Nu putea concepe sub nicio formă că planificarea de tip stalinist era de fapt obstacolul principal în calea unei dezvoltări normale a economiei. În această privință, nu era o mare deosebire între Ceaușescu și aghiotanții săi economici gen Manea Mănescu, Maxim Berghianu, Roman Moldovan și Ilie Verdeț, pe de o parte, și echipa lui Dej (în primul rând Gh. Gaston Marin), pe de altă parte. Singurul care părea să facă figură diferită era Alexandru Bârlădeanu, care, la Conferința Națională din 1967, se pronunța, într-o manieră sibilinică, în favoarea unui sistem economic mai flexibil. Nu după mult timp, Bârlădeanu era eliminat „la cerere” din Prezidiul Permanent.
Ceaușescu nu a pus vreodată sub semnul întrebării apartenența țării la Tratatul de la Varșovia.
Ceaușescu nu a pus vreodată sub semnul întrebării apartenența țării la Tratatul de la Varșovia. Ispita titoistă a fost de fapt expresia unei vanități exacerbate. În pofida pretențiilor megalomane ale pontifilor ideologici, România nu a propus un model original al socialismului de stat, ci, dimpotrivă, a păstrat nemodificate substanțial toate caracteristicile stalinismului originar. Între acestea, fixația pe rolul conducător al partidului, codificată în statutul adoptat la Congresul al IX-lea și reiterată ad nauseam în articolele și cuvântările lui Ceaușescu și ale camarazilor săi.
Pluralismul ideologic era denunțat drept un pericol mortal. Aici se află diferența între pozițiile comuniștilor români în 1968 și cele ale comuniștilor cehoslovaci, italieni și spanioli. Până și anchilozatul Partid Comunist Francez (condus de Waldeck Rochet și Georges Marchais) îndrăznea să critice persecuțiile împotriva intelectualilor disidenți din URSS. Nimic de acest gen în România, unde drepturile omului continuau să fie obiectul unei deplorabile deriziuni din partea celor care nu conteneau să peroreze despre „umanismul socialist”.
Politica externă, apropierea de Franța gaullistă, chiar deschiderea spre Statele Unite erau utilizate ca mijloc de obținere a unei credibilități internaționale din care să se plăsmuiască un consens intern. Pentru Ceaușescu, Maurer, Bodnăraș, Mizil, Trofin și ceilalți membri ai grupului de la vârf, o liberalizare internă era de negândit. În rândul tinerilor, UTC-ul își menținea funcția nefastă: spre a folosi cuvintele lui Foucault, rolul său era să supravegheze și să pedepsească.
Primul-secretar al UTC-ului, Ion Iliescu, devenea și membru al guvernului, cu titlul de ministru al Tineretului. Drept gratitudine pentru rolul său în neutralizarea oricărei revolte a tinerilor intelectuali în 1968, ca și pentru participarea la suprimarea mișcărilor studențești, era promovat secretar al CC al PCR însărcinat cu ideologia, deci cu marea minciună.
Primul-secretar al UTC-ului, Ion Iliescu, devenea și membru al guvernului, cu titlul de ministru al Tineretului.
Facultățile de Filosofie din București, Iași și Cluj continuau să fie în vizorul partidului, iar tematica vigilenței rămânea în prim-planul retoricii dominante. Trebuie însă amintit că tot în acei ani s-a permis introducerea de cursuri facultative la Universitatea din București, inclusiv unele despre Hegel, despre existențialismul francez ori despre fundamentele filosofice ale matematicii (ținut de eminentul intelectual Imre Tóth). Politica traducerilor era mai deschisă decât oricând în trecutul comunist. Editurile Univers și Meridiane publicau lucrări esențiale de estetică, teorie și critică literară. În colecția „Idei Contemporane” a Editurii Politice se publicau, pe lângă texte conformiste, traduceri din autori respectați.
Ceea ce se petrecea în realitate era o colosală mistificare. Ceaușescu nu a fost niciodată un reformator și nu a admis că socialismul poate fi contestat în numele libertății. Nu a fost un hrușciovist veritabil, în pofida gesticulațiilor sale pretins iconoclaste. L-a venerat pe Stalin și l-a admirat pe Mao. Susținerea acordată lui Dubček venea din temerile sale că o intervenție în Cehoslovacia ar putea crea un precedent pentru o acțiune similară în România.
În timp ce la București reabilitările se făceau exclusiv în interiorul mafiei dominante, la Praga se nășteau cluburi independente care sfidau dictatura partidului unic. Tot atunci, liderii români intensificau linia șovin-naționalistă, recuperând temele autarhic-organiciste și colectivist-etatiste ale extremei drepte interbelice. Este perioada când se configurează tot mai limpede sinteza perversă dintre comunism și fascism în experiența regimului totalitar de la București.
Textele din rubrica Agora reprezintă opiniile autorilor și nu reprezintă, neapărat, poziția Radio Europa Liberă