Reflectând la destinul Monicăi, mi-am amintit de un cântec al lui Bulat Okudjava, intitulat „Trei surori”. Numele lor—Vera, Nadejda, Liubov. Așadar, Credința, Speranța, Iubirea. Este vorba de trei dimensiuni ale umanului pe care totalitarismul a încercat sa le aneantizeze.
În locul credinței în valorile eterne, a propus ideologia urii de clasă ori de rasă. A absolutizat gelozia socială și delirul rasist. În locul speranței ca dimensiune ce ne apropie de transcendență, a ipostaziat devotamentul pentru Partidul unic și a glorificat sinistrul Führerprinzip. În fine, în locul Dragostei (acel amor mundi despre care Hannah Arendt a scris pagini de o mistuitoare actualitate), totalitarismul, fie el roșu sau brun, a sacralizat violența ca substrat al acțiunii istorice.
Aceste teme sunt de fapt obsesiile (folosesc acest concept în sensul de preocupare constantă) Monicăi Lovinescu, dar și ale Hannei Arendt și ale Nadejdei Mandelștam. Hannah și Nadejda, alături de Jeanne Hersch, au fost poate cele mai importante repere ale reflecției politice și morale a Monicăi Lovinescu.
Pe 15 martie 1973, la două decenii de la moartea lui Stalin, Monica Lovinescu se ocupa de lucrarea clasică a Hannei Arendt, Originile totalitarismului. Nota că studiul apărut în traducere franceză conține de fapt doar partea a treia din capodopera arendtiană, scrisă cu câțiva ani înainte de moartea celui care, împreună cu Hitler, a personificat Răul absolut. Pentru că, în viziunea Hannei Arendt, împărtășită de Monica Lovinescu, Stalin nu a fost un despot de tip tradițional, ci un maniac pentru care îndeplinirea preceptelor ideologice ale bolșevismului justifica oricâte crime, oricâte acțiuni scelerate. Firește, odată cu moartea lui Stalin, cele mai monstruoase trăsături ale sistemului au fost abandonate, dar ele au rămas, fie și prin ramificații, parte a unei moșteniri pe cât de dureroasă, pe atât de traumatică din punct de vedere psihologic.
Scria Monica Lovinescu: „...dacă ne referim la principala caracteristică a sistemului totalitar așa cum se desprinde ea din studiul Hannei Arendt, și anume năzuința de a schimba radical natura umană prin tripla ucidere a persoanei morale, a persoanei juridice și a individualității—rezultatul ultim al acestei triple crime, cu și fără cadavru, urmând să fie câinele de tip pavlovian, și dacă mai constatăm că locul ideal al unei astfel de transformări, lagărul de concentrare, s-a fărâmițat ca instituție de primă importanță în sistemul comunist ...atunci nu putem să nu dăm dreptate Hannei Arendt: totalitarismul ca mașină de fabricat absurdul, ca demență în stare pură, a dispărut de pe scena istoriei. Însă rămășițele lui dăinuie nu numai în forma lagărelor și spitalelor psihiatrice din Uniunea Sovietică, dar și în aspecte mai puțin controlabile și aparent, dar numai aparent, mai puțin grave”. (Monica Lovinescu, Seismograme/ Unde scurte II, București: Humanitas, 1993, p. 59)
Am mai spus-o și nu ezit să o repet aici: în eseurile Monicăi Lovinescu regăsim acele teme, ipoteze și analize pe care s-a putut/se poate fonda o gândire românească aptă să explice fenomenul totalitar, inclusiv experimentul „socialismului dinastic”. Descinsă din tradiția moralismului camusian, dar și din aceea a filosofiei critice a istoriei ilustrată de Raymond Aron, Monica Lovinescu oferă dezvoltări de o remarcabilă adâncime conceptuală ale perspectivei arendtiene. Tezele Hannei sunt interpretate dialogic în reflecțiile Monicăi. Observa ea că în România lui Ceaușescu, chiar în absența lagărelor de concentrare, persistă două din trăsăturile fundamentale ale totalitarismului: uitarea forțată și crearea unui climat de irealitate. Amândouă vor continua să facă ravagii și după 1989, când foștii propagandiști, experți în impostură, vor afișa măștile unui democratism specios.
Stalinismul, ca și nazismul (pe care de altfel l-a precedat întru diabolice experimente), înseamnă anihilarea irevocabilă a demnității: „Victima nu numai că urma să fie distrusă psihic, dar și amintirea ei trebuia să dispară. Țările cu adevărat totalitare nu-și pot oferi luxul cimitirului și al memoriei. În ideal, un om înghițit de un lagăr de concentrare sau de o închisoare de tip totalitar, nu numai că dispare, dar n-a existat niciodată”. (ML, Seismograme, p. 60)