După un secol, unele teme ce apar atunci rămân de actualitate în politica mondială și europeană. Subiecte precum autodeterminarea, securitatea colectivă sau nevoia suportului american pentru statele din Centrul și Estul Europei, ar fi doar câteva dintre ele. De asemenea, provocările conflagrației mondiale aveau să aducă, în primii ani postbelici, ideea unei Europe Unite, iar, și atunci, ca și acum, unitatea Europei se dovedea un proces dificil în special din cauza naționalismului; nu în ultimul rând, ascensiunea regimurilor totalitare, comunismul și nazismul, și eșecul securității colective construită în jurul Ligii Națiunilor nu pot fi disociate de idealismul utopic promovat în cele două decenii interbelice.
Cu o sută de ani în urmă, capitala Franței devenea, timp de șase luni, centrul lumii pentru politica mondială. Delegații formate din oameni politici, diplomați, experți și jurnaliști ocupau hotelurile și localurile publice, creând o atmosferă cu totul nouă chiar și pentru Orașul Luminilor. Într-o zi de sâmbătă, președintele Franței, Raymond Poincaré, deschidea lucrările Conferinței la care luau parte douăzeci și șapte de state învingătoare. În ciuda unei prezențe fără precedent în rândurile oficialilor, totuși, rezultatele acesteia aveau să depindă, în linii mari, de Woodrow Wilson, președintele SUA, Georges Clemenceau, prim-ministrul Franței și David Lloyd George, prim-ministrul Marii Britanii. Premierul Italiei, deși se regăsea între „Cei Patru Mari”, nu a avut în nici un caz un rol comparabil cu primii trei amintiți.
Primul Război Mondial nu a fost doar cea mai mare conflagrație de până la acel moment, ci și evenimentul care provoca o mare ruptură în abordarea relațiilor internaționale. Până la 1914, europenii erau cei care conduceau afacerile lumii, bazându-se pe un sistem al balanței de putere, care, între Congresul de la Viena (1815) și atentatul de la Sarajevo (1914), timp de o sută de ani, a dominat afacerile internaționale. Conferința de Pace de la Paris avea să spargă acest monopol european. Odată cu Primul Război Mondial, Statele Unite ale Americii încălcau tradiția izolaționistă, iar Woodrow Wilson avea să fie primul președinte care, cu ocazia conferinței, traversa Oceanul într-o calitate oficială. Dacă în timpul războiului, spre exemplu, Kaiserul Wilhelm al II-lea avea o viziune elitistă, chiar arogantă, afirmându-i unui oficial american că pacea era o chestiune pe care „eu și cu verii mei George al V-lea și Nicolae al II-lea o vom încheia când vom dori”, după război, cele trei imperii – German, Austro-Ungar, Rus - nu doar că nu mai conduceau destinele continentului european, dar nici măcar nu se mai regăseau pe harta acestuia. Țarul Nicolae al II-lea era omorât de bolșevici alături de familia sa, „vărul” Wilhelm al II-lea lua calea exilului, în timp ce împăratului de la Viena i se interzicea să mai ocupe tronul. Peste noapte, a fi Hohenzollern la Berlin, Habsburg la Viena sau Romanov la Petrograd era sinonim cu a fi proscris.
Conferința de Pace de la Paris s-a desfășurat sub auspiciile voinței învingătorilor, a determinării celor puternici în a-și impune punctul de vedere. Astfel, la nivel psihologic, pacea avea să se construiască pe orgolii, prejudecăți și ambiții divergente. În ciuda faptului că au fost în tabăra învingătoare, Franța și Marea Britanie nu uitau secolele de rivalitate și confruntare, iar acum, cu atât mai mult aceste sentimente aveau să devină vizibile. „Găsesc în dumneavoastră un dușman al Franței” i-ar fi spus Georges Clemenceau omologului său britanic, David Lloyd George, imediat după încheierea războiului, afirmație la care acesta din urmă ar fi replicat: „nu a fost dintotdeauna politica noastră tradițională?”. Georges Clemenceau, la cei 78 de ani ai săi, nu era doar „Părintele Victoriei” pentru conaționalii săi, ci și întruchiparea francezului care aștepta să-și ia revanșa în fața germanilor. De altfel, Clemenceau, supranumit „Tigrul”, era cel care alesese data de 18 ianuarie pentru deschiderea Conferinței, aceasta fiind exact data la care se proclamase Imperiul German în 1871, în Sala Oglinizilor de la Versailles. Pentru poporul francez, faptul că Georges Clemenceau prezida Conferința de Pace era garanția că după aproape cincizeci de ani de umilințe, onoarea și grandoarea Franței erau refăcute.
În același timp, pacea oferea un moment prielnic și statelor ale căror intenții expansioniste nu erau atât de pregnante până la acea oră. Nu întâmplător, un cunoscut istoric britanic, referindu-se la acestea, vorbea despre „imperialismul micilor state”. Peste toate deprinderile europenilor, însă, avea să domine figura președintelui american, Woodrow Wilson. Susținător al principiilor autodeterminării, Wilson era acea față a politicii internaționale pe care Europa nu o cunoștea. În opinia lui și a guvernului de la Washington, America nu intrase în război pentru câștiguri teritoriale, ci pentru a construi o nouă ordine internațională pe baza căreia să se creeze relații pașnice între state. Wilson era un adept înfocat al unor principii precum autodeterminarea sau diplomația deschisă, ceea ce îl aducea în poziția de adversar al liderilor europeni. Invocarea preceptelor creștine, precum și a nevoii de morală în politică, îi făceau nu doar portretul unui idealist, ci chiar al unui președinte utopic. Este relevantă remarca lui David Lloyd George, care, fiind întrebat cum s-a descurcat la Conferința de la Paris, răspundea: „nu rău, având în vedere că am stat între Isus Hristos și Napoleon”. Este simplu de recunoscut pe cine vedea în rolul lui Isus. După o sută de ani, însă, figura lui Woodrow Wilson este la fel de prezentă în politica mondială. Morala sa a ajuns să influențeze întreaga lume, iar cuvintele sale să coordoneze politica externă americană mult timp după dispariția sa fizică. „Am ridicat această națiune pentru a-i face liberi pe oameni și nu ne-am limitat concepția și obiectivele la America, iar acum îi vom face liberi pe oameni. Dacă nu am face asta, toată faima Americii ar pieri și întreaga putere i s-ar risipi” spunea cu ocazia unui discurs președintele Wilson, în contextul dezbaterii intrării Americii în Primul Război Mondial.
Pornind de la premisele autodeterminării, conform cărora popoarele au dreptul de a dispune singure de soarta lor, Europa Centrală și de Est cunoștea o dinamică a statelor națiune fără precedent. Cehoslovacia apărea pentru prima dată pe harta politică a Europei; Polonia revenea, după ce cu o sută douăzeci și trei de ani înainte fusese desființată de puternicii ei vecini – Rusia, Prusia și Imperiul Habsburgic; Iugoslavia îi reunea pe slavii de Sud având fundamentul statal în fosta Serbie; România își dubla populația și teritoriul față de Vechiul Regat; Statele baltice - Lituania, Letonia și Estonia își câștigau, în premieră, independența.
De partea învinșilor, Germania, care fusese considerată principala responsabilă de declanșarea războiului, semna Tratatul de la Versailles, la 28 iunie 1919, în Sala Oglinzilor, în ziua în care se împlineau cinci ani de la atentatul de la Sarajevo. Pentru Germania, acest tratat avea să fie echivalentul umilinței, ea pierzând teritorii în favoarea Franței, Belgiei, Danemarcei, Poloniei, Lituaniei, în total o șeptime din teritoriu și o zecime din populație. În plus, i se impuneau o serie de sancțiuni economice. „Aceasta nu e pace. E un armistițiu pe douăzeci de ani”, afirma profetic mareșalul francez Ferdinand Foch, când a auzit prevederile Tratatului de la Versailles.
Moștenitoarele Imperiului Austro-Ungar, cu ale lor capitale fascinante, Viena și Budapesta, deveneau două state amenințate de izolare politică și economică. Lumea de ieri, după cum o denumea Stefan Zweig, avea să fie una a nostalgiei, angoaselor și disperării. Tratatul de la Saint-Germain (19 septembrie 1919) și mai ales cel de la Trianon (4 iunie 1920) aveau să devină documente cu ecouri negative pentru o perioadă lungă de timp în mentalul acestor națiuni. La Budapesta 4 iunie a fost și este o zi de tristă amintire. Bulgaria semna Tratatul prin care erau stabilite frontierele la Neuilly sur Seine, la 27 noiembrie 1919, în timp ce Imperiul Otoman semna Tratatul la Sèvres, pe 10 august 1920. Însă, la acel moment, Imperiul Otoman își trăia ultimele momente de viață, iar Turcia condusă de Mustafa Kemal nu respecta prevederile de la Sèvres, ceea ce a dus, în final, la reluarea negocierilor și la semnarea unui nou tratat, la Lausanne, la 24 iulie 1923. Turcia lua toată Asia Mică, în Europa păstra Tracia Orientală, iar Strâmtorile erau demilitarizate. În plus de cele amintite mai sus, decidenții de la Paris s-au ocupat de coloniile statelor învinse, de teritorii care se întindeau din Orientul Mijlociu până în Oceanul Pacific.