Coloana vertebrală a României în Noaptea Demnitarilor sau cum începe și ce se întâmplă când domnește frica în masă

Vă puteți închipui un 4 Iulie american fără părinții fondatori ai Statelor Unite? Vă puteți imagina că figurile lui Thomas Jefferson, Benjamin Franklin sau George Washington ar dispărea în interval de 3-5 ani din viața publică - statuile și monumentelor lor din piețe și piațete, chipurile de pe bancnote și din manuale, că s-ar schimba peste noapte numele capitalei americane și a sute și mii de străzi, instituții și parcuri?

Că Muntele Rushmore - cu cei patru președinți simbolici - ar fi dinamitat și transformat într-o simplă carieră de piatră?

Muntele Rushmore din Statele Unite este o sculptură monumentală din granit, care înfățișează chipurile - înalte de cinci metri și jumătate - ale foștilor președinți americani. Sculptura e lângă Keystone, Dakota de Sud.

Distopic. Coșmar. Vi se pare film de serie B, adică un film deosebit de prost? Și nouă. Dar avem de demonstrat un raționament - e nevoie de un strop de răbdare.

Dar poate că exercițiul de imaginație pe care tocmai l-ați parcurs e prea îndepărtat în timp. În definitiv, Declarația de Independență a Statelor Unite a avut loc la 4 Iulie 1776, acum două secole și jumătate.

Reluăm așadar ipoteza mai aproape în timp și spațiu. În Marea Britanie.

Premierul britanic Winston Churchill (centru) împreună cu familia regală - de la stânga la dreapta: Prințesa Elizabeth, Regele George VI, Regina Mary, Prințesa Margaret, în balconul Buckingham Palace, Londra, 8 mai 1945, ziua Victoriei în Europa.

Vă puteți imagina că, la două-trei decenii de la victoria în războiul contra lui Hitler, premierul legendar al Marii Britanii, Winston Churchill, este acuzat de trădare și subminarea intereselor Londrei, art. 19 literele c, d și e și art. 28 literele g, m, p,r, q, w și z ale unui Cod Penal revizuit peste noapte, iar fostul premier e forțat să apară în fața unui Tribunal al Poporului, instituit alaltăieri, și că este condamnat la închisoare pe viață?

Aveți oare curaj să vă închipuiți că, în loc ca istoria să curgă firesc, adică încă o victorie în alegeri și guvern conservator între 1951 și 1955, (el, Churchill, a fost premierul la Încoronarea Elisabetei a II-a), plus o bătrânețe respectată și funeralii de stat în ianuarie 1965, totul s-ar reduce la 6 metri pătrați de piatră rece într-o închisoare de la frontieră?

Noiembrie 1954 - Regina Elizabeth II și premierul Sir Winston Churchill, la gara Waterloo, așteptând-o pe Regina Mamă, care revenea dintr-o vizită în SUA. Copiii sunt Prințul Charles, actualul suveran al Marii Britanii, și Prințesa Anne. Winston Churchill era din nou premier.

Admitem că nouă nu ne-a ieșit jocul mental. Ni s-a făcut frică. Figura istorică a lui Winston Churchill este mult prea puternică în imaginarul colectiv european, iar victoria sa contra nazismului mult prea legată de valori esențiale: libertate, democrație, proprietate privată, domnia legii.

Am încercat și să creionăm o incursiune similară legată de Franța lui Charles de Gaulle, generalul victorios care a intrat în Parisul eliberat de naziști, la 9 septembrie 1944. Dar nici victoria sa în alegerile din 1958, nici a Cincea Republică și realegerea sa ca președinte, în 1965, nu ne-au ajutat prea mult. Franța e țara libertății, a protestelor și a grandes hommes.

24 mai 1968, președintele francez Charles de Gaulle se adresează națiunii în primul său discurs în timpul crizei politice declanșate de studenții de la Sorbonna. Ei și mulți alții ocupaseră Universitatea și aveau revendicări politice, unele de tip comunist.

O ultimă forțare de roman noir? Să apelăm de această dată la secolul 21 și la o țară mai mică și cu o amprentă culturală mai discretă decât a Statelor Unite, Marii Britanii sau Franței. O țară cu o soartă similară cu a României după al Doilea Război Mondial, adică ocupată de trupele sovietice.

Ready? Va fi dur.

Închipuiți-vă că liderul Revoluției de Catifea de la Praga, atât de iubitul dramaturg și opozant anti-comunist, Vaclav Havel, omul cheie al Cartei '77 și primul președinte al Cehoslovaciei cu adevărat libere, în decembrie 1989, apoi al Cehiei, ei bine, închipuiți-vă că Vaclav Havel ar fi putut să fie altfel decât onorat de propria țară și de lumea întreagă până la sfârșitul vieții.

29 decembrie 1989. Vaclav Havel, scriitor disident și membru marcant al Forumului Civic Ceh, salută mulțimea după ce a depus jurământul ca președinte al Cehoslovaciei. Se întâmpla după Revoluția de Catifea din noiembrie și primele alegeri libere după Al Doilea Război Mondial.

Vă puteți oare imagina o atât de mare răsturnare de valori și de evenimente încât tot ce a reprezentat această mare personalitate a Europei, Vaclav Havel - libertate, curaj, compasiune față de semeni - să fie considerat rău și să fie pedepsit? Cu închisoarea, cu înfometarea, cu moartea?

Dacă ați ajuns cu lectura până aici, e sigur că ați înțeles deja unde batem. Vorbim despre traume colective.

De aceea nu aducem exercițiul de imaginație în prezent și în România care tocmai și-a celebrat ziua națională, la aproape 34 de ani de la prăbușirea regimului comunist totalitar (1945-1989).

Dar vă amintim astfel că regimurile totalitare nu numai că au existat, dar că există riscul să apară din nou, inclusiv în Europa.

Or, cea mai bună cale de a opri reapariția lor este ca un număr cât mai mare de oameni să le înțeleagă funcționarea și să le prevină apariția încă de la primele semne.

Ca să înțelegem cât de grave pot deveni, într-un context nefericit, derapajele anti-democratice, Europa Liberă vă povestește mai jos, într-un demers jurnalistic de restituire a istoriei recente, ce li s-a întâmplat părinților fondatori ai României Unite după ocuparea țării de către trupele sovietice (1944-1968) și cum s-a transformat România din monarhie constituțională în republică populară și apoi republică socialistă (la 30 decembrie 1947 - 22 decembrie 1989).

Totul s-a întâmplat la finele celui de-al Doilea Război Mondial, la dorința Moscovei în expansiune, condusă pe atunci de Iosif Visarionovici Stalin.

O să vă povestim apoi, cu expertiza psihologică și istorică, ce se întâmplă atunci când oamenilor le este frică perioade lungi de timp, în proporții de masă.

Consiliul Dirigent al Transilvaniei condus de Iuliu Maniu, imediat după Proclamația de Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. În afară de cei care s-au stins în interbelic, majoritatea au murit în închisorile comuniste, în timpul ocupației sovietice asupra României.

Pentru început, iată lista incompletă a principalilor Oameni ai Unirii din 1918 care au fost închiși sau chiar au murit în închisoare în primul deceniu al regimului comunist. Dintre membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei, în afară de cei care s-au stins de bătrânețe în interbelic, toți au fost arestați.

Au fost duși la Sighet, într-o veche închisoare habsburgică, la capătul de nord extrem al țării și la doi pași de frontiera sovietică.

„Locul e foarte izolat de București, dar este foarte apropiat de URSS. Nu este în inima țării. Este mult mai ușor să treci granița și să verifici ce se întâmplă acolo, să faci un control. De altfel, Pantelimon Halippa este predat unei echipe de ofițeri sovietici chiar la Sighet”, explică șefa Investigațiilor de la Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității, cercetătoarea Germina Nagâț, alegerea regimului comunist.

„Acolo s-au săvârșit niște crime îngrozitoare. Toată închisoarea ar trebui să fie un loc de pelerinaj pentru toată România de astăzi, pentru cine vrea să înțeleagă țara în care trăiește. Spune niște povești cumplite.”

Statui de bărbați și femei dedicate victimelor ucise în închisorile comuniste în timpul dictaturii (1945-1989) impuse de ocupația sovietică (1944-1958). Memorialul Sighet a fost inițiat de Fundația Academia Civică în 1992-1993, sub egida Consiliului Europei. Deocamdată singurul.

Câțiva dintre oamenii Unirii au fost arestați, după cum explică istoricii și cercetătorii consultați de Europa Liberă, în urma unor procese-mascaradă organizate de Tribunale ale Poporului, ilegale din punct de vedere constituțional, dar impuse de ocupantul sovietic.

Cei mai mulți însă, au fost ținuți cu anii și uciși prin rele tratamente și înfometare în pușcării, exclusiv în baza unor ordine emise de Securitatea Statului din Republica Populară Română, adică de poliția politică, nu de vreun judecător. Ordinele au fost puse în practică în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, moment cunoscut în istorie sub numele de Noaptea Demnitarilor.

Informațiile oferite de Memorialul Sighet, care funcționează din 1993 sub egida Consiliului Europei, sunt de mare ajutor în adâncirea studiului (oferim mai jos link-urile), la fel ca și vasta memorialistică publicată în ultimele decenii în România. Ne permitem să prezentăm câteva titluri la final.

Acum rând pe rând, ecce homo:

• Iuliu Maniu, avocat și ofițer, președintele Consiliului Național Român, adică al organismului care a organizat plebiscitul și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Apoi președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, guvernul provizoriu al provinciei până la alipirea administrativă la România în 1920. În România Mare, Iuliu Maniu și-a unit Partidul Național Român din Transilvania cu cel Țărănesc din Vechiul Regat, dând naștere Partidului Național Țărănesc (același revigorat de ucenicul său în politică, Corneliu Coposu, după Revoluția Română din 1989).
  Spirit riguros și cu principii morale intransigent respectate, greco-catolic format în cultura germană a Vienei și Imperiului Habsburgic, Iuliu Maniu s-a adaptat greu manierei franțuzești și/sau balcanice de a face politică de la București. Nu a votat Constituția de la 1923, prima Constituție a României Unite, o considera prea centralistă. S-a apropiat apoi de Regele Carol al II-lea (1930-1940), care l-a dezamăgit.

  Iuliu Maniu, politician intransigent în perioada interbelică. Șef al Partidului Național Țărănesc, era auster și critic, a preferat de multe ori să renunțe la guvernare ca să își respecte principiile. Aici în casa sa din Bădăcin/jud/ Sălaj, probabil în anii '30.

  Democrat convins și o viață de ascet, Iuliu Maniu a sprijinit în al Doilea Război Mondial demersurile Regelui Mihai de retragere a României din alianța cu Hitler. Ulterior, după ce România a fost ocupată de Armata Roșie a Uniunii Sovietice, diplomați occidentali la București și-au mărturisit regretul că au fost nevoiți „să îl mintă pe Maniu” că România se afla încă sub protecție occidentală. Nu aveau permisiunea Londrei și Washingtonului să îl informeze pe liderul țărănist despre acordul de procentaj care prevedea sovietizarea României, semnat de premierul britanic Churchill cu liderul URSS Stalin în octombrie 1944. Românii sperau încă într-o viață normală, ieșeau să protesteze cu steaguri britanice și americane și în onoarea Regelui cu ascendență englezească și botezat Mihai I, după primul voievod al Unirii.

Portretul Regelui Mihai I de România în anii de după al Doilea Război Mondial. La 23 de ani l-a arestat pe Mareșalul Antonescu, care devenise marioneta lui Hitler, și a retras România din alianța cu Germania nazistă. S-a opus până la capăt sovietizării inclusiv prin greva regală.

Alegerile din 19 noiembrie 1946 au fost - astfel - câștigate de Iuliu Maniu și Partidul Național Țărănesc plus Partidul Național Liberal în proporție de aproape 90%, dar autoritățile au anunțat rezultate total măsluite.

Totuși, răsturnarea în fals a alegerilor în favoarea Partidului Muncitoresc Român nu anula realitatea că premierul legitim al României ar fi trebuit să fie Iuliu Maniu, nu dr. Petru Groza, politicianul marionetă al Moscovei.

Iuliu Maniu la 72 sau 73 de ani în grădina casei sale de la Bădăcin/ jud. Sălaj, în 1945-1946, alături de Ilie Lazăr, înainte să își poată imagina cât de grav au fost falsificate alegerile din 19 noiembrie 1946. Arhiva Ionuț Gherasim, nepotul lui Ilie Lazăr.

Pornind chiar adevărul că țărăniștii câștigaseră de fapt alegerile, miniștrii comuniști - dintre care mulți sunt dovediți cu documente și propriile afirmații că erau agenți NKVD (precursorul KGB), vezi Teohari Georgescu, Ana Pauker, Vasile Luca, Alexandru Drăghici - au pus la cale așa-numita înscenare de la Tămădău, adică i-au ademenit pe Iuliu Maniu și pe apropiații săi să fugă din România ocupată, apoi i-au arestat sub acuzația că ar fi vrut să creeze un guvern al României în exil. Ceea ce, din perspectiva unui țări care se dorea liberă, era perfect logic.

Arestat la 73 de ani și victimă a acestui proces politic, amplu prezentat populației în vara lui 1947 de presa complet acaparată de comuniști, Iuliu Maniu a fost dus la închisoarea Sighet, din nordul-vestul extrem al țării.

Memorialul Sighet, celula în care a murit, la 5 februarie 1953, cel mai important lider al Unirii Transilvaniei cu România. Rețineți că închisoarea a fost complet reabilitată și are încălzire centrală, lucru care nu exista în anii '50. Prin ferestre treceau vântul și gerul.

„Când l-am văzut ultima dată, era scos de subsiori de colegi, la ultima plimbare. Şi am avut o viziune de-a dreptul îngrozitoare: să-l vezi pe cel mai celebru bărbat al ţării, îmbătrânit în aşa măsură că nu se putea decât târî. Un Maniu cum nu mai văzusem până atunci şi cum regret că-l voi vedea în tot restul vieţii”, povestește diplomatul Camil Demetrescu, arestat și el în lotul Maniu.

OMUL nr. 1 al lui 1 Decembrie 1918 a murit de frig și foame la 5 februarie 1953. Își doarme somnul de veci într-o groapă comună.

• Aurel Vlad, avocat, pasionat de matematică și latină, descendent al pașoptistului George Barițiu și luptător pentru drepturile românilor în Parlamentul de la Budapesta înainte de Primul Război Mondial 1914-1918), membru în Consiliul Național Român, și-a pus gaj averea personală ca să finanțeze Gărzile Naționale care au asigurat paza Adunării de la Alba Iulia. A folosit aici și averea soției, Ana, moștenitoarea unor mine din Munții Apuseni, la rândul ei, implicată în rezistența românilor contra deznaționalizării practicate de guvernul maghiar în anii 1900. Înainte de a intra în politica habsburgică, Aurel Vlad a condus Banca Românească, o instituție bancară care de câteva decenii cumpăra orice moșie disponibilă în Transilvania, o împărțea în loturi pe care le vindea cu dobânzi preferențiale țăranilor români. Îi ajuta astfel să intre în clasa de mijloc, să-și dea copii la studii aprofundate, recuperând astfel decalajul istoric față de maghiari și germani.

  Avocatul Aurel Vlad, membru al Consiliului Național Român al Transilvaniei, adresându-se Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, pe 1 Decembrie 1918. Este una dintre cele numai cinci fotografii originale ale evenimentului istoric. Biblioteca Centrală Universitară Cluj.

Ridicat de Securitate în Noaptea Demnitarilor, 5/6 mai 1950, în lipsa oricărei acuzații, Aurel Vlad a murit la Sighet, la 2 iulie 1953. A murit cu gândul la fiul său, Mircea, arestat în 1947 în urma unei înscenări, şi la soţia sa, în domiciliu forţat la Blaj, în fapt la o adresă inexistentă.

Ana Vlad, femeia care speriase autoritățile maghiare cu serbările ei în limba română, a ajuns să se adăpostească în gara orașului, ca o cerșetoare. A murit în 1955, în tren, după ce obţinuse în sfârşit permisiunea de a se întoarce acasă, la Orăştie. Acolo se află și azi casa soților Vlad, în ruină.

• Alexandru Vaida Voevod, medic și deputat în Parlamentul de la Budapesta, descendent al lui Alexandru Bohățel, cel mai apropiat colaborator al lui Avram Iancu, este omul care a sesizat primul șansa istorică a Unirii cu România, dinspre Ardeal spre București, și nu invers (Premierul Brătianu intrase în război numai cu condiția recunoașterii drepturilor asupra Transilvaniei). Cum, din cauza războiului, Budapesta ceruse reducerea la minim a activității politice, Alexandru Vaida Voevod se afla în casa familiei de la Bobâlna/ jud. Cluj, (acum în stare jalnică, stă să cadă) unde citește într-un ziar de limbă germană despre cele 14 puncte ale președintelui american Woodrow Wilson care îndemnau la autodeterminarea popoarelor în Europa. Pune imediat pe hârtie ciorna a ceea ce va deveni Declarația de Independență a Transilvaniei față de Ungaria. O va citi la 13 octombrie 1918 în Parlamentul de la Budapesta, fapt pentru care a fost la un pas să fie linșat. Revine în Transilvania și alături de Iuliu Maniu și ceilalți membri ai Consiliului Național, începe organizarea.

Medicul Al. Vaida Voevod era un politician distins. Își obținuse doctoratul la Viena și își perfecționase în Imperiul Habsburgic abilitățile de negociator, atât de necesare unui om de stat. Va fi trimis de Regele Ferdinand să negocieze recunoașterea Unirii la Paris.

Alba Iulia a însemnat transport, comunicare, alimente, arme. Vaida Voevod este cel care, la fel ca Aurel Vlad, a scos din buzunar sume substanțiale. A negociat apoi, inclusiv ca premier al României, recunoașterea granițelor României Unite la Congresul de la Paris 1919-1920. Negocierile, conduse și de premierul liberal, Ionel Brătianu, s-au finalizat cu Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, prin care Ungaria ceda Transilvania României.

Cei 100.000 de oameni care au salutat Unirea Transilvaniei cu România la Alba Iulia, au fost în siguranță și datorită lui Alexandru Vaida Voievod, care a înzestratat Gărzile Naționale. Nemții se retrăgeau, maghiarii erau debusolați, incidentele violente nu erau excluse.

Alexandru Vaida Voevod a murit la 19 martie 1950, în domiciliu forțat la Sibiu, tânjind după Munții Făgăraș pe care îi întrezărea de la fereastră. Osemintele sale au fost ascunse până la căderea comunismului.

• Iuliu Hossu, episcop greco-catolic, cardinal in pectore al Bisericii Catolice, erudit, cu doctorate în filosofie și teologie la Roma, și unul dintre cei șapte episcopi beatificați de Papa Francisc la 2 iulie 2019, la Blaj. Patru dintre cei șapte, arestați în 1948, încă înainte de desființarea Bisericii Greco-Catolice pe 1 decembrie 1948, au murit în închisori. Preot militar înrolat voluntar la Timișoara, Iuliu Hossu este cel care a citit la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, Proclamația de Unire cu România, alături de mitropolitul ortodox Miron Cristea.

  Imaginea clasică a celor doi capi ai Bisericilor Naționale: Biserica Greco-Catolică, reprezentată de Iuliu Hossu, citind Proclamația Unirii Transilvaniei cu România și Biserica Ortodoxă, înfățișată de Miron Cristea, între civili și soldați, viitorul Patriarh al României Unite.

Cele două Biserici naționale susțineau de mai bine de o sută de ani drepturile românilor, inclusiv în timpul Revoluției de la 1848. Iar în vremea ocupației horthyste asupra nordului Transilvaniei din cel de-al Doilea Război Mondial, a rămas la Cluj, riscându-și viața sub ocupația maghiară ca să le dea curaj credincioșilor.

Senator de drept și membru al Academiei Române în perioada interbelică, Iuliu Hossu a primit în 1948, sub ocupație sovietică, oferta de a deveni Mitropolit Ortodox al Moldovei, adică să fie următorul patriarh, cu condiția de a renunța la biserica sa istorică. A refuzat.

Arestat împreună cu toți episcopii Bisericii Greco-Catolice, desființate din ordinul lui Stalin, Iuliu Hossu s-a numărăt printre supraviețuitorii a cinci ani de Sighet. Nu a fost însă eliberat niciodată. Din 16 august 1956, a trăit în domiciliu forțat la Mănăstirea Căldărușani, unde ispășeau pedepse similare episcopi ortodcși, sub strictă supraveghere informativă.

Episcopul Iuliu Hossu, în domiciliu forțat de la Mănăstirea Căldărușani din apropierea Bucureștiului. Una din ultimele fotografii. Arhiva lui Ionuț Gherasim, nepotul liderului țărănist, Ilie Lazăr.

În 1969, Papa Paul al VI-lea îi trimite printr-un mesajer rugămintea de a deveni cardinal al Bisericii Catolice, oferindu-i prin urmare și ieșirea din Republica Socialistă România. Iuliu Hossu refuză, astfel că este numit cardinal in pectore, adică în inimă, în ascuns.

Bătrânul sfânt s-a stins la 28 mai 1970, în timpul celor mai mari inundații petrecute în România secolului 20. A fost înmormântat rapid la cimititul Bellu din București, ca nu cumva înmormântarea să se transforme în aducere aminte și acte de opoziție.

• Daniel Ciugureanu, medic chirurg, deputat în Sfatul Țării de la Chișinău și premier al guvernului Rep. Moldovenești în 1917-1918, echivalentul Consiliului Dirigent al Transilvaniei. În iarna/primăvara lui 1918, a bătut drumul Iașiului, unde se aflau Regele și guvernul român, ca să stabilească pașii necesari alipirii. El a fost premierul Unirii Basarabiei. În interbelic, a fost ministru în patru guverne, președinte al Senatului, dar a activat și ca medic la Institutul Cantacuzino.

  Cimitirul Săracilor de la Sighet, unde au fost îngropați fără însemne demnitarii morți în penitenciar, e străjuit de cruci de lemn și pietre memoriale de piatră, prin grija Memorialului inițiat de Academia Civică.

  A murit la 65 de ani, din cauza unei congestii cerebrale, în duba care îl ducea de la Turda la Sighet, după cum au povestit istoricul Ion Nistor, aflat în același vehicul, apoi Dinu Giurescu. Moartea i-a fost înregistrată la închisoare, pe 9 mai 1950. A fost azvârlit la groapa comună din Cimitirul Săracilor.

• Pantelimon Halippa, matematician și literat, deputat și președinte al Sfatului Tării de la Chișinău. Activist politic pentru drepturile românilor încă din tinerețe, după puciul bolșevic din octombrie 1917 și mișcările de dezintegrare a Imperiului Țarist, are o întrevedere cu șeful bolșevic, I.V. Lenin și cunoaște îndeaproape evoluția sovietelor. Întors la Chișinău, are un rol cheie în Unirea Basarabiei cu Regatul României.

  Pan Halippa (primul din dreapta, așezat) și Ștefan Holban (următorul), cu un grup de învățători, judecători și țărani din Nisporeni la cursuri de vară într-un sat din Basarabia, azi Republica Moldova.

  
  În interbelic, este parlamentar și ministru. În interbelic, a fost ministru în patru guverne, președinte al Senatului, dar a activat și ca medic la Institutul Cantacuzino.

După comunizarea României și instaurarea Republicii Populare, este arestat în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, în Noaptea Demnitarilor. Era vorba despre mai mult de 70 de persoane, majoritatea în vârstă. Se pare că selecția victimelor s-a făcut în baza semnăturilor de miniștri și parlamentari din Monitorul Oficial, edițiile din anii 1920 și 1930. Osatura statului român independent trebuia să dispară.

• Pantelimon Halippa, unul din liderii Unirii Basarabiei cu România, în cei doi ani de Sighet. Aici, în penitenciarul aflat „unde se agață harta în cui” după cum spun istoricii, a fost predat trupelor NKVD, adică servicilor secrete sovietice și trimis în Siberia.

Pantelimon Hallipa este ținut doi ani la Sighet, fără nicio acuzație, apoi predat NKVD, care îl trimite pentru 25 de ani în Siberia. A trecut prin 11 lagăre sovietice. După moartea lui Stalin și amnistia semnată de Nikita Hrușciov, la Congresul XX al PCUS, este întors regimului comunist din România, la închisoarea Aiud. Este eliberat în 1957 și se stinge în 1979.

• Ion Nistor, istoric, doctor în filosofie și litere, profesor la Universitățile de la Viena și Cernăuți înainte de Primul Război Mondial, a acționat cu încăpătânare și profesionalism pentru drepturile românilor din Bucovina, provincie aparținând din 1774 Imperiului Habsburgic. Din 1916 a devenit membru al Academiei Române. În noiembrie 1918, rector al Universității din Cernăuți și organizator al Adunării Naționale, este omul care a redactat Actul Unirii Bucovinei cu România (când vizitați mănăstirile lui Ștefan cel Mare din nordul Moldovei, de aici înainte vă puteți aminti de el). În interbelic, a fost ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii, al Cultelor și Artelor. Activitatea sa definitorie a rămas însă cea academică, Ion Nistor este unul din marii istorici ai României.

  Fișa de detenție de la penitenciarul Sighet a marelui istoric Ion Nistor.

  A fost arestat la 74 de ani, în Noaptea Demnitarilor 5/6 mai 1950, ținut cinci ani la Sighet fără nicio acuzație. A murit în noiembrie 1962 la București, lăsând în manuscris Istoria Bucovinei și însemnări din închisoare, publicate după 1989.

• Ilie Lazăr, ofițer, nobil maramureșan, joacă un dublu rol în 1918. El acționează militar atât pentru Unirea Bucovinei, cât și a Transilvaniei. Dezintegrarea Puterilor Centrale și a Imperiului Țarist îl prinde cu trupele în Transnistria. Chemat în ajutor, stabilizează militar situația de la Cernăuți în favoarea românilor, Bucovina fiind disputată cu ucrainienii. Ilie Lazăr este cel care pune steagul românesc pe clădirea Primăriei din Cernăuți, înainte de sosirea Armatei Române, chemată de liderul bucovinean Iancu Flondor. Ilie Lazăr pregătește militar momentul Unirii Transilvaniei cu România, în calitate de aghiotant al lui Iuliu Maniu și este unul dintre cei 1228 delegați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În România interbelică este aproape tot timpul deputat de Maramureș.

Țărănistul Ilie Lazăr, cel care a pus steagul românesc pe clădirea primăriei din Cernăuți în 1918, la o adunare politică, înainte de noiembrie 1946. Arhiva Ionuț Gherasim, nepotul lui Ilie Lazăr.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ia apărarea evreilor deportați din cauza asocierii României la politicile naziste ale lui Hitler și la Holocaust.

După ocuparea țării de sovietici, Ilie Lazăr e condamnat la șapte luni de închisoare, cu o zi înainte de alegerile din noiembrie 1946, apoi în urma înscenării de la Tămădău, din iunie 1947, este condamnat în lotul Maniu, la 12 ani de temniță grea.

Din patru ani petrecuți la Râmnicu Sărat, 70 de zile sunt de izolare totală (încercați să stați numai două ore în baie sau în cămară, pe întuneric, fără să adormiți, eventual în frig). Eliberat în 1962, din colonia de muncă de la Periprava/Delta Dunării, s-a stins în noiembrie 1976, la Cluj, unde toată familia sa era supravegheată de o rețea densă de informatori ai Securității.

• Gheorghe Brătianu, istoric, fiul premierului Unirii, Ionel Brătianu, și al prințesei Maria Moruzi-Cuza, din prima căsătorie. Și-a petrecut copilăria la conacul Ruginoasa, rămas în familia mamei de la Vodă Cuza, iar în adolescență a intrat sub patronajul academic al lui Nicolae Iorga, cu care și-a dat primul doctorat. Studiază filozofia la Cernăuți, apoi Literele la Paris, unde obține doctoratul în Litere cu o teză despre genovezi la Marea Neagră. În timpul Marelui Război s-a înrolat voluntar și a luat parte la operațiunile militare pentru Bucovina din 1918. La finele anilor '30, când la Est se ridica Uniunea Sovietică, iar în Vest, Germania lui Hitler, Gh. Brătianu a respins apropierea de Moscova, promovată inițial de Carol al II-lea și de ministrul de Externe, Nicolae Titulescu, de teama pretențiilor Moscovei asupra Basarabiei. URSS nu a recunoscut niciodată Unirea Basarabiei cu România, considera România un stat imperialist care trebuia dezintegrat (aceasta este și motivația legii Mârzescu de scoatere în afara legii a PCR, finanțat de Kremlin).

  Carol al II lea și Marele Voievod de Alba Iulia, viitorul rege Mihai, la Patriarhie de Paști, în 1939. Peste un an și jumătate, România Mare se va prăbuși - Gh. Brătianu se temea mai mult decât orice de Uniunea Sovietică. În 1940, avea să susțină apărarea militară cu orice preț.

Dată fiind pledoaria sa puternică anti-comunistă și anti-URSS, ziarul Pravda, oficiosul Partidului Comunist sovietic, îl numea pe Gh. Brătianu, nazist. Istoricul a refuzat să ia parte la Consiliul de Coroană din 27 iunie 1940, care a decis cedarea fără luptă a Basarabiei și a Bucovinei de Nord, a participat la cel de după Dictatul de la Viena, 31 august 1940, când a cerut fără succes rezistență militară pentru Transilvania.
După ocuparea României de trupele sovietice, Gh. Brătianu a fost dat afară din Academia Română, alături de alți 96 de cărturari (aproape toți).

A fost arestat la 55 de ani, în Noaptea Demnitarilor, 5-6 mai 1950, și a murit la Sighet la 27 aprilie 1953. Nu fusese acuzat de nimic. Familia i-a recuperat osemintele în 1971 din groapa comună de la Sighet; se află în cavoul familiei Brătianu la Florica/jud. Argeș. Conacul s-a păstrat, a devenit casă memorială, poate fi vizitat.

Noaptea Demnitarilor, decapitarea unei societăți

Accentuând din nou că lista unioniștilor închiși este incompletă, am rugat câțiva istorici și cercetători să explice pentru Europa Liberă de ce noul regim instaurat în România începând din 6 martie 1945, cu guvernul Petru Groza, se considera amenințat de foști demnitari, mulți aflați la vârste înaintate și scoși oricum, prin desființări de instituții, epurări și prin alte tipuri de presiuni, din viața publică.

Premierul Groza (central, cu părul alb) și ministrul de Externe, Andrei Vîșinski, fost procuror în timpul Marilor Epurări (două milioane de victime în URSS) așteptându-l pe Mihai I la Cluj ca să îi predea administrația Transilvaniei, câteva zile după ce semnase numirea lui Groza.

Șefa Investigațiilor de la Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității (CNSAS), cercetătoarea Germina Nagâț crede că ocupația sovietică urmărea, pe de o parte, eliminarea totală a conducerii legitime a țării, iar pe de altă parte, terorizarea populației în ansamblu în vederea anihilării oricărei rezistențe:

„Noaptea Demnitarilor, noaptea de 5 spre 6 mai 1950, procesele și arestările dinainte înseamnă smulgerea României din rădăcinile ei istorice. Liderii de toate felurile - elita politică, elita culturală, elita intelectuală - pur și simplu sunt săltați și arestați pentru ca să nu mai poată organiza niciun fel de rezistență la ocupația sovietică și la schimbarea de regim. Aceasta este decapitarea unei societăți”, punctează cercetătoarea.

Era momentul în care populația întreagă se afla sub presiunea continuă a comunismului de război, după modelul aplicat de Lenin, apoi de Stalin în URSS, adică implementarea rapidă și cu brutalitate a trăsăturilor regimului de dictatură a proletariatului prin:

1. eliminarea proprietății private prin naționalizarea industriei, a transporturilor, a comerțului și colectivizarea agriculturii

2. desființarea pluralismului politic și trecerea la sistemul partidului unic, comunist

3. politizarea sistemului de justiție și eliminarea fizică a opozanților

4. centralizarea deciziilor economice

5. monopol asupra educației, informației și propagandei

6. controlul populației prin informatori, poliție politică, „învățământ ideologic” obligatoriu, penurie și controlul timpului

7. discreditarea tradiției, a sărbătorilor clasice, fie laice, fie religioase și înlocuirea lor cu jaloane ale construcției noii societăți.

Or, în condițiile în care, la finele anilor 1940, țara întreagă era presărată de răscoalele țăranilor care își apărau pământurile, în care clasa de mijloc răbda scrâșnind din dinți faptul că își pierduse și proprietățile, și economiile, prin două devalorizări succesive ale leului (imaginați-vă că de mâine 100 RON valorează 1 RON și nu aflați asta decât ... mâine, iar peste jumătate de an, manevra se repetă) figurile publice cunoscute - politicieni, oameni de afaceri, artiști, profesori, medici - erau amenințate fie prin acuzații violente în ziarele comuniste, fie arestate sau eliminate, iar soldații sovietici jefuiau, violau și se dedau la abuzuri de tot felul, indignarea și furia în societate puteau izbucni oricând.

Dictatorul român Gheorghe Gheorghiu Dej și stăpânul său de la Moscova, urmașul lui Stalin, Nikita Hrușciov, aflat în vizită în România, aici în județul Timiș. Dej a obținut plecarea Armatei Roșii din țară în 1958 cu prețul unor noi represalii asupra posibililor opozanți.

Prin urmare, Guvernul prospăt înființatei Republici Populare avea nevoie să se asigure că nicio mișcare de rezistență nu se poate înfiripa. Din vasta experiență sovietică de zdrobit conștiințe, lideirii comuniști știau că rezistența se înfiripă în jurul coloanei vertebrale reprezentate de încrederea în simboluri recunoscute de toți. Încrederea apare în timp, presupune cunoaștere profundă și reciprocă și se creează durabil numai jurul oamenilor care întruchipează ei înșiși valorile recunoscute de o comunitate sau de o societate întreagă.

Este aspectul pe care insistă istoricul Mihai Octavian Groza, autorul tezei de doctorat „Unirea Transilvaniei și a Banatului cu Regatul României. Ideologie și acțiune politică”.

El crede că Oamenii Unirii „au conștientizat că vor avea un sfârșit tragic. Unii au părăsit țara, cei care erau mai tineri, mai în putere, pentru a continua lupta pentru democrație dincolo de granițele țării (este vorba despre Comitetul Național Român, guvernul țării în exil patronat de Regele Mihai, după abdicarea forțată n.r.). Dar majoritatea au rămas aici pentru că erau simboluri pentru populația țării. Dacă ei ar fi părăsit țara, eu cred că simbolul respectiv ar fi dispărut odată cu ei. Și cred că sovietizarea țării ar fi fost mult, mult mai ușoară dacă ei ar fi plecat și ar fi abandonat lupta”.

În plus, accentuează istoricul, oamenii Unirii „au avut această conștiință a faptului că reprezintă un simbol pentru țara aceasta, pentru locuitorii țării, erau simboluri ale generației care a pus bazele României Mari, au creat statul acesta cu sacrificii personale enorme.”

Ana Pauker, agent NKVD, instruită în URSS, ministru de Externe în primul guvern comunist, cel condus de avocatul Petru Groza, la o consfătuire a Partidului Muncitoresc Român, cel comunist avea încă o imagine prea proastă, promovase în interbelic dezmembrarea României.

În aceeiași cheie, cercetătoarea CNSAS Germina Nagâț amintește cuvintele atotputernicei Ana Pauker, agent NKVD asumat și ministru de externe în primul guvern comunist al României. Întrebată de Principesa Ileana de ce instaurarea comunismului are nevoie de atâta teroare, a răspuns că, înainte de a planta noua grădină, e nevoie ca toate plantele dinainte să fie rupte. Conversația a avut loc în primăvara lui 1946, când în închisori erao deja circa 200.000 de oameni la o populație de 17 milioane, scrie Regina Elena în Jurnalul său, majoritatea membri sau simpatizanți ai partidelor istorice.

„Îi înlocuiești pe adevărații demnitari ai țării cu trupele de ocupație, cu consilierii sovietici și cu partidele de pripas inventate peste noapte care au preluat puterea în România. Cu Partidul Comunist, în esență”, explică Germina Nagâț. „Aceasta este semnificația Nopții Demnitarilor din mai 1950: este smulgerea grădinii cu totul și replantarea ei cu altcineva care este pe placul Moscovei. Fără operațiunea asta, comunismul ar fi avut mult mai multe dificultăți în a se instala și a prelua puterea cu totul în România.”

Anihilarea rezistenței politice, dizolvarea coloanei vertebrale a națiunii oferea regimului de ocupație nu numai stabilitatea pe termen scurt.

Teroarea asupra oamenilor simbol ai Unirii, asupra elitelor și liderilor în general și prin ei, asupra întregii populații, a mers în paralel cu monopolul asupra informației (presă, educație, foruri științifice și academice, informații practice de toate felurile), la care s-au adăugat propaganda intensă și armele mereu pregătite ale soldaților sovietici din trupele de ocupație. Toate acestea au pus bazele liniștii pe termen lung.

O liniște mormântală, întreruptă doar episodic de proteste și revolte publice, până la căderea Zidului Berlinului și Revoluția Română din 1989. Presărată însă și de mii de acte de curaj izolate, ceea ce le sporește și mai tare noblețea, după cum o dovedesc cercetări mai recente în Arhivele Securității.

Și totuși...

De ce tac oamenii, deși se află în culmea indignării și nemulțumirii lor?

Istoricul Mihai Octavian Groza povestește că ziarele, adunările în fabrici și la colectiv (cooperative agricole de producție/ CAP = fermele unde țăranii fuseseră nevoiți să își dea pământurile, vitele și tractoarele) transmiteau „informații referitoare la «dușmanii poporului» arestați și încarcerați. Iar dacă informația nu ajungea prin intermediul acestor gazete, ea se răspândea prin viu grai, prin povești teribile purtate de la o comunitate la alta, zvonuri și știri care cred că aveau și rolul acesta - de a întări sentimentul de frică”.

Era maniera comuniștilor „de a-i face pe oameni să fie mai rezervați, mai potoliți în ceea ce privește atitudinea lor față de noul regim impus de o putere străină, în speță Uniunea Sovietică, a cărei armată rămâne în țara noastră până în 1958. Știrile acestea referitoare la arestarea unor mari personalități din interbelic avea și menirea de a transmite următorul mesaj: «Aceștia sunt reprezentanții Vechiului Regim, al monarhiei decadente, al capitalismului și al imperialismului. Odată cu arestarea lor, noi încercăm să impunem o nouă orânduire. Până acum i-ați avut pe ei, noi curățăm țara de elemente dujmănoase, elemente imperialiste, capitaliste.»”

Impunerea cu forța a comunismului a făcut ca în momente critice, liderii sovietici să elimine fizic orice presupusă opoziție de teamă să nu fie înlăturați de la putere. În iunie 1941, zeci de deținuți politici au fost împușcați la Liov de teamă că s-ar putea alătura nemților.

Treptat, pe măsură ce comunismul de război înainta în reconfigurarea totală a societății (vorbim de războiul contra unor categorii sociale, un război intern), sentimentul de frică s-a accentuat, crede istoricul. „Sentimentul de frică a fost întreținut în permanență de regim, tocmai în ideea de a controla mai bine populația, de a o orienta în direcția dorită de partidul unic. Modelul a fost aplicat cu succes și de către alte regimuri totalitare: regimul nazist, regimul fascist din interbelic sau în alte state în care s-a instaurat regimul comunist după anii celui de-al Doilea Război Mondial.”

Ca în multe situații tragice provocate de scopurile declarate ale comunismului - proprietate colectivă, dispariția banilor, copii educați în comun, fără intervenția familiei, ateism și controlul conștiințelor, problema ține chiar de natura umană, după a explicat marele sovietolog Richard Pipes.

Din punct de vedere fiziologic și psihologic, frica nu ține mult. Organismul are nevoie de decompresie și atunci apar mecanismele de supraviețuire. Între ele, chiar coabitarea cu călăul/ sindromul Stockholm, în măsura în care de acesta poate depinde chiar viața victimei. Dar se pare că mecanismele de reacție în fața pericolului, puse în funcțiune prea mult timp, au efecte negative considerabile, după cum explică psihologii. Apatie, detașare, indiferență, depresie.

Primul dictator comunist din România, Gheorghe Gheorghiu Dej (1947-1965), în vizită la Timișoara în anii '50. Monopolul resurselor și supravegherea continuă pe care se bazează regimurile comuniste puneau oamenii în imposibilitatea de a reacționa, chiar dacă existau nemulțumiri.

Psihologic, punctează pentru Europa Liberă, profesorul Daniel David, rector al Universității Babeș-Bolyai/Cluj, frica este întotdeauna generată de un element concret. Ți-e frică de ceva sau de cineva. „Frica este un fenomen psihologic care apare în relație cu un pericol real și sunt mai multe modalități de reacționa. Iar oamenii au trei mari modalități de a reacționa la pericol: fuga, lupta sau disocierea. Disocierea se mai cheamă înghețare sau freezing. Fiecare om reacționează în funcție de ce abilități are, dar și în funcție de situație. Același om s-ar putea ca în situații diferite să apeleze la mecanisme diferite dintre cele trei menționate: fugă, luptă sau disociere.”

Frica nu e anxietate, care e o îngrijorare difuză, apăsătoare, fără obiect imediat și pe termen lung. Frica e punctuală și nu ține mult, induce reacția: fight, flee or freeze - fugă, luptă sau împietrire.

De aceea, explică istoricii și politologii, regimurile totalitare, ca și politicienii extremiști, au nevoie mereu și mereu de motive de frică. Pe scurt, ca să își mențină controlul total, inclusiv asupra conștiințelor, comuniștii aveau nevoie tot timpul să bage lumea în sperieți, după ce se asigurau că oamenii nu au unde să fugă și nici să lupte, să se opună.

Nevoia de a induce frică este motivul pentru care măsurile regimului comunist instalat în România se iau rapid, sunt radicale și presupun răsturnări de situații majore (naționalizarea de la 11 iunie 1948, de exemplu) sau masive (cum au fost demolările ordonate de Nicolae Ceaușescu în anii '80 care au distrus Bucureștiul istoric și au desenat în câțiva ani un bulevard nord-coreean în inima „Micului Paris”) și secrete până în minutul când sunt livrate executanților și victimelor/populației; vizează viața, adăpostul, alimentația sau informații și simboluri cheie legate de apartenența la comunitate și de răspunsul la întrebarea fundamentală „cine sunt?”/ „cine suntem?”; categoriile vizate sunt surprinse într-o stare de vulnerabilitate sau confuzie - în toiul nopții, la finele săptămânii sau în zi de sărbătoare; căile de apel sunt dificile, birocratizate și neclare sau lipsesc cu totul.

În aparență, regimul comunist e favorizat de efectele în proporții de masă ale disocierii/ împietririi psihologice, cea de treia variantă de reacție față de frică. Pentru un regim care nu își dorește nici opozanți, nici emigranți în masă cum se întâmpla în inima Berlinului, în detrimentul Germaniei de Est, înghețarea/ împietrirea/ non-acțiunea oamenilor pare calea de dorit.

Dar oare nu cumva exact împietrirea a fost elementul cheie în prăbușirea comunismului? Nu cumva împietrirea oamenilor în fața a orice a dus la încetarea oricărei inițiative, la degradarea vieții în general și în cele din urmă la nepăsare totală chiar față de frica însăși?

Nu cumva comunismul și-a început prăbușirea în momentul în care Papa Ioan Paul al II-lea le-a spus polonezilor în 1979: Nu vă fie frică! și nimic mai mult?

Înainte de a aduce în discuție câteva ipoteze, să vedem mai întâi în fața a ce anume au împietrit treptat, zi după zi, oamenii trăitori în Republica Populară Română și, din 1965 până în 1989, în Republica Socialistă România.

România în NATO: „regimul comunist din România a fost ilegitim și criminal”, a făcut două milioane de victime

În decembrie 2006, la capătul a peste șase sute de pagini cu informații amănunțite strânse zeci de istorici, sociologi și juriști, despre Securitate, închisori, lagăre de muncă, metode de tortură și exterminare, propagandă, cenzură, supraveghere informativă și uciderea a 1066 de oameni în timpul Revoluției Române din decembrie 1989, Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, a concluzionat că „regimul comunist din România a fost ilegitim și criminal”.

Președintele României, Traian Băsescu, la tribuna plenului reunit al celor două Camere ale Parlamentului, la 18 decembrie 2006, făcând declarația istorică „regimul comunist în România a fost ilegitim și criminal” și cerând iertare, în numele statului român, victimelor.

În plenul Parlamentului, adunat la 18 decembrie 2006 într-o ședință solemnă cu un an înainte de intrarea țării în Uniunea Europeană, dar deja în NATO, președintele României, Traian Băsescu, sintetizează întregul document. A spus astfel că în timpul comunismului impus de Moscova:

• interesele naționale ale României au fost abandonate, aluzie la pierderile teritoriale în favoarea vecinilor;
• statul de drept și pluralismul politic au fost anihilate prin înscenări, falsuri și „furtul alegerilor din 1946”;
• partidele politice indispensabile democrației au fost distruse și discreditate, că Regele Mihai I a forțat să abdice, iar Bisericile naționale au fost învrăjbite sau de-a dreptul interzise.
• „Dictatura proletariatului” care a înlocuit monarhia constituțională a țării s-a dovedit nu dictatura celor ce muncesc, cum promitea, ci dictatura unei „caste profitoare - nomenclatura - strâns unită în jurul liderului suprem”
• Acestă castă, prin brațul ei înarmat, Securitatea Statului, poliția politică comunistă și un sistem judiciar pervertit a dus „politici de anihilare a unor întregi categorii sociale”, adică a ucis.
• Crimele comunismului nu au încetat nici cu cele săvârșite în timpul Revoluției din 1989, ci au continuat cu un ultim puseu, în timpul mineriadelor de la începutul anilor 90.

Președintele României a declarat răspicat că „regimul comunist a fost ilegitim și criminal” și a cerut iertare, în numele statului român, victimelor.

Dar câte victime? Nu se știe nici astăzi.

Președintele Băsescu a menționat un număr, așa cum a fost avansat el de cercetători, cu o marjă uriașă: „între 500.000 și 2.000.000 de victime”.

Cum se explică diferența de 400%? Cercetători de la CNSAS și Memorialul Sighet, ca și mulți istorici vorbesc despre:

• secretizarea informației de către sistemul penitenciar și Securitatea Statului (poliția secretă comunistă).
• transportarea unei cantități impresionante de documente la Moscova, atunci când trupele sovietice au părăsit Republica Populară în 1958, după ce comuniștii români, în frunte cu primul dictator comunist, Gheorghe Gheorghiu Dej, au fost siguri că zdrobiseră orice opoziție internă. Ba dăduseră o mână de ajutor și la zdrobirea Revoluției Maghiare din 1956, dovedindu-și astfel loialitatea față de Kremlin.
• neînregistrarea multor victime, unele ucise în afara oricărei judecăți și chiar în afara sistemului penitenciar, cum sunt grupurile de țărani care se opuneau colectivizării, uciși în păduri sau pe câmpuri, sau grupurile de rezistență din munți.
• înregistrarea deținuților politici sub acuzații de drept comun, care a fost practica curentă în vremea epocii lui Nicolae Ceaușescu.

Pe lângă aceste motive, plus fondurile întotdeuna puține spre deloc, acordate de statul român cercetării comunismului (vezi absența unui Memorial al Comunismului în capitală și în marile orașe, degradarea Fortului 13 de la închisoarea Jilava, pe unde au trecut zeci de mii de deținuți politici, eforturile cvasi-private sau ale organizațiilor civice sau internaționale în ridicarea Memorialului Sighet, a Muzeului Experimentului Pitești, Biserica de la Gherla și cea de la Aiud), există însă și o altă dificultate în stabilirea numărului de victime. O dificultate care derivă din însăși defiția termenului de victimă.

Sunt, cu siguranță, victime toate persoanele închise din motive politice, fie că vorbim despre cei uciși prin condamnări la moarte, fie prin rele tratamente, tortură, înfometare și izolare, sau vorbim de cei care au scăpat cu viață din închisori și lagăre. Victime sunt și cei lipsiți abuziv de proprietățile lor (clădiri, terenuri, păduri, ateliere, mijloace de transport, bunuri, obiecte de artă, unelte etc) și familiile celor închiși, ajunse la sapă de lemn din cauza sentinței de „confiscare totală a averii” pe lângă anii de temniță grea cu care se confrunta capul familiei (se confisca tot, la propriu: de la locuință și mobilier, la furculițe, pahare, haine și pantofi).

Consiliul Național de Investigare a Arhivelor Securității deține zeci de kilometri de dosare întocmite de fosta poliție politică comunistă celor din închisori, dar și celor aflați în libertate, dar aflați sub așa-numita supraveghere informativă, inclusiv copii de școală.

Sunt victime toți cărturanii excluși din Academia Română, din Universități, elevii și studenții exmatriculați pentru că proveneau din familii cu membrii în partidele democratice, sunt victime tinerii arestați la 8 noiembrie 1945 pentru că au strigat numele Regelui Mihai, au purtat steaguri americane și britanice, la fel ca mulți alții care au cântat în anii următori „Deșteaptă-te, române!”, imnul Revoluției pașoptiste, interzis în timpul ocupației sovietice și trecut sub tăcere în ceaușism.

Dar în ce categorie se înscriu cei care aflau, vedeau, înțelegeau toate acestea, nu făceau parte dintre colaboraționiștii regimului sovietic de ocupație, dar nu (mai) îndrăzneau să se opună, de frică?

Cum se pot răscumpăra milioane de vieți trăite în schizofrenia lui „acasă se vorbește în șoaptă” într-un fel, iar la serviciu și la școală în altfel?

Dar mai întâi, în ce măsura și-a răscumpărat statul român vina față de proprii părinți fondatori?

Câți dintre Oamenii Unirii au fost reabilitați judiciar?

Răspunsul dat Europei Libere de Ministerul Public/ Parchetul General la întrebarea „câți dintre părinții fondatori ai României Unite au fost reabilitați judiciar?” este succint și cuprinde numai două nume: Iuliu Maniu și Ilie Lazăr.

Adaugă însă că Parchetului General a promovat de-a lungul timpului recursuri în anulare pentru 3797 de persoane condamnate politic în comunism. Recursul în anulare e o cale extraordinară de atac în instanță ce are ca rol întoarcerea unei decizii definitive, inclusiv a Curții Supreme.

În acest sens, sunt invocate de catre Parchet dispozitiile legii 221/2009 care spune că la art 2 că „Toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor”.

Lista întocmită de Europa Liberă cuprinde personalitățile prezentate mai sus și alte câteva nume. Din răspunsul Parchetului reiese că nicio altă personalitate a Unirii în afară de cei doi țărăniști nu e pe lista celor 3797 de deținuți politici reabilitați judiciar.

Parterul penitenciarului Sighet adăpostește un monument sub formă de cruce în memoria celor care au fost uciși, au fost închiși, au fost torturați și înfometați aici.

Cum s-au desfășurat însă lucrurile în cazul reabilitării judiciare a lui Iuliu Maniu și a lui Ilie Lazăr?

În octombrie 1998, Înalta Curte de Casație și Justiției (ÎCCJ), în complet de 9 judecători, a luat în discuție recursul în anulare, o cale extraordinară de atac, declarat de fostul procuror general al României Mircea Criste față de condamnările dispuse de comuniști în „lotul Maniu”. Erau atacate patru sentințe din 1947, 1955 și două din 1956 care-i priveau pe Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino, Ilie Lazăr, Grigore Niculescu Buzești, Grigore Gafencu, Alexandru Cretzianu, Constantin Vișoianu, Victor Rădulescu Pogoneanu, Emil Oprișanu, Florin Roiu, Emil Lăzărescu, Camil Demetrescu, Vasile Serdici, Radu Niculescu Buzești, Stoika Ștefan, Dumitru Stănescu și Ion Mocsony-Stârcea. Între aceștia, majoritatea fiind diplomați, politicieni și apropiați ai Palatului Regal, unii la adăpost în Occident, și mult mai tineri decât Oamenii Unirii.

În 1947, Maniu fusese condamnat la închisoare pe viață și confiscarea averii fiind acuzat de complot în scop de trădare, înaltă trădare, răzvrătire și insurecție armată. A mai fost acuzat că „a luat legătura personal cu reprezentanți ai misiunilor americană şi engleză din România, cerându-le să se organizeze intervenția unor puteri străine în treburile interne ale României”, arată documentele remise de Înalta Curte de Casație și Justiție Europei Libere.

Tot în vara lui 1947, avocatul Ilie Lazăr a primit 12 ani închisoare pentru complot în scop de trădare.

51 de ani mai târziu, în 1998, ÎCCJ a admis recursul în anulare al Procurorului General și a stabilit că deciziile luate în urmă cu jumătate de secol de instanțe au fost eronate. Astfel, „procurorul a cerut achitarea tuturor persoanelor condamnate prin hotărârile vizate, precum şi înlăturarea pedepsei com-plementare a confiscării averii, învederând că, prin conţinutul lor concret şi condiţiile în care au fost săvârşite, faptele reţinute nu întrunesc elementele constitutive ale nici unei infracţiuni”, se arată în hotărârea instanței din 1998 pusă la dispoziția Europei Libere de ÎCCJ.

Motivația deciziei din 1998 spune în esență că ceea ce Tribunalul Poporului instituit de sovietici a considerat acte de înaltă trădare, complot și tentativă de răzvrătire și insurecție armată, erau de fapt activități politice firești, constituționale și legale. Erau critici la adresa guvernanților, petiții, comentarii în ziarul propriu, „Dreptatea”, mitinguri, adunări și ședințe politice, întâlniri cu diplomații prezenți la București.

Astfel, prin decizia nr. 40/1998 din 12 noiembrie 1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu și a lui Ilie Lazăr, înlăturând pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunțată în 1947.

Unionistul și țărănistul Ilie Lazăr s-a stins cu mult înainte de Revoluția Română din 1989. Dar în anii '70 a avut bucuria să-și vadă nepotul crescând și destulă energie ca să tune și să fulgere contra comunismului de pe o bancă de lângă statuia lui Matei Corvin de la Cluj.

Cei mai mulți dintre Oamenii Unirii duși la Sighet nu au avut însă parte de un proces, fie el și proces-mascaradă. Nu s-au formulat împotriva lor nici măcar acuzațiile. Au făcut așa-numita închisoare administrativă.

Ileana Funduc este nepoata lui marelui istoric bucovinean Ion Nistor, ridicat în Noaptea Demnitarilor, 5/6 mai 1950 și închis la Sighet vreme de cinci ani:

„Ion Nistor este bunicul meu. Cei cinci ani petrecuți la Sighet nu au fost explicați niciodată de Justiție. Nu a existat o condamnare. Nici pensie nu i-au dat după eliberare. Familia l-a susținut până s-a prăpădit. Soțul meu, Constantin, a plecat în Germania în 1987 și a predat către Europa Liberă un material despre Ion Nistor, text care a fost citit pe post, în serial, câteva săptămâni”, povestește Ileana Funduc, nepoata unionistului de la Cernăuți pentru Europa Liberă.

De la strănepotul lui Alexandru Vaida Voevod, aflăm un parcurs similar: „Străbunicul meu nu a fost condamnat, deci n-a existat o reabilitare. A avut domiciliu forțat, dar fără condamnare”, spune Alexandru Adrian German, strănepotul lui Alexandru Vaida Voevod.

Marele său străbunic a fost arestat la 24 martie 1945, la București, iar un an mai târziu îi era stabilit arestul la domiciliu, la Sibiu, unde îşi va petrece restul vieţii, până la 19 martie 1950, la vârsta de 78 de ani.

Fostul procuror general Augustin Lazăr amintește pentru Europa Liberă că în 1997-1998, adică în timpul primei guvernări post-comuniste a României, după dictatură, a existat o inițiativă a Parchetului General de a anula toate pedepsele primite de foștii deținuți politici, dar demersul nu s-a finalizat integral. „Condamnările respective au fost profund nedrepte”, spune el trimitându-ne și alte nume de unioniști, alături de cele selectate de noi.

„ La trei decenii de la Marea Unire, părinții fondatori ai României Întregite s-au aflat în postura de victime ale închisorilor regimului comunist, impus prin violență de statul vecin, Uniunea Sovietică”, punctează la rândul său.

„Galeria tăcută a liderilor generației care a înfăptuit Marea Unire, pedepsită pentru profesionalismul și demnitatea dovedite în serviciul țării lor, cuprinde mari personalități istorice: Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Silviu Dragomir, Ioan Lupaş, Mihai Popovici, George Grigorovici, Pantelimon Halippa, Ilie Lazăr, Gheorghe I. Brătianu, Onisifor Ghibu, Emil Haţieganu și alții. Din Galeria părinților fondatori ai României Întregite nu putem omite pe episcopul greco-catolic de Oradea Mare dr. Demetriu Radu, primul martirizat, la 8 decembrie 1920 în atentatul anarhist cu bombă din Senatul României, cu scopul declanșării unei revoluții sovietice în România”, atrage atenția fostul procuror general asupra atitudinii ostile a URSS față de autoritățile române încă din primii ani de comunism la Moscova.

Augustin Lazăr consideră, că la 20 de ani de la Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, rămân în actualitate astăzi propunerile formulate la pct. III, Legislaţie şi Justiţie.

Pietre de mormânt cu zeci și chiar sute de nume, așezate în Cimitirul Săracilor de Memorialul Sighet. Alte închisori nu au reușit să onoreze la fel memoria victimelor. Fortul 13 Jilava la doi pași de orașul care dă 10% din întregul produs al țării stă să cadă de infiltrații.

Mai precis, el cere „desfiinţarea prin lege a condamnărilor emise pe baza unor articole cu caracter politic făcând parte din codurile penale din 1948, 1955 şi 1968 cu modificările ulterioare, ţinând cont de neconstituţionalitatea conţinutului şi a procedurii aplicării lor, chiar faţă de Constituţiile din 1948, 1952, respectiv 1965, precum şi de încălcarea flagrantă a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului votată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948; plus anularea pedepselor administrative cu închisoare şi muncă forţată”.

Ce anume ar putea determina autoritățile de la București să reînceapă demersurile practice pentru reabilitarea Oamenilor Unirii, onorarea memoriei lor și nenumăratelor victime ale Gulagului românesc e greu de spus.

Pare puțin probabil că lupta politică din anul electoral 2024 va trata în profunzime problema simbolurilor naționale și a memoriei colective. Unul dintre motive ar putea fi cel de mai jos.

Care sunt efectele pe termen lung ale împietririi?

„Frica, în orice regim totalitar, se instaurează gradual, pe măsură ce oamenii încep să conștientizeze că regimul impune anumite restricții, limitează drepturile și libertățile cetățenești, dacă nu cumva chiar le desființează, începe să instituie organisme speciale pentru supravegherea populației îndeaproape, pentru controlarea activității de zi cu zi a populației, pentru pedepsirea celor care nu se conformează rigorilor regimului”, amintește istoricul Mihai Octavian Groza. „În cazul României, acel organism a fost Securitatea, Direcția Generală a Securității Statului, cum s-a numit oficial această instituție înființată în anul 1948”, arată el.

Or, am explicat deja mai sus cu ajutorul profesorului de psihologie, Daniel David, rectorul Universității Babeș Bolyai/Cluj, că, din cele trei reacții psihologice uman-posibile în fața fricii - lupta, fuga sau împietrirea - românilor sub comuniști le era admisă numai împietrirea. Care sunt atunci efectele pe termen lung ale împietririi? Și cât timp a fost indusă frica?

Armata Roșie a intrat în București pe 31 august prin cartierul Colentina, s-a retras în 1958, după ce a făcut direct și indirect sute de mii de victime și a lăsat în urmă, la putere, un regim care a continuat să ucidă pe românește până la sfârșit(vezi crucile gropilor comune din anii 1960, pe cele ale eroilor Revoluției din 1989 din București, Timișoara, Sibiu etc). Vorbim deci despre 45 de ani de frică în masă.

Și, în același timp, 45 de ani de neantizare a părinților fondatori ai României Unite, a voievozilor medievali (în faza internaționalistă) și a regilor (tot timpul) adică exact a acelor oameni despre care românii cred că le-au adus cel mai mare bine, de vreme ce au ales să declare Ziua Unirii din 1918, și nu alta, Ziua lor Națională. Cu alte cuvinte, în numai câțiva ani, întregul sens al imaginarului colectiv, al galeriei naționale de portrete creat în multe decenii și chiar sute de ani a fost dat peste cap. Mulți unioniști erau descedenții patrioților pașoptiști. (Și apropo, fresca monumentală de la Ateneul Român a fost acoperită cu o pânză roșie pentru că înfățișa și voievozi, și regi ai României, iar placa comemorativă care anunța marii donatori din 1886-1888 se păstrează spartă în subsolul clădirii).

După 34 de ani de libertate, cercetări și studii, nu există nicio îndoială că, după apartenența României la cultura occidentală, elementul identitar care deranja cel mai mult ocupația sovietică erau Unirea din 1918 și ceea ce reprezentau Oamenii ei:

„Ce e uluitor e că toți unioniștii au fost considerați adversari ai puterii sovietice și anti-sovietici periculoși, chiar dacă erau de stânga sau dacă erau apropiați de partidele istorice, respectiv liberali și țărăniști. Această atitudine pro-românească națională a fost considerată un afront și un atac, un pericol pentru puterea sovietică.

Social-democratul Iosif Jumanca a trecut pe la Sighet, dar a murit la Jilava, închisoarea de lângă București. Colegul său de stânga a murit și este îngropat în groapa comună de la Gherla.

„Să ne uităm doar la patru nume care nu sunt foarte des menționate în povestea Unirii”, exemplifică Germina Nagâț. „Să vorbim despre Ion Nistor, Pantelimon Halippa, Iosif Jumanca și Ion Flueraș. Unul este liberal, unul este țărănist, doi sunt socialiști. Toți sunt arestați, toți au parte de gulag, unii mor efectiv în închisoare. Ce au în comun? Gândirea democratică și activitatea pro-unionistă, intensă în cazul unora, participarea directă la redactarea documentelor care au însoțit Marea Unire la 1 Decembrie 1918”, spune cercetătoare CNSAS Germina Nagâț.

Istoricul Mihai Octavian Groza argumentează la rândul său că „învingătorii pot, dacă vor, să scrie sau să rescrie istoria”. În primii ani ai comunismului, istoricul de curte al partidului unic, Mihail Roller, a rescris istoria României prin manualele sale. O istorie în care monarhia era trecută sub tăcere. O perioadă în care acțiunea generației Unirii a fost privită ca o acțiune imperialistă. O perioadă în care social-democrații care au făcut parte din Consiliul Național Român Central 1918 au fost priviți ca trădători ai cauzei internaționalismului politic și condamnați pentru faptul că au susținut Unirea”.

Social democrații ardeleni, Iosif Jumanca și Ion Fluieraș, și ei membrii ai Consiliului Dirigent al Transilvaniei din 1918, ar fi trebuit teoretic să nu aibă de suferit. Erau oameni de stânga și se apropiaseră de Partidul Muncitoresc. Au murit însă și ei în închisoare. Nimeni nu putea avea în comunism vreo certitudine, indiferent de cum acționa. Primul a fost închis la Jilava și a murit la spitalul închisorii Văcărești. Celălalt se află groapa comună de la închisoarea Gherla, lângă care o comunitate inimoasă a ridicat o Biserică.

Rezumând: răstunare a valorilor, anihilare a Oamenilor care le întruchipau, frică prelungită, fără posibilitatea de fugă sau luptă, cu singura reacție psihologică posibilă, aceea de non-reacție/ non-combat, împietrire.

Acest context pare unul perfect pentru ceea ce psihologii numesc astăzi „neputință dobândită”, teren propice pentru acceptarea abuzurilor, a violenței domestice, a dependențelor de orice fel sau, pur și simplu, a indiferenței.

În urma unor experimente pe animale în anii 60, mai târziu pe subiecți umani, notează Enciclopedia Britanică, psihologul american Martin EP Seligman de la Universitatea din Pennsylvania a constatat că acei câini supuși unor șocuri electrice inevitabile, nu mai încearcă să scape atunci când ar putea să evite ușor disconfortul. Experimentul, repetat pe subiecți umani, cu ajutorul sunetelor deranjante, a indicat același lucru. Oamenii supuși frecvent unei stări de stres inevitabile renunță să reacționeze și să găsească soluții chiar dacă ceea ce a produce starea de rău poate fi evitat ulterior. Pe scurt, urma unor traume sau a unor experiențe negative, în care oamenii se simt neputincioși și nu pot controla în niciun fel situația, ei generalizează și, (csf? ncsf - sună cunoscut?), se comportă ca niște neputincioși în contexte unde factorii perturbatori nu (mai)există. Se detașează, devin nepăsători sau indiferenți.

La 10 ani și la 20 de ani de la atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, psihologi reputați din Statele Unite vorbesc despre trauma colectivă produsă prăbușirea Turnurilor Gemene de la New York și de lovitura asupra Pentagonului. În acest an, Asociația Americană de Psihologie se ocupă de efectele mentale ale unei alte posibile traume colective: pandemia Covid19, efecte care se resimt, probabil, în toată lumea occidentală și nu numai.

La 35 de ani de la Revoluția Română din 1989, studiile legate de trauma colectivă provocată de frica în masă indusă de comunism vreme de 45 de ani nu abundă pe rafturile librăriilor. Sunt memorii, jurnale, câteva încercări notabile de sinteză, dar prea puține demersuri practice care să se adreseze tuturor, nu numai mediului academic și celor pasionați de istorie, psihologie sau sociologie.

Așa se face că, în ciuda festivităților și a multor eforturi, unele de toată isprava, toate marile momente de celebrare națională sunt umbrite de un gol imens, de scenografii stângace, asocieri stranii sau chiar de fraze și gesturi lipsite de sens.

S-ar spune că galeria națională a Marilor Oameni ai Națiunii nu a fost renegociată și nu a fost reînvățată după marele accident numit comunism din biografia României. Drumul nu a fost încă parcurs. Adevărul nu s-a întors acasă.

Potrivit studiului publicat de Biblioteca Națională de Medicină a Statelor Unite, întocmit de psihologul israelian Gillard Hirschberger în 2018:

„Trauma colectivă este un eveniment cu trăsături de cataclism care zguduie din temelii chiar țesătura fundamentală a societății. Pe lângă pierderea de vieți omenești în condiții îngrozitoare, trauma colectivă presupune, de asemenea, o criză de sens”. Psihologul arată că experiența post-traumatică presupune o redefinire a identității grupurilor și a comunităților, victimele își reformulează răspunsul la întrebarea „cine suntem?”, iar cei care au făcut rău sau complici încearcă să trântească ușa istoriei, să diminueze importanța aducerii aminte și, ca să reducă disonanța congnitivă/ disconfortul creat de confruntarea cu victimele sau cu onorarea morții lor, creionează explicații postfactum. Acestea sunt menite să le reducă sau chiar anuleze culpa, ceea ce vine în contradicție cu nevoia victimelor și a urmașilor lor de reabilitare, memorie și recunoaștere în comunitate. Negocierea dintre cele două părți se axează fundamental pe înțelesul și semnificația traumei colective. Ceea ce diferențiază, pe lângă alte aspecte, Sindromul Post-Traumatic de consecințele traumei colective, explică Hirschberger, este că acestea din urmă se pot întinde și pe două sau trei generații, pentru că trauma colectivă înseamnă o criză de sens, de înțeles (meaning) iar trauma colectivă nu depinde de lungimea vieții călăilor și a victimelor lor.

Din 2006 încoace, cu excepția predării Arhivei fostei Securități, în km pătrați, către CNSAS, interesul autorităților pentru cercetarea istoriei recente nu a înregistrat progrese notabile. Muzeul Comunismului din București e încă în germenii viitorului, iar numeroși ofițeri ai fostei Securități apar frecvent pe scena publică justificându-și apartenența la sistemul represiv cu din ce în ce mai mare îndrăzneală.

În acest timp, societatea traversează fenomene negative masive generate, accentuate sau hrănite de comunism. Așa, de pildă, indicele de evitare a incertitudinii în România este printre cel mai mare din Europa, de 90, explică profesorul de psihologie, Daniel David. Cu alte cuvinte, românilor le este teamă să înfrunte viitorul și necunoscutul pe care îl presupune.

„Sunt anumite societăți care se uită la incertitudinea viitorului ca la un pericol și atunci reacția colectivă este mai degrabă o reacție de frică, astfel încât aceste societăți rămân cantonate în prezent, fac tot felul de reguli pentru a preveni schimbările aduse de viitor și nu încearcă să folosească aceste impredictibilități în niște oportunități. Alte societăți se uită la impredictibilitățile viitorului, dar nu le văd ca pericole, ci încearcă să le folosească în avantajul propriu. Aceste societăți construiesc în situații de impredictibilitate”, rezumă rectorul de la Babeș Bolyai conceptele psihologului olandez devenit clasic Geert Hofstede. România e în prima categorie, adaugă Daniel David.

Cercetătoarea Carmen Ostafie, în eseul său, Incertitudinea, dimensiune culturală”, explică faptul că, în societățiile cu indice de evitare a incertitudinii mic, oamenii trec drept calmi, stăpâni pe sine, acceptă ușor riscul, acceptă un profesor care spune „nu știu”, profesorii cer părerea părinților, stimulează inovațiile, au legi puține și generale, protestează dacă sunt nemulțumiți, sunt siguri că au un cuvânt de spus la nivel local, au încredere în ei și în ceilalți.

Tot ea explică: în societățile cu grad ridicat de evitare a incertitudinii, adică acolo unde viitorul nu a sunat bine foarte mult timp, oamenii par tot timpul stresați, foarte ocupați, tot timpul sub presiunea urgenței și a problemelor, au legi multe, amănunțite și foarte protocolare, preferă profesorii care le vorbesc de sus, într-un limbaj academic, părinții sunt simpli spectatori; în aceste societăți, puțini sunt pregătiți să protesteze și să spună „nu”, acceptă lucrurile așa cum sunt, nu au încredere.

„Ce putem spune este că în acest moment, România are acest profil psihocultural”, explică profesorul Daniel David pentru Europa Liberă. „Există această frică față de schimbare, această frică față de viitor: complicăm lucrurile în prezent, facem reguli peste reguli, birocratizăm situația prezentă pentru a ne proteja față de viitor”.

În ce măsură românii se protejează de viitor pentru că de prea multe ori a sunat prost, eventual a bătut la ușă sau în ușă cu bocancul, nu este un demers jurnalistic, ci unul istoric, sociologic, judiciar și politic.

Dar jurnaliștii au dreptul să întrebe dacă nu cumva milioanele de români care trăiesc azi în Statele Unite, Marea Britanie, Spania, Italia sau Franța au decis așa fiindcă,

la capătul tuturor argumentelor,

au sentimentul că, în acele țări democratice, atrocități ca cele descrise în acest articol nu își găsesc locul decât în filme artistice de serie B.

Bibliografie generală:

Keith Hitchins, România 1866-1947, vol II, Editura Humanitas, 1998.

Richard Pipes, Scurtă istorie a Revoluției Ruse, Editura Humanitas, 1998

Michael Voslenski, The Soviet Rulling Class, An Insider's report, 1980

Boris Souvarine, Stalin, Editura Humanitas, 1999,

Svetlana Alliluyeva, Twenty letters to a Friend, Copex Establishment, Priscilla McMillan, 1967

Milovan Djilas, Conversații cu Stalin, Editura Corint, 2015

Raportul Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, coordonat de Vladimir Tismăneanu, Președinția României, 18 decembrie 2006.

Securitatea, Structuri, cadre, obietive și metode, vol. 1 1948-1967, vol. II, 1967-1989, CNSAS, 2006

Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas, 1991 și 1992

Stelian Tănase, Conversații cu Regele Mihai, Editura Corint, 2018,

Mark Lazlo-Herbert, Abdicarea forțată a Regelui Mihai, Editura Humanitas, 2010

Nicolae Steindhardt, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, 1991

Vlad Georgescu, Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, 1995.

Michael Shafir, România comunistă (1948-1985) O analiză politică, economică și socială, Meteor Press, traducere din engleză, 2020.

Eleodor Focșăneanu, Istoria Constituțională a României, Editura Humanitas, 1992.

S. Tănase, Zvonuri despre Sfârșitul lumii, Ocupația sovietică 1944-1953, Editura Corint, 2023

6 martie 1945, începuturile comunizări României, Editura Enciclopedică, 1995

Gheorghe Brătianu, Basarabia, drepturi naționale și istorice, Editura Tritonic, 2004

Nu ne răzbunați! Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012

Flori Stănescu, Dragoș Zamfirescu, Ocupația Sovietică în România, Documente 1944-1946, Editura Vremea, 1998

Monica Broșteanu, Francisca Bălteanu, Martori ai Fericirii. Șapte vieți de sfinți români, Humanitas, 2019

George Enache, Ortodoxie și Putere Politică în România contemporană, Editura Nemira, 2005.

Articol publicat inițial pe 3 decembrie 2023

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.