind de la nemulțumirea împotriva magnaților, în ciuda faptului că premierul Boiko Borisov a dat afară patru miniștri, sperând să potolească supărarea populației care manifestează împotriva corupției masive. Manifestanții cer de fapt demisia întregului guvern.
Vineri, Borisov, arătând cam răvășit după maratonul UE de la Bruxelles, se arătase supărat pe „minciunile” din tabloidul 24 часа („24 de ore”), care a scris că el ar fi în carantină, livid de la Covid. „Лъжа!”... -- „Minciună!” E drept că asta venea după ce Angela Merkel îl arătase cu degetul într-o fotografie la summitul din Bruxelles (cf. foto) pentru că el nu avea masca pe nas.
Printre figurile care reprezintă țintele nemulțumirii populației în Bulgaria, pe lângă fostul șef al partidului turcilor, Ahmed Dogan, se numără și mogulul și patron de media, supraponderalul Delian Peevski, supranumit „Șiși” (Burtică). Acesta este atât de influent, încât deja prin 2017, cineva în presa locală putea spune: Când zicem „Bulgaria”, spunem de fapt „Șiși”.
Situație cum a cunoscut și România în câteva rânduri, Șiși e considerat a fi, în realitate, unul din oamenii cei mai puternici aflați în spatele guvernului. Reporteri Fără Frontiere a scris deja că „Șiși” Peevski posedă 80% din presa din Bulgaria, totul combinat: scris, televiziune și internet. Desigur, multe din acestea primesc importante subsidii guvernamentale.
Mandatul de premier al lui Borisov expiră în primăvara următoare, dar The Economist, la Londra, estimează totuși că el nu va rezista până atunci.
Polonia și „ideologia gay”
Cât despre Polonia, ea se retrage din Convenția de la Istanbul privind violența împotriva femeilor, pe care o semnase abia în 2015. Polonia fusese oricum ultima țară a Consiliului Europei care a semnat-o, iar începând de azi, cinci ani mai târziu, ea se retrage. In Italia, La Repubblica îl citează pe ministrul justiției, Zbigniew Ziobro, care a spus că acea Convenție “este inspirată de ideologia de gen și LGBT”.
Cotidianul italian precizează că în interiorul partidului de guvernământ Dreptate și Justiție (PiS), Ziobro e considerat unul dintre cei mai duri ideologi. Ziobro a mai spus că respectiva convenție este "fructul fanteziei unor feministe care urmăresc să justifice ideologia gay”.
Până și proaspăt realesul președinte Andrzej Duda, considerat un moderat în comparație cu Ziobro, a spus în campanie că el nu este de acord cu convenția, "pentru că e străină culturii noastre naționale și tradițiilor noastre".
Habar despre Habarovsk
În Rusia, de asemenea, zeci de mii de oameni au protestat din nou, pentru al treilea weekend consecutiv, în Habarovsk, în capătul de est al Siberiei, acestora asociindu-li-se, cum o scrie Kommersant, și Mihail Degtiarev, înlocuitorul guvernatorului reformist Serghei Furgal. Protestele au fost declanșate de arestarea lui Furgal, acuzat că ar fi organizat niște asasinate în urmă cu mulți ani și aflat actualmente în detenție la Moscova. În Moscova, de altfel, orice protest a fost interzis sub pretextul respectării regulilor distanțării sociale impuse de pandemie.
Între timp, organismul de stat care reglementează funcționarea presei, Roskomnadzor, și-a înăsprit regulile care vizează structurile presei cu finanțare din străinătate, precum Europa Liberă (Radio Svoboda) sau Vocea Americii. Acestea trebuie acum, potrivit legislației recente, să se înregistreze ca „agenți străini”. Despre Roskomnadzor am mai vorbit când am scris despre: „Gulagul digital și noua lege rusească a „internetului suveran”.
Să nu lăsăm să câștige prostia umană
În Marea Britanie, ca și pe continent, epidemia continuă să progreseze, după ce păruse, ca peste tot, a fi dat înapoi. Sâmbătă, guvernul lui Boris Johnson a reimpus o carantină de 14 zile pentru oricine se întoarce din Spania, în special pentru cei care se află acolo în vacanță. Virusul ne distruge vacanța! e titlul mare care acoperă prima pagină a tabloidului Daily Express.
În Spania, El Mundo revelează că guvernul e pe cale de a negocia intens cu cel britanic pentru ca insulele Baleare și Canare să fie excluse de pe lista destinațiilor vizate de carantină, în încercarea de a salva turismul. Ironia este că tocmai ministrul britanic al transporturilor, Grant Shapps, se află acum în vacanță în Spania și nu se mai poate întoarce din pricina regulilor carantinei.
Boris Johnson, în weekend, a mers în vizită la Edinburgh pentru a încerca să repare relațiile cu guvernul regional naționalist condus de Nicola Sturgeon, dar The Times se întreabă dacă nu e prea târziu pentru a opri independența Scoției, independență pentru care, dacă ar fi organizat acum un nou referendum, ar vota astăzi 55% din populație.
Pandemia rămâne însă peste tot principala preocupare, ea nu pare a dori să dispară de la sine, motiv pentru care un editorial din belgianul Le Soir îndemna în weekend: Să nu lăsăm să câștige prostia umană. „Nu, virusul nu adoarme la soare”, a scris Le Soir în prima pagină. „ Nu, el nu își rezervă serviciile pentru o infimă minoritate a populației. Și nu, o carantină totală, de două luni, nu îl face knockout. Asta e trista realitate pe care n-am dorit s-o privim în față.”
Și ziarul se lansează în reproșuri împotriva celor care tratează virusul ca pe o ideologie, de parcă faptul de a nu respecta regulamentele privind portul măștii și distanțarea socială ar fi un fel de victorie asupra tiraniei, iar nu o imprudență care poate să ducă și la îmbolnăvirea ta și a altora.
Lucia Joyce, demența celor puternici
În final, câte ceva despre două catedrale prezente în presa franceză. Mai întâi, a fost arestat omul care a dat foc în urmă cu câteva zile catedralei din Nantes, provocând distrugeri masive. E vorba de fapt chiar de primul suspect, care după un prim interogatoriu fusese eliberat: un benevol rwandez de 39 de ani, care ajuta în biserică și care chiar locuia în clădirea parohiei. Omul și-a recunoscut fapta și afirmă că regretă, dar încă nu e limpede pentru ce a făcut-o.
Apoi, despre „catedrala” operei lui Joyce, trăitor în Paris: Libération lansează o serie de rubrici culturale de vară, dintre care una, despre moștenitorii neștiuți sau uitați ai marilor creatori, se deschide cu figura tragică a celei care a fost Lucia Joyce... fata lui James acela. Lucia Joyce nu a reușit să creeze nimic, dar e prezentă în filigran în mai toată opera adultă a lui Joyce, în special în acel capitol atât de feminin din Finnegans Wake intitulat Anna Livia Plurabelle. Lucia a murit singură, la azilul de nebuni, uitată, în 1982.
Textul, însoțit de splendide și rare fotografii, este o odă adusă acestei persoane de o uriașă inteligență, dar strivită de umbra permanent alcoolizată a tatălui, etern parazit cu verbul de geniu, pentru care nu conta nimic altceva decât neînțeleasa, monstruoasa lui operă. Joyce a lucrat decenii la Ulysses și Finnegans Wake, ruinându-si sănătatea si rămânând, probabil pe vecie, singurul om capabil sa înțeleagă multe din aluziile si jocurile de cuvinte de acolo. Singurul, afară de Lucia, colaboratoarea sa cea mai apropiată.
Ea, la rândul ei, care avea să devină o „martiră a psihiatriei”, a fost o dansatoare avangardistă care, în perioada vieții familiei Joyce la Paris, dădea spectacole pe muzică de Stravinski și era admirată de Picasso și Jean Renoir, în acea vreme în care, cum am mai scris, Joyce însuși avea să se intereseze de muzica de jazz. Aflăm din Libération că în 1928, după unul din spectacolele ei, Paris Times a scris: „Când își va atinge cel mai înalt nivel de dans ritmic, e foarte posibil ca James Joyce să nu mai fie cunoscut decât ca tatăl fiicei sale.”
Dar Joyce însuși a fost de acord ca fata lui, singura lui confidentă, să fie închisă la azil, exilată din această lume. O soartă pe care au avut-o atunci mulți artiști controversați și neconvenționali, precum Antonin Artaud.
Articolul se încheie cu o neașteptată analogie: „Precum în legendele Europei centrale, unde o femeie e zidită în temelia unui pod pentru a-i asigura stabilitatea, viața Luciei a servit de fundație unui roman.” Altfel zis, biata dansatoare fidelă și supusă a fost zidită sub catedrala operei literare a tatălui.