Între acestea, continuitatea opțiunilor fundamentale la nivelul tuturor grupurilor hegemonice din PCR, din 1944 și până în 1989. Diferențele dintre, să spunem, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu au fost de stil politic, nicidecum de principii. Mitologizat și fetișizat ad nauseam, Congresul al IX-lea nu a fost o cezură în istoria PCR, ci debutul unei noi dramaturgii, un efort de cosmetizare a celor mai detestabile trăsături ale dictaturii comuniste.
Pe 19 iulie 1965 se deschideau lucrările Congresului al IX-lea al PCR. Partidul Muncitoresc Român își schimba numele adoptat în februarie 1948, se renumerotau congresele, se schimba dramatic compoziția elitei la vârf. Situația se asemăna frapant cu aceea din Uniunea Sovietică după moartea lui Stalin, în martie 1953. Dezghețul a fost titlul unei nuvele publicate de Ilya Ehrenburg în 1954. Termenul a devenit simbolul relaxării și chiar al reformismului limitat care a urmat glaciațiunii staliniste. Mai întâi Lavrenti Beria (debarcat, arestat și lichidat), apoi Gheorghi Malenkov, apoi Nikita Hrușciov, au inițiat o serie de măsuri menite să scadă intensitatea terorii, inclusiv prin eliberarea a sute de mii de deținuți politici și tolerarea unor dezbateri cât de cât reale în lumea intelectuală, în special în uniunile de creație.
Comuniștii români au reușit, prin manevre propagandistice de o mare perfidie (dar și abilitate), să dezamorseze bomba Congresului al XX-lea. Gheorghiu-Dej, Ceaușescu, Borilă, Răutu, Apostol, Moghioroș - spre a-i numi pe cei mai influenți - au realizat marea diversiune a evitării unei reale destalinizări prin mimarea unei redobândiri a suveranității de partid și de stat, mai ales după 1958.
La Congresul al XX-lea al PCUS, în februarie 1956, Hrușciov rostea dinamitardul Raport Secret în care denunța crimele lui Stalin, îndeosebi cele comise împotriva birocrației de partid și a corpului ofițeresc. Era vorba de reforme de sus, deci de o destalinizare operată de vârfurile partidului, în scopul construirii unui nou consens social desemnat de formulele „partidul întregului popor” (deci nu doar al clasei muncitoare) și „statul întregului popor” (deci ceva diferit de „dictatura proletariatului”). Mai întâi prin megafonul de la Tirana, apoi direct, Mao îl înfiera pe Hrușciov drept campionul „revizionismului modern”.
Comuniștii români au reușit, prin manevre propagandistice de o mare perfidie (dar și abilitate), să dezamorseze bomba Congresului al XX-lea. Gheorghiu-Dej, Ceaușescu, Borilă, Răutu, Apostol, Moghioroș—spre a-i numi pe cei mai influenți—au realizat marea diversiune a evitării unei reale destalinizări prin mimarea unei redobândiri a suveranității de partid și de stat, mai ales după 1958. La fel, după debutul furtunos al celei de-a doua destalinizări în URSS la Congresul al XX-lea al PCUS, când s-a decis expulzarea mumiei lui Stalin din Mausoleul lui Lenin, Dej și echipa sa, care îl includea acum și pe (cât de sofisticatul, pe atât de) cinicul intrigant Ion Gh. Maurer, au aruncat toată vina stalinismului din România pe „deviatorii” din 1952 și pe „fracționiștii” din 1957.
Lucrurile nu au decurs întru totul neted, Dej a avut de traversat și momente mai puțin calme. Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu au fost eliminați din structurile hegemonice în iunie 1957, sub acuzația de fracționism și instigare la discuții anarhice în partid.
Pentru Dej, dezghețul reprezenta o primejdie mortală. Chiar și după 1962, când se produce ruptura de Moscova, pe teme înainte de toate economice, Dej va repeta obsesiv în ședințele Biroului Politic teza supremației absolute a partidului în plan politic și ideologic
Menționez cartea istoricului Ștefan Bosomitu despre Miron Constantinescu. În realitate, cei doi vechi staliniști nu făcuseră decât să ceară, în chip destul de timid, o dezbatere similară cu cele declanșate în alte state sovietizate după discursul secret al lui Hrușciov. Devotați Moscovei, ei nu realizaseră cât de puternică era rezistența lui Dej și a tovarășilor săi față de orice brumă de destalinizare.
Pentru Dej, dezghețul reprezenta o primejdie mortală. Chiar și după 1962, când se produce ruptura de Moscova, pe teme înainte de toate economice, Dej va repeta obsesiv în ședințele Biroului Politic teza supremației absolute a partidului în plan politic și ideologic. Reabilitarea unor figuri de seamă ale culturii naționale, afirma Gheorghiu-Dej, nu însemna sub nicio formă renunțarea la principiul partinității în cultură. Flexibilitatea dictatorului român se limita la un fel de titoism adaptat condițiilor locale. În cel mai bun caz, România mergea pe linia despotismului luminat în varianta marxist-leninistă. Evident, Dej nu se deda la ritualuri de adorație de tip maoist. Structura sa psihică nu era una pronunțat narcisistă. Puterea îl atrăgea enorm, însă nu o folosea în scopul propriei zeificări.
Opiniile autorului nu coincid neapărat cu poziția Radio Europa Liberă