75 de ani de NATO în fotografii

Această imagine prezintă prima reuniune a Consiliului Atlanticului de Nord din septembrie 1949.

Cu o lună înainte de această reuniune de la Washington D.C., un tratat semnat de Statele Unite, Canada, Regatul Unit și alte nouă țări europene a intrat în vigoare, anunțând înființarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. 

Soldați britanici în timpul unui exercițiu NATO în interiorul sectorului german controlat de Regatul Unit în septembrie 1951.

Pe fondul creșterii tensiunilor cu Uniunea Sovietică a lui Stalin, semnatarii NATO au declarat că un atac asupra unui membru ar fi considerat un atac asupra tuturor. Această dispoziție a fost inclusă într-o secțiune cheie a tratatului NATO, cunoscută sub numele de articolul 5. 


 

Două fete germane privesc un soldat britanic în timpul exercițiului NATO din 1951.

Ideea unei alianțe militare transatlantice a apărut după cel de-al Doilea Război Mondial, când URSS părea pregătită să se impună într-o Europă epuizată. În 1948, Kremlinul a sprijinit o lovitură de stat comunistă în Cehoslovacia și a început să facă presiuni asupra Norvegiei pentru a forma un pact de „neagresiune”.
 

Sediul temporar al NATO din Paris, fotografiat la începutul anilor 1950.

În 1948, directorul american pentru afaceri europene, John D. Hickerson, a cerut Statelor Unite să prezinte „dovezi concrete ale determinării americane de a rezista unei noi invazii comuniste” în întreaga Europă. „Dorința de a lupta pentru libertate este strâns legată de puterea ajutorului disponibil”, a remarcat diplomatul.  
 

Un tanc neidentificat în timpul unui exercițiu comun la granița dintre Franța și Germania, în septembrie 1952. 

NATO ar fi fost, de asemenea, văzută ca o modalitate de a reduce orice potențială „renaștere a militarismului german”. Un rezumat al obiectivelor alianței, atribuit primului secretar general al NATO, era „să țină Uniunea Sovietică afară, americanii înăuntru, iar germanii jos”.
 

O conferință NATO la Paris în 1954.

Markerul geografic „Atlanticul de Nord” al NATO ar fi fost ales pentru ca alianța să poată rămâne deschisă noilor membri, descurajând în același timp interesul din partea Americii Latine și a țărilor îndepărtate, precum Australia.

O conferință NATO la Paris în 1957, în spatele emblemei NATO, adoptată în 1953.

Drapelul NATO are un albastru închis, reprezentând Oceanul Atlantic, cu o rozetă reprezentând direcția spre pace și un cerc simbolizând unitatea.  

Secretarul general al NATO, Manlio Brosio (stânga), și secretarul de stat al SUA, William Rogers, îl privesc pe prim-ministrul islandez, Bjarni Benediktsson, cum taie un tort cu tematică NATO în timpul sărbătoririi celei de-a 20-a aniversări a alianței la Washington D.C. în 1969.

Eduard Șevardnadze (centru), ministrul de externe al Uniunii Sovietice, în timpul unei vizite la sediul NATO din Belgia, în decembrie 1989. 

După căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, comunismul părea să se retragă în Europa. 

Secretarul general al NATO, Manfred Worner, traversează Piața Roșie în timpul unei vizite la Moscova în iulie 1990.

Se pare că semințele unei noi rupturi între Moscova și Occident au fost semănate atunci când secretarul de stat american James Baker a declarat conducerii sovietice în februarie 1990 că, „dacă Statele Unite își mențin prezența în Germania în cadrul NATO, niciun centimetru din jurisdicția militară actuală a NATO nu se va extinde în direcția est”. Acest mesaj a fost repetat, deși nu a fost niciodată aprobat în mod oficial, de ministrul german de externe Hans-Dietrich Genscher.

Președintele cehoslovac Vaclav Havel (stânga) într-o vizită la sediul NATO din Belgia în martie 1991. 

Cu Războiul Rece câștigat după 1991, întrebările existențiale cu privire la viitorul NATO au crescut. Președintele american George Bush a remarcat că, pentru o pace nou-născută, „adevăratul pericol a venit din sentimentul general de euforie că totul mergea de minune”.

 

Nava de cercetare a NATO, Alianța, în timpul lansării sale în 1986. Nava este operată de marina italiană.

Pe măsură ce „cimentul fricii” s-a destrămat în anii 1990, NATO și-a schimbat imaginea pentru o eră în care „o singură amenințare masivă și globală a făcut loc unor riscuri diverse și multidirecționale”.

Un F-16 care a doborât trei din cele patru avioane sârbești doborâte deasupra Bosniei. 

Primele focuri de armă trase vreodată în luptă de către NATO au avut loc în februarie 1994, când avioanele de luptă americane au doborât patru avioane de război sârbe care bombardau o fabrică din Bosnia, în timpul escaladării conflictelor din fosta Iugoslavie.

Soldați italieni păzesc presupuși piromani în Sarajevo în martie 1996.

Zeci de mii de soldați NATO au fost mobilizați pentru conflictul din Bosnia. De atunci, Alianța a invocat articolul 5 împotriva Afganistanului, după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, și a intervenit în războiul civil din Libia.

Gărzile de coastă americane se pregătesc să abordeze o navă suspectată de piraterie în Golful Aden în mai 2010.

NATO a fost, de asemenea, implicată în operațiunea de reprimare a pirateriei în largul coastelor Africii din 2008 până în 2016.   

Trupe germane în timpul unui exercițiu NATO în Lituania în 2024. 

În prezent, NATO are 32 de state membre în Europa și America de Nord. Pe fondul invaziei rusești din Ucraina, membrii NATO au furnizat Kievului armament în valoare de zeci de miliarde de dolari, însă alianța nu a intervenit în mod direct.

NATO a calificat invazia rusă drept un „război brutal și neprovocat de agresiune împotriva Ucrainei” și a promis să includă în cele din urmă Ucraina în alianță.